Categoria: Comentarii biblice
Un psalm. O cântare pentru ziua Sabatului.
- „Frumos este să lăudăm pe Domnul și să mărim Numele Tău, Preaînalte,
- să vestim dimineața bunătatea Ta și noaptea credincioșia Ta,
- cu instrumentul cu zece coarde și cu alăuta, în sunetele harpei.
- Căci Tu mă înveselești cu lucrările Tale, Doamne, și eu cânt de veselie când văd lucrarea mâinilor Tale.
- Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, și cât de adânci sunt gândurile Tale!
- Omul prost nu cunoaște lucrul acesta și cel nebun nu ia seama la el.
- Dacă cei răi înverzesc ca iarba și dacă toți cei ce fac răul înfloresc, este numai ca să fie nimiciți pe vecie.
- Dar Tu, Doamne, ești înălțat în veci de veci!
- Căci iată, Doamne, vrăjmașii Tăi, iată vrăjmașii Tăi pier: toți cei ce fac răul sunt risipiți.
- Dar mie, Tu-mi dai puterea bivolului și m-ai stropit cu untdelemn proaspăt.
- Ochiul meu își vede împlinită dorința față de vrăjmașii mei și urechea mea aude împlinirea dorinței mele față de potrivnicii mei cei răi.
- Cel fără prihană înverzește ca finicul și crește ca cedrul din Liban.
- Cei sădiți în Casa Domnului înverzesc în curțile Dumnezeului nostru.
- Ei aduc roade și la bătrânețe; sunt plini de suc și verzi,
- ca să arate că Domnul este drept, El, Stânca mea, în care nu este nelegiuire”.
O cântare de Sabat
Tradiția spune că Psalmul 92 era intonat de leviți în fiecare dimineață cu ocazia jertfei de băutură și a jertfirii primului miel. Psalmul este însă folosit și astăzi în serviciile divine din sinagogă, la deschiderea Sabatului, vineri seara, odată cu apusul soarelui. Prezența instrumentelor muzicale (vers.3) dovedește faptul că Psalmul 92 era folosit în serviciile publice de închinare, căci în închinarea personală acestea nu erau folosite.
Având la bază doctrina retribuției, potrivit căreia dreptatea și neprihănirea vor avea parte de răsplată, în timp ce nedreptatea și nelegiuirea vor fi urmate de pedeapsă, psalmul este în esență un imn închinat dreptății divine – o dreptate care răsplătește binele și pedepsește răul, creând o lume mai bună, o lume ideală.
Autorul ne asigură că viața lungă și împlinită, bucuria și bunăstarea nu sunt altceva decât consecințe ale unei vieți trăite în neprihănire, care este răsplătită de Dumnezeu cu belșug de binecuvântări.
Compararea celui neprihănit cu finicul (curmalul) mereu verde, dar și cu falnicul cedru din Liban (vers.12), iar a celui nelegiuit cu iarba sortită nimicirii (vers.7), vine să întărească adevărul despre dreptatea și judecata divină, care vor restabili la timpul potrivit armonia în Creația lui Dumnezeu.
Fiind un imn care celebrează nimicirea răului și triumful credinței, Psalmul 92 ne invită să trecem de partea cea bună a baricadei, de partea neprihănirii și a dreptății. Invitația este făcută, însă alegerea ne aparține..
Frumusețea laudei
Uneori termenul „laudă” are un sens peiorativ. Fie că e vorba de lauda de sine a unor semeni de-ai noștri, care ne provoacă dezgust și respingere, fie că e vorba de lauda nejustificată și motivată de interese meschine adresată altcuiva (lingușire), cuvântul „laudă” nu prea sună bine.
Cu toate acestea, există o formă de laudă neumbrită de natura umană decăzută, de o frumusețe morală aparte, care își are locul ei în relația dintre Creator și creaturile Sale: lauda lui Dumnezeu: „Frumos este să lăudăm pe Domnul și să mărim Numele Tău, Prea Înalte, să vestim dimineața bunătatea Ta, și noaptea credincioșia Ta, cu instrumentul cu zece coarde și cu alăuta în sunetele arfei” (vers.1‑3).
