Categoria: Comentarii biblice
O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu
- „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam.
- Înainte ca să se fi născut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu!
- Tu întorci pe oameni în țărână și zici: „Întoarceți-vă, fiii oamenilor!”
- Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt că ziua de ieri, care a trecut, și ca o strajă din noapte.
- Îi mături ca un vis: dimineața sunt ca iarba, care încolțește iarăși:
- înflorește dimineața și crește, iar seara este tăiată și se usucă.
- Noi suntem mistuiți de mânia Ta și îngroziți de urgia Ta.
- Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre și scoți la lumina Feței Tale păcatele noastre cele ascunse.
- Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet.
- Anii vieții noastre se ridică la șaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani, și lucrul cu care se mândrește omul în timpul lor nu este decât trudă și durere, căci trece iute, și noi zburăm.
- Dar cine ia seama la tăria mâniei Tale și la urgia Ta, așa cum se cuvine să se teamă de Tine?
- Învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă!
- Întoarce-te, Doamne! Până când zăbovești? Ai milă de robii Tăi!
- Satură-ne în fiecare dimineață de bunătatea Ta, și toată viața noastră ne vom bucura și ne vom veseli.
- Înveselește-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, tot atâția ani cât am văzut nenorocirea!
- Să se arate robilor Tăi lucrarea Ta și slava Ta fiilor lor!
- Fie peste noi bunăvoința Domnului Dumnezeului nostru! Și întărește lucrarea mâinilor noastre, da, întărește lucrarea mâinilor noastre!”
Un psalm al contrariilor
Aparținând din punct de vedere tematic literaturii sapiențiale, Psalmul 90 este probabil cel mai frumos poem scris vreodată cu privire la efemeritatea omului în comparație cu veșnicia Creatorului. Isaac Taylor (filosof, scriitor, artist, inventator și istoric englez: 1787- 1865) afirma despre acest poem de o frumusețe aparte că este „cea mai remarcabilă dintre compozițiile omenești, cea mai profundă în sentimente, cea mai înaltă în concepții teologice și cea mai măreață prin imaginile ei artistice”.
Scris după toate probabilitățile de Moise, psalmul este o reflecție asupra vremelniciei vieții, în care omul apare ca un simplu meteorit pe cerul existenței. Metafora ierbii care se usucă, folosită și de alți scriitori ai Bibliei în dreptul omului (Isaia 40,6.7; Iov 14,1.2; Iacov 1,10; 1 Petru 1,24), nu poate fi întrecută în puterea ei de a sugera tocmai această vremelnicie a vieții umane.
Din acest motiv, Psalmul 90 reprezintă o invitație făcută fiecărui om de a deveni conștient de condiția sa efemeră și de a se raporta corect față de Creatorul său. Recunoașterea faptului că suntem ființe muritoare, trecătoare ca iarba, în contrast cu veșnicia Ființei divine, este de fapt prima condiție fundamentală pentru stabilirea unui raport corect între noi și Dumnezeu, atât în rugăciune, cât și în viața de zi cu zi.
Oameni, națiuni și civilizații pot îmbătrâni, se pot degrada și pot pieri în final, dispărând definitiv de pe scena istoriei, însă Dumnezeu rămâne veșnic și neschimbat în maiestatea Sa. Vorbind despre vremelnicia naturii umane, psalmistul aduce în discuție consecințele căderii omului, pregătind sufletul pentru rugăciune și pocăință.
Citind și recitind acest psalm, și meditând la conținutul lui de idei, nu poate decât să ne facă bine din punct de vedere spiritual. Pe cei mândri și aroganți, care ignoră realitatea morții din ecuația existenței lor, acest psalm îi coboară de pe picioroangele cu care umblă prin viață, deschizându-le ochii să vadă cât de trecători sunt pe pământ. Iar pe cei umili, care sunt conștienți că pe acest pământ sunt doar niște „străini și călători” (vezi Evrei 11,13), Psalmul 90 îi încurajează să continue relația lor cu Dumnezeu, pentru ca, la final de istorie, El să le ofere din veșnicia Sa.
Luat fie ca un avertisment pentru unii, fie ca o încurajare pentru alții, acest psalm rămâne în literatura biblică (și nu numai!) o adevărată bijuterie artistică. O bijuterie care ne este oferită gratis tuturor și care ne poate îmbogăți viața. Depinde doar de noi dacă o vom accepta.
