Psalmul 9 – O cântare de laudă - Comentariu biblic

Categoria: Comentariile biblice

1. Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, voi istorisi toate minunile Lui.
2. Voi face din Tine bucuria și veselia mea, voi cânta Numele Tău, Dumnezeule preaînalt,
3. pentru că vrăjmașii mei dau înapoi, se clatină și pier dinaintea Ta.
4. Căci Tu îmi sprijini dreptatea și pricina mea și stai pe scaunul Tău de domnie ca un judecător drept.
5. Tu pedepsești neamurile, nimicești pe cel rău, le ștergi numele pentru totdeauna și pe vecie.
6. S-au dus vrăjmașii! N-au rămas din ei decât niște dărâmături veșnice! Niște cetăți dărâmate de Tine! Li s-a șters pomenirea!
7. Ei s-au dus, dar Domnul împărățește în veac și Și-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată.
8. El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire.
9. Domnul este scăparea celui asuprit, scăpare la vreme de necaz.
10. Cei ce cunosc Numele Tău se încred în Tine, căci Tu nu părăsești pe cei ce Te caută, Doamne!
11. Cântați Domnului, care împărățește în Sion, vestiți printre popoare isprăvile Lui!
12. Căci El răzbună sângele vărsat și Își aduce aminte de cei nenorociți, nu uită strigătele lor.
13. Ai milă de mine, Doamne! Vezi ticăloșia în care mă aduc vrăjmașii mei și ridică-mă din porțile morții,
14. ca să vestesc toate laudele Tale în porțile fiicei Sionului și să mă bucur de mântuirea Ta.
15. Neamurile cad în groapa pe care au făcut-o și li se prinde piciorul în lațul pe care l-au ascuns.
16. Domnul Se arată, face dreptate și prinde pe cel rău în lucrul mâinilor lui. (Joc de instrumente. Oprire)
17. Cei răi se întorc la Locuința morților: toate neamurile care uită pe Dumnezeu.
18. Căci cel nenorocit nu este uitat pe vecie, nădejdea celor sărmani nu piere pe vecie.
19. Scoală-Te, Doamne, ca să nu biruie omul; neamurile să fie judecate înaintea Ta!
20. Aruncă groaza în ei, Doamne, ca să știe popoarele că nu sunt decât oameni! (Oprire)„

Recunoștința – o „rara avis”

Se spune ca recunoștința este o floare rară, sau, așa cum spuneau latinii, o „rara avis” (pasăre rară). Naturii noastre decăzute nu-i place să fie recunoscătoare celui sau celor care ne-au făcut bine. Poate din orgoliu sau poate dintr-un alt motiv ascuns, atunci când cineva ne face un bine preferăm mai bine să-i întoarcem binele, sub o formă sau alta, decât să-i fim recunoscători în adâncul sufletului nostru întreaga viață.

Răsplătirea binelui care ni s-a făcut necesită un timp limitat și câteva sacrificii materiale de moment, în timp ce recunoștința este o atitudine de o viață. De aceea, un gânditor spunea: „După ce ai plătit o datorie cuiva care ți-a făcut un bine, să știi că încă îi mai datorezi ceva: recunoștință.”

David nu face parte din acea categorie de oameni cu caractere mici, care nu cunosc sentimentul recunoștinței. Iar psalmii săi de laudă la adresa lui Dumnezeu sunt o dovadă în acest sens. Psalmul 9 este unul dintre psalmii de laudă și recunoștință pentru izbăvirea dată de Dumnezeu împăratului David, pentru ajutorul primit în victoriile obținute împotriva dușmanilor săi. Mesajul lui poate fi înțeles chiar de la primul vers: „Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, voi istorisi toate minunile Lui.”

Împreună cu următorul psalm, Psalmul 9 este un acrostih în care literele alfabetului de la începutul versetelor se succed în ordinea alfabetului ebraic. Se crede că metoda de compunere a unor psalmi cu structura unui acrostih facilita memorarea versetelor. Alți psalmi cu structura de acrostih sunt: 25, 34, 37, 111, 112, 119 și 145, însă în limba română acest detaliu nu poate fi observat.