Dar de ce să-L lăudăm pe Dumnezeu? Este aceasta o cerință sine-qua-non a Lui, fără de care nu avem nicio șansă să fim primiți de El? Sau dimpotrivă, lăuda la adresa Creatorului este o nevoie a noastră?
Sunt cel puțin două motive pentru care noi, oamenii, dar și oricare alte creaturi din Univers deopotrivă, avem nevoie să-L lăudăm pe Creatorul nostru:
1) Un prim motiv este acela de a ne găsi locul cuvenit în relația dintre Creator și creaturile Sale. Oricât am crește în putere intelectuală și în spiritualitate în această viață, dar și în veșnicia vieții viitoare, distanța dintre Dumnezeu și ființele create va rămâne imensă. Simțământul măreției lui Dumnezeu, contemplarea sfințeniei caracterului Său, a inteligenței, imaginației și atotputerniciei Sale, ne va copleși întotdeauna, născând în inimile noastre simțăminte de laudă la adresa Lui.
Ori de câte ori Îl lăudăm pe Dumnezeu, ne așezăm corect în relația dintre noi și El, exprimându-ne nu doar admirația față de ceea ce este El și ceea ce a făcut El pentru noi, ci și simțământul micimii noastre în comparație cu măreția Lui. Aceasta este singura poziție care poate aduce împlinirea deplină a ființei umane, fericirea și armonia pe toate planurile.
Lucifer a încercat să schimbe acest raport, dorind să se ridice „mai presus de stelele lui Dumnezeu”, „pe vârful norilor”, cu intenția de a fi ca Cel Prea Înalt (vezi Isaia 14,13.14). Iar consecințele acestor aspirații nenaturale le vedem și le trăim cu toții în această viață…
2) Lauda la adresa lui Dumnezeu este o formă de exprimare a recunoștinței noastre față de tot ceea ce a făcut și continuă să facă El pentru ființele create. Dacă recunoștința este o „rara avis” între noi, oameni cu o natură decăzută, nu același lucru se întâmplă în sferele cerești. Ființele inteligente din întregul Univers, contemplând imensitatea, frumusețea și armonia desăvârșită a Creației, în contrast cu drama la care asistă pe planeta noastră, nu pot să nu-și manifeste recunoștința față de Creator în cuvinte și cântări de laudă.
Dar oare noi, cei care trăim în mijlocul dramei păcatului, înconjurați din toate părțile de consecințele lui nefaste, avem motive de recunoștință și de laudă la adresa lui Dumnezeu? Încercați să alcătuiți o listă cu toate motivele de mulțumire la adresa Sa și veți vedea cât este de lungă această listă …
Fiind preocupați de motivele de recunoștință și laudă la adresa Creatorului nostru, cu siguranță că nu vom mai avea timp să ne plângem de neajunsurile vieții. De aceea, să ne alăturăm psalmistului, recunoscând că „frumos este să lăudăm pe Domnul și să mărim Numele Tău, Prea Înalte” (vers.1).
Bucuria diversității
V-ați imaginat vreodată cum ar fi arătat lumea în care trăim dacă ar fi pictată într-o singură culoare? Cum ar arăta ea dacă tot ce ne înconjoară ar fi fost în nuanțe de maro sau gri? Dar dacă toate fețele oamenilor ar fi fost identice, ca trase la xerox, și dacă toate florile ar fi avut același design?
Cum ar fi arătat lumea dacă toți munții ar fi fost identici, dacă toate cascadele și râurile ar fi avut aceeași mărime? Dar dacă cerul pe care-l admirăm cu atâta plăcere pentru nuanțele sale de albastru, turcoaz sau portocaliu ar fi fost gri, iar norii ar fi avut aceeași formă? Dar dacă toate fructele ar fi avut același gust?
Greu de imaginat o astfel de lume… Ar fi fost monoton și plictisitor, nu-i așa? O lume din care să lipsească atâta diversitate de forme, culori, arome și mărimi ar fi o casă în care nu ne-am simți bine și din care am dori să evadăm cât mai curând.