Din veșnicie în veșnicie Dumnezeu…
În introducerea psalmului, autorul folosește unul dintre cele mai întâlnite Nume divine de pe paginile Scripturii: Domnul (Adonai, ebr.): „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam. Înainte ca să se fi făcut munții, înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie Tu ești Dumnezeu” (vers.1.2).
Expresia „din veșnicie în veșnicie”, imposibil de cuprins de mintea umană, este un superlativ. Dumnezeu există prin Sine din veșnicia trecutului și va exista prin Sine și în veșnicia viitoare. Nu putea exista o formulare mai clară a veșniciei lui Dumnezeu, Cel pe care profetul Daniel Îl prezintă metaforic ca „Cel Îmbătrânit de zile” (vezi Daniel 7,9).
Dacă El nu ar avea acest atribut, nu ar mai fi Dumnezeu adevărat, iar închinarea ce I se cuvine ar fi discutabilă. Însă tocmai acest atribut al veșniciei existenței Sale, privit în comparație cu efemeritatea condiției umane, ne ajută să intrăm într-o relație corectă cu El și ne creează condițiile să trăim o viață demnă și respectabilă.
Dar de ce existența noastră este atât de efemeră? De ce veșnicul Dumnezeu nu ne-a împrumutat ceva din veșnicia Sa? Pentru a răspunde la această întrebare, autorul aduce în discuție problema căderii omului în păcat, făcând trimitere directă la raportul Genezei: „Tu întorci pe oameni în țărână și zici: „Întoarceți-vă, fiii oamenilor” (vers.3).
„Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el… În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” (Geneza 3,17.19).
Însă planul inițial al Creatorului a fost cu totul altul. Creaturile Sale, în frunte cu omul – coroana Creației, nu aveau nevoie să cunoască moartea, și nici efemeritatea vieții. Păcatul primilor noștri părinți i-a rupt pe aceștia de Izvorul vieții veșnice. Iar consecințele amare ale acestei rupturi le trăim cu toții în fiecare zi.
Da, marea diferență dintre noi și Creatorul nostru este aceea că noi suntem trecători, în timp ce El este veșnic. Însă peste această prăpastie existențială, tot El, Cel care este adevăratul „Pontifex Maximus” („Făcătorul de poduri”) a întins un pod al harului, oferindu-ne tuturor celor ce ne încredem în El posibilitatea să redobândim veșnicia pierdută.
Oferta Lui este făcută, invitația harului este împărțită lumii întregi, dar câți dintre cei peste șapte miliarde de locuitori ai planetei sunt interesați de ea? Din nefericire, puțini ! Mult prea puțini…
Timpul în balanța cerului
Pentru veșnicul Dumnezeu, trecerea timpului nu înseamnă nimic, „căci înaintea Ta o mie de ani sunt că ziua de ieri care a trecut, și ca o strajă din noapte” (vers.4). Acest mare adevăr va fi reluat peste veacuri de apostolul Petru și reformulat în a doua sa epistolă: „Dar, prea iubiților, să nu uitați un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3,8).
Chiar și viața celui mai longeviv om care a trăit pe pământ, Metusalah (vezi Geneza 5,27), apare doar ca o zi în comparație cu veșnicia lui Dumnezeu. Timpul există doar pentru ființele create, nu și pentru Creator. Tronând în mijlocul Universului creat, Cel ce Se numește pe Sine: „Eu sunt Cel ce sunt” (vezi Exodul 3,14), Cel care există prin Sine Însuși și nu depinde de vreo sursă externă de viață, este Suveran nu doar asupra Creației Sale, ci și asupra timpului și spațiului.
Aici este marea diferență dintre Creator și creaturile Sale. Iar această diferență nu va fi niciodată depășită, nici chiar în veșnicia viitoare. Dumnezeu va rămâne întotdeauna Stăpânul absolut al timpului, în timp ce noi, împreună cu toate creaturile din Univers, vom rămâne întotdeauna sub imperiul timpului.