„Voi face din Tine bucuria și veselia mea”

Ar fi interesant un sondaj făcut între creștini, care să fie alcătuit din două întrebări:

1) Credința creștină vă aduce bucurie?

2) Dacă există bucurie, care este motivul ei?

Oare câți dintre cei peste două miliarde de creștini ar mărturisi că religia creștină le aduce o reală și profundă bucurie? Iar dintre cei care trăiesc cu adevărat bucuria credinței, câți găsesc izvorul acestei bucurii în Persoana lui Dumnezeu și nu în darurile Sale?

Misionarul indian Sadu Sundar Singh spunea: „Doamne, nu vreau cerul, ci Te vreau pe Tine!” De fapt, cuvintele misionarului indian exprimă aceeași idee cu cea a psalmistului: adevărata bucurie se află în Persoana lui Dumnezeu și în caracterul Său, nu în darurile pe care le face omului. David ajunsese la acea maturitate a credinței și a relației sale cu Dumnezeu, încât consideră că dacă-L are pe Dumnezeu, atunci are totul. Este același adevăr pe care îl va exprima apostolul Pavel în Epistola sa către coloseni, un mileniu mai târziu: „Voi aveți totul deplin în El” (Coloseni 2,10).

Desigur, orice dar al lui Dumnezeu aduce bucurie omului. Însă niciun dar nu se poate compara cu bucuria supremă trăită de omul care își găsește fericirea în Persoana lui Dumnezeu. Câți dintre noi au ajuns la acel nivel spiritual în care să-și găsească bucuria supremă în Dumnezeu? Darurile Sale, oricât ar fi de numeroase și bogate, nu-l vor putea înlocui niciodată pe El.

În actul Creației, Dumnezeu Și-a rezervat un loc special în ființa umană, loc pe care nimeni și nimic nu au dreptul să-l ocupe. Dacă acest loc nu este umplut de Persoana Sa, omul rămâne cu un mare gol sufletesc: un gol în formă de Dumnezeu…

Ce nefericit este omul care încearcă să-și umple vidul sufletului cu tot felul de surogate: plăceri de o clipă, droguri, alcool, hobby-uri și chiar religie, dar ignorându-L pe Creatorul său. David a înțeles că adevărata religie este un izvor nesecat de bucurii sfinte, profunde și durabile, iar esența unei religii adevărate nu o reprezintă formele, ritualurile, ceremoniile și tradițiile, ci o relație adâncă și sinceră cu Dumnezeul al cărui Nume (a se citi „caracter”) dorește să-l cânte întreaga viață.

„El judecă lumea cu dreptate”

Motivele din care izvorăște cântul de laudă al psalmistului sunt legate de biruințele pe care Dumnezeu i le-a dat împotriva vrăjmașilor săi. Însă dincolo de aceste biruințe, există un motiv mult mai înalt, legat de caracterul lui Dumnezeu și de principiile guvernării Sale: „El judecă lumea cu dreptate și judecă popoarele cu nepărtinire” (vers. 8). Dar scopul primordial al acestei judecați nu este condamnarea, ci salvarea celor asupriți.

Expresiile: „judecător drept” și „judecă popoarele cu nepărtinire” implică existența unei Legi veșnice, a unui standard moral după care vor fi judecați toți oamenii din toate timpurile. De ce? Pentru că o judecată dreaptă presupune cel puțin două condiții care se cer împlinite:

1) O judecată nu se poate face în lipsa unei legi cu funcție de etalon moral.

2) O judecată dreaptă a tuturor oamenilor nu se poate face în lipsa unei legi universale și veșnice, fără un etalon moral, valabil în toate timpurile și pentru toate ființele umane.

Creștinii antinomianiști ( care susțin desființarea Legii morale ) nu își dau seama că, lovind în Legea divină, de fapt ei lovesc în caracterul drept și sfânt al Dătătorului ei.