Însă dacă privim „cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El” (vezi Romani 1,20 ), nu putem decât să fim uimiți de uriașa diversitate a Creației, care oglindește infinita putere, imaginație, înțelepciune și dragoste a Creatorului nostru. Această diversitate face parte din bucuria vieții, un dar al lui Dumnezeu pentru ființele create de El.
Iată de ce psalmistul, lăsând la o parte orice reținere, își exprimă neîngrădit bucuria diversității: „Căci Tu mă înveselești cu lucrările Tale, Doamne, și cânt de veselie când văd lucrarea mâinilor Tale. Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, și cât de adânci sunt gândurile Tale!” (vers.4.5).
Ignoranța vieții artificiale
Psalmistul se bucură cu întreaga sa ființă la vederea lucrărilor lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta îi înnobilează sufletul. Închiși între ziduri de beton și șosele de asfalt, cu cele mai noi tehnologii în casele noastre, câți dintre noi se mai bucură de o floare crescută spontan pe vârf de munte? Câți dintre cei grăbiți spre locurile de muncă mai aud ciripitul păsărelelor în zori de zi? Dar clipocitul unui pârâiaș ce-și face loc printre pietre?
Viața artificială pe care o duc cei mai mulți oameni îi face ignoranți într-un domeniu de primă importanță: cunoașterea lui Dumnezeu. Ignoranții, nepricepuții, insensibilii și needucații nu pot pătrunde lucrările lui Dumnezeu. Cu atât mai puțin, ei nu pot realiza cât de adânci sunt gândurile, planurile și intențiile Creatorului, căci „omul prost nu cunoaște lucrul acesta, și cel nebun nu ia seama la el” (vers.6).
Scriind despre ignoranța vinovată și responsabilă a oamenilor vis-a-vis de ceea ce ar trebui să cunoască în legătură cu Dumnezeu și lucrările Sale, profetul Isaia adresează patru întrebări retorice oamenilor din toate timpurile: „Nu știți? N-ați auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut? Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea pământului?” (Isaia 40,21).
La primele trei întrebări se pot găsi scuze pertinente: „Nu știu, pentru că nu am auzit, pentru că nu mi s-a făcut cunoscut, pentru că nu am avut oportunitatea de a fi educat, etc.” Însă cine se mai poate scuza în fața celei de-a patra întrebări: „Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea pământului?”
Nu toți oamenii au parte de aceleași oportunități de a fi educați, însă toți au creier și toți își pot pune întrebări în legătură cu ceea ce văd în jurul lor. A trăi la întâmplare, doar ca să ne satisfacem nevoile de bază ale ființei noastre și doar ca să ne reproducem specia, fără să ne punem întrebări cu privire la viață, la originea biodiversității și la sensul pe care-l are viața însăși, este o dovadă de ignoranță iresponsabilă. Iar o astfel de iresponsabilitate crasă este dur catalogată de psalmist, numind-o prostie și nebunie.
Din fericire, acest gen de prostie și nebunie este reversibil. Condiția? Să evadăm din închisoarea vieții noastre artificiale și să-L căutăm pe Creator acolo unde El Și-a lăsat amprenta vizibilă: în lucrurile pe care le-a creat. „Într-adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți.” (Romani 1,20).
Neprihănire vs. nelegiuire
Poate că în niciun alt psalm contrastul dintre neprihănire și nelegiuire nu este mai clar pus în evidență ca în Psalmul 92. Versetele 7 și 9 ne vorbesc despre cei nelegiuiți și soarta pe care o au ca urmare a modului lor de viață: „Dacă cei răi înverzesc ca iarba, și dacă toți cei ce fac răul înfloresc, este numai ca să fie nimiciți pe vecie… Căci iată, Doamne, vrăjmașii Tăi, iată vrăjmașii Tăi pier; toți cei ce fac răul sunt risipiți” (vers. 7.9).