Însă marea noastră nădejde, bazată nu pe eforturi omenești, ci pe promisiunile Sale, este aceea că în curând, la încheierea istoriei dramatice a păcatului, El ne va oferi din veșnicia Sa: „Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit ! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea din izvorul apei vieții. Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu… Ei vor vedea Fața Lui și Numele Lui va fi scris pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 21,6.7; 22,4.5).
De la extaz la agonie
După ce contemplă veșnicia lui Dumnezeu, vorbind despre un Creator care este Suveran asupra timpului, psalmistul revine cu picioarele pe pământ, descriind slăbiciunea și efemeritatea condiției umane: „Îi mături ca un vis: dimineața sunt ca iarba care încolțește iarăși; înflorește dimineața și crește, iar seara este tăiată și se usucă” (vers.5.6).
Dintre toate metaforele care oglindesc vremelnicia naturii umane, cea a ierbii care înflorește dimineața, iar seara se usucă, este una dintre cele mai sugestive. Ce valoare are un fir de iarbă verde în ochii omului? Dar ce valoare mai are el când este bătut de arșița verii și este călcat în picioare?
Aparent, el nu mai are nicio valoare. Și totuși, dacă autorul Psalmului 90, ca de altfel și alți scriitori ai Bibliei care au folosit această metaforă, au asemănat omul cu iarba care astăzi există, iar mâine dispare de pe scena vieții, aceasta nu înseamnă că în ochii Creatorului omul nu mai are valoare. Metafora subliniază doar efemeritatea condiției umane, nu și valoarea pe care ființa umană o are în ochii lui Dumnezeu.
„Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie gânditoare”, spunea Blaise Pascal. Aceasta „trestie gânditoare” este obiectul iubirii de nepătruns a lui Dumnezeu. Avem în noi ceva din chipul Creatorului nostru. Și chiar dacă păcatul a șters în mare măsură acest chip divin din om, noi încă suntem ai Lui, încă avem valoare înaintea Sa. Iar Biblia este plină de mărturii în acest sens:
„Domnul mi se arătă de departe: „Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31,3).
„De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta” (Isaia 43,4).
Și dacă nici aceste declarații ale viului Dumnezeu nu ne conving, atunci să privim la Golgota, la Jertfa inimaginabilă pe care Dumnezeirea a adus-o pentru răscumpărarea noastră din păcat. Da, acum suntem ca iarba care înflorește dimineața, iar seara se usucă. Dar avem valoare în ochii lui Dumnezeu, și în curând se va deschide cortina veșniciei și pentru noi.
Acum, pentru că „vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos” (vezi 1 Corinteni 13,12) realitățile vieții, avem aceeași falsă impresie ca a psalmistului: „Noi suntem mistuiți de mânia Ta, și îngroziți de urgia Ta. Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre și scoți la lumina Feței Tale păcatele noastre cele ascunse. Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet” (vers.7‑9).
Privind la cruce, vedem însă cu totul altceva: cel cu adevărat „mistuit” și „îngrozit” de mânia justificată a lui Dumnezeu împotriva păcatului nu este omul, ci Iisus, Fiul lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa nelegiuirile noastre, la care nu a contribuit cu nimic, pentru ca noi să avem parte de neprihănirea Lui, la care noi nu am contribuit cu nimic.
Crucea ne ajută să vedem dragostea lui Dumnezeu față de noi nu „ca într-o oglindă, în chip întunecos” (vezi 1 Corinteni 13,12), ci clar și deslușit. Și chiar dacă suntem doar niște fire de iarbă efemere, doar niște „străini și călători” (Evrei 11,13) pe pământ, știm că suntem iubiți de El. Și mai știm că, prin jertfa răscumpărătoare a lui Iisus, suntem mântuiți.
Numărătoarea inversă
După ce reflectă asupra vremelniciei umane, constatând că „anii vieții noastre se ridică la șaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani” (vers.10), și „lucrul cu care se mândrește omul în timpul lor nu este decât truda și durere” (vers.11), autorul Psalmului 90 Îi cere lui Dumnezeu darul evaluării corecte a vieții, acea înțelepciune de a trăi frumos și eficient: „Învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă” (vers.12).
Într-un fel sau altul, toți oamenii își numără zilele. Cu toții știm că suntem muritori și că într-o zi vom ieși de pe scena vieții. Dar este oare suficient să-ți numeri zilele ca să ajungi la concluzia că, mai curând sau mai târziu, vei muri?