„Cei ce cunosc Numele Tău se încred în Tine”

     Adesea ne rugăm asemenea ucenicilor: „Doamne, mărește-ne credința!” (Luca 17,5). Apoi așteptăm ca această credință să vină peste noi asemenea unui fulger din cer. Însă ea nu vine… De ce? Pentru că, deși credința este un dar divin, ea nu vine așa cum a fost dăruit Duhul Sfânt la Rusalii, ci pe o cu totul altă cale: „Credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10,17).

Aceasta este calea rânduită de Dumnezeu pentru a ne dezvolta credința: studiul Cuvântului Său. Pe măsură ce ne adâncim în Sfintele Scripturi, învățăm tot mai mult despre caracterul, procedeele, planurile și intențiile Sale față de om și întreaga Creație. În același timp, învățăm cum Se raportează El față de păcat și păcătoși, învățăm despre dragostea Sa veșnică, dar și despre dreptatea și sfințenia Sa.

Și astfel, cunoscându-L tot mai mult, ne vom atașa tot mai mult de Ființa Sa, Îl vom înțelege și Îl vom iubi tot mai mult. Iar ca rezultat final, credința noastră va crește. De ce nu se încred oamenii în Dumnezeu? Pentru că nu-I cunosc Numele, respectiv caracterul. Și de ce nu-L cunosc pe Dumnezeu așa cum este El în realitate? Pentru că nu studiază Cuvântul Său, deși puține familii creștine se pot scuza că nu au în casă Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.

„Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință” – constată cu multă durere Creatorul prin pana profetului Osea (cap. 4,6). De aceea, același profet ne dă un îndemn emoționant, izvorât din adâncul inimii sale: „Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară care udă pământul” (Osea 6,3).

Cine sapă groapa altuia…

În versetele 15 și 16, David reia o idee pe care o exprimase deja în Psalmul 7,15.16, și anume: Păcatul are în sine germenele autodistrugerii: „Neamurile cad în groapa pe care au făcut-o și li se prinde piciorul în lațul pe care l-au ascuns. Domnul Se arătă, face dreptate și prinde pe cel rău în lucrul mâinilor lui.”

În mintea multor oameni există o concepție greșită despre Dumnezeu, nu foarte departe de concepția păgânilor cu privire la zeii lor: Dumnezeu stă pe tronul Său din centrul Universului și, imediat ce vede că un om păcătuiește, trimite asupra lui săgețile arzătoare ale pedepselor divine. La fel credeau și vechii greci despre Zeus Olimpianul, care trimitea fulgerele sale împotriva oamenilor care cădeau în dizgrația sa.

În psalmii săi, David ne prezintă o altă perspectivă asupra păcatului, asupra pedepsei și asupra atitudinii lui Dumnezeu cu privire la cel păcătos. Desigur, în istoria luptei dintre bine și rău au existat și momente în care Dumnezeu a fost nevoit să frâneze răul prin pedepse directe. În acest sens avem exemplul potopului, nimicirea Sodomei și Gomorei, Turnul Babel și altele. Însă noi nu trăim astăzi într-un timp al pedepsei, ci al harului. Și pentru că trăim încă într-un astfel de timp, chiar și pedepsele divine au un rol disciplinar, de îndreptare a comportamentului omului păcătos.

Poate că una dintre lecțiile cele mai prețioase pe care le avem de învățat în această viața este aceea că păcatul are în el însuși sâmburele autodistrugerii. Păcatul are în sine plata lui care este moartea. În cele mai multe cazuri, Dumnezeu nu trebuie să trimită pedepse directe, venite de la tronul Său, asupra păcătosului. Trebuie doar ca păcatul să fie urmat de consecințele sale inerente și dezastruoase.

Acest mecanism al păcatului care se autodistruge este subliniat de apostolul Pavel în Epistola către romani: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor… Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase… și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate ca să facă lucruri neîngăduite” (Romani 1, 24.26 pp. 27 up. 28). În acest pasaj biblic, de trei ori este subliniată ideea că „Dumnezeu i-a lăsat” pe oameni liberi să facă ceea ce doresc, suportând însă consecințele alegerii lor.