Psalmistul nu poate nega faptul că, pentru un timp, chiar și cei răi „înverzesc” și „înfloresc” în această viață. Ideea aceasta este dezvoltată pe larg în Psalmul 73 în care Asaf pare descumpănit la vederea bunăstării de care se bucură cei nelegiuiți, deși trăiesc într-o atitudine de indiferență față de Dumnezeu: „Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte și trupul le este încărcat cu grăsime. N-au parte de suferințe omenești și nu sunt loviți ca ceilalți oameni. De aceea, mândria le slujește ca salbă și asuprirea este haina care-i învelește. Li se bulbucă ochii de grăsime și au mai mult decât le-ar dori inima” (Psalmul 73,4‑7).
Însă lecția pe care Asaf a învățat-o cu greu, doar intrând în „sfântul locaș al lui Dumnezeu” în care a văzut „soarta de la urmă a celor răi” (vezi Psalmul 73,17), este clară pentru autorul Psalmului 92: răul și cei care îl cultivă nu au niciun viitor. Chiar dacă cei nelegiuiți prosperă pentru un timp în această viață – și aceasta tot datorită bunătății, harului și îndelungii răbdări a lui Dumnezeu – ei rămân totuși o „iarbă” sortită pieirii veșnice, a căror existență va fi risipită pentru totdeauna.
Prosperitatea și fericirea celor nelegiuiți este doar aparentă și de scurtă durată. Spre deosebire de Iov (vezi Iov 21,7‑21) și Asaf (vezi Psalmul 73 12‑15), autorul Psalmului 92 nu își pune întrebări cu privire la bunăstarea celor răi și suferințele celor neprihăniți. Pentru el este totul clar: triumful de moment al celui nelegiuit va fi urmat inevitabil de nimicire.
În Împărăția lui Dumnezeu răul nu-și poate găsi locul în niciun mod. Iar acest lucru este o garanție ca în viața viitoare nu ne vom mai confrunta cu răul și consecințele sale, oricare ar fi acestea.
Ce diferență între iarbă și finic, între efemerul ierbii care se usucă sub dogoarea soarelui și ideea de durabilitate și veșnicie pe care ne-o transmite palmierul veșnic verde! Cei neprihăniți continuă să fie rodnici chiar și la vârste înaintate, fiind folositori societății și Bisericii, și aducând slavă Creatorului lor: „Cei zidiți în Casa Domnului înverzesc în curțile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade și la bătrânețe, sunt plini de suc și verzi” (vers.13.14).
Da, pentru un om care a ales calea neprihănirii și a unei relații profunde și mântuitoare cu Dumnezeu, bătrânețea poate fi partea cea mai rodnică a vieții. Cunoștințele acumulate de-a lungul vieții, experiența de viață și abilitățile dezvoltate, dacă sunt asociate cu înțelepciunea venită de sus, pot aduce mult rod pentru Dumnezeu, pentru Biserică și societate. Fructele culese înainte de vreme pot fi acre și respingătoare, însă cele culese la timp, când au ajuns la coacere deplină, sunt o adevărată binecuvântare pentru toți.
Vârsta înaintată și plină de roade a celor neprihăniți nu este însă un merit al lor. Ea este dovada credincioșiei lui Dumnezeu în împlinirea promisiunilor Sale, „ca să arate că Domnul este drept, El Stânca mea în care nu este nelegiuire” (vers.15).
Dacă te afli pe această porțiune de drum a vieții tale, dacă slăbiciunile îți dau târcoale și te îngrijorezi cu privire la viitor, nu uita că Dumnezeul tău nu îmbătrânește. El este „Același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8). Și aceeași dragoste și grija pe care ți le-a arătat în anii copilăriei, ai tinereții și ai maturității te vor însoți și în apusul vieții tale.
Și dacă încă te îndoiești de acest lucru, dacă nu crezi cuvintele mele sărăcăcioase, ascultă-L pe El și crede din toată inima promisiunea Sa: „Ascultați-Mă, casa lui Iacov, și toată rămășița casei lui Israel, voi pe care v-am luat în spinare de la obârșia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la nașterea voastră. Până la bătrânețea voastră Eu voi fi Același, până la căruntețele voastre vă voi sprijini. V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc” (Isaia 46,3.4).
sursa: https://www.loribalogh.ro/