Psalmistul se roagă să fie învățat să-și numere „bine” zilele, în contrast cu cei mai mulți oameni care, deși își numără și ei zilele vieții, o fac într-un mod rău. A-ți număra bine zilele nu înseamnă să te așezi la birou și, cu ajutorul unui calculator de buzunar, al unei foi de hârtie și al unui pix, să-ți calculezi speranța de viață.
A-ți număra bine zilele înseamnă mai mult decât o simplă evaluare matematică a vieții. Înseamnă a trăi o viață de calitate, pe care Dumnezeu o va aprecia și aproba. Înseamnă a trăi în spiritul slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui, învingând tendințele egoiste ale naturii noastre decăzute. Înseamnă a trăi fiecare zi din viață ca și cum aceasta ar fi singura și ultima zi pe care o ai la dispoziție.
Cât de radical se schimbă mentalitatea și atitudinea față de viață a omului care primește un diagnostic sever și vestea că mai are foarte puțin de trăit! Cum se răstoarnă dintr-o dată întreaga scară a valorilor sale! Lucruri pe care până atunci le considera importante devin fără importanță, în timp ce lucruri pe care le-a neglijat sau ignorat devin esențiale. În astfel de crize existențiale majore, omul învăța să-și numere bine zilele rămase și învață să dea un sens timpului de har pe care-l mai are la dispoziție.
Dar ce înseamnă în acest context să ai o inimă înțeleaptă? Nimic altceva decât capacitatea de a vedea sfârșitul de la început și a trăi potrivit acestei viziuni. Oamenii înțelepți își numără cu atenție zilele vieții, trăind cu responsabilitate fiecare dintre ele ca unii care știu că vor da socoteală de viața lor înaintea Creatorului. Însă și oamenii lipsiți de înțelepciune sunt preocupați să numere. Însă cu totul altceva: bani, conturi bancare, bijuterii, posesiuni, like-uri, diplome sau prieteni pe Facebook…
Tu din ce categorie faci parte?
Cu fața spre Dumnezeu
Finalul Psalmului 90 este o rugăciune arzătoare. Conștient de vremelnicia sa în contrast cu veșnicia lui Dumnezeu, autorul nu cade totuși într-o stare de resemnare neputincioasă. El nu-și pune mâinile în sân și nu-și îngroapă speranța de mai bine. Având alături un Dumnezeu veșnic, care S-a dovedit a fi „locul nostru de adăpost din neam în neam” (vers.1), el își leagă toate speranțele de Ființa Sa, de caracterul și de atotputernicia Sa.
„Întoarce-Te, Doamne ! Până când zăbovești? Ai milă de robii Tăi ! Satură-ne în fiecare dimineață de bunătatea Ta, și toată viața noastră ne vom bucura și ne vom veseli. Înveselește-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, tot atâția ani cât am văzut nenorocirea. Să se arate robilor Tăi lucrarea Ta și slava Ta fiilor lor! Fie peste noi bunăvoința Domnului Dumnezeului nostru! Și întărește lucrarea mâinilor noastre, da, întărește lucrarea mâinilor noastre” (vers.13‑17).
Putem găsi împlinire în viață chiar dacă aceasta este trecătoare? Putem face lucruri care să dăinuiască chiar dacă suntem ca iarba „care înflorește dimineața și crește, iar seara este tăiată și se usucă” (vers.6)?
Cu un astfel de Dumnezeu alături răspunsul nu poate fi decât unul singur: Da, se poate! Când adunăm vremelnicia noastră cu veșnicia Lui, ceea ce rezulta este tot veșnicie, după cum atunci când adunăm un 0 cu plus infinit, ceea ce rezultă este tot plus infinit.
De aceea, nu mai privi la vremelnicia ta de moment, ci îndreaptă-ți privirile spre veșnicia Lui, de care te vei bucura la vremea potrivită. Nu mai privi la slăbiciunile tale de azi, ci concentrează-te asupra puterii Lui, din care El este dispus să-ți dea la timpul potrivit. Nu mai privi la tine, ci privește la El! Iar dacă vei face lucrul acesta mereu, se va împlini miracolul: vei fi ca El.
„Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3,18).
„Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3,2).
sursa: https://www.loribalogh.ro/