Nu, Dumnezeu nu trebuie să pedepsească multe păcate care se săvârșesc astăzi, pentru că păcatul se pedepsește singur prin autodistrugere. Ce pedeapsă să-i mai fie dată unui drogat care păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui însuși, distrugându-și sănătatea? Dar unui desfrânat care își distruge familia, relațiile, reputația și, în final, chiar viața fizică și mântuirea?

Însă nu trebuie să uităm un lucru important: Deși trăim încă într-un timp de har, va veni și ziua  judecății și pedepsei divine. O zi în care Dumnezeul cel drept va respecta alegerea fiecărui om, fie spre viață veșnică, fie spre moarte veșnică.

Ce înseamnă să-L uiți pe Dumnezeu

„Cei răi se întorc în locuința morților, toate neamurile care uită pe Dumnezeu” (vers.17).

În acest verset David face o asociere interesantă între păcat și uitare. Dar nu orice fel de uitare, ci aceea care Îl are ca obiect pe Însuși Dumnezeu. Ideea, care va reveni în psalmii de mai târziu ai lui David, pune degetul direct pe rană: Cauzele răutății omului se află în faptul că el l-a uitat pe Dumnezeul său, L-a neglijat și L-a așezat pe un loc secundar într-o scară a priorităților vieții.

De aceea, înțeleptul Solomon afirmă în cartea Proverbelor că începutul înțelepciunii, adică începutul procesului de reabilitare a omului păcătos, este temerea de Dumnezeu, respectiv așezarea Persoanei divine pe primul loc în viața omului.

Cel care-L uită pe Dumnezeu pierde o mulțime de valori. În primul rând, el pierde etalonul moral al propriului caracter. În al doilea rând, el pierde modelul pe care trebuie să-l urmeze. Apoi el pierde puterea care îi este pusă la dispoziție pentru a se împotrivi răului, dar și dorința de a se îndrepta spre neprihănire. Într-un singur cuvânt, omul care-L uită pe Dumnezeu pierde unica lui șansă de a redeveni ceea ce a fost la Creație. Pierde propria sa identitate.

Unui astfel de om, care-L uită pe Dumnezeul său, negându-și propriile origini împărătești, profetul Ieremia îi transmite un mesaj cât se poate de dureros: „Tu singur te pedepsești cu răutatea ta și singur te lovești cu necredincioșia ta, și vei ști și vei vedea ce rău și amar este să părăsești pe Domnul Dumnezeul tău și să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oștirilor” (Ieremia 2,19).

În contrast cu omul păcătos care-L uită pe Creatorul său, Dumnezeu nu uită pe copiii Săi, oricât de încercați sunt ei în cuptorul suferinței: „Căci cel nenorocit nu este uitat pe vecie, nădejdea celor sărmani nu piere pe vecie” (vers.18).

Suferința face ca timpul subiectiv să se dilate, iar omul să aibă falsa impresie că este uitat de Dumnezeu. Dacă treci prin astfel de crize ale vieții, alungă gândul că ești uitat, părăsit și lepădat de Tatăl ceresc. Dacă noi Îl uităm pe El, El nu ne uită pe noi, chiar dacă trebuie să suferim: „Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2,13). Aceasta este nădejdea noastră, aceasta este ancora vieții creștinului.

Psalmul 9 se încheie cu rugăciunea: „Aruncă groaza în ei, Doamne, ca să știe popoarele că nu sunt decât oameni” (vers.20). Istoria veche și recentă este plină de personaje care, uitând că sunt simpli muritori, au pretins favoruri, privilegii și uneori chiar închinare asemenea unor zei. De la faraonii egipteni și împărații romani, până la conducătorii religioși și dictatorii ultimului secol, au existat mulți care s-au crezut dumnezei pe pământ.

Oare cine altcineva îi poate aduce pe astfel de oameni cu picioarele pe pământ, decât doar Dumnezeul cel viu și adevărat? Rugăciunea psalmistului: „Aruncă groaza în ei” este justificată. Oamenii de această speță trebuie să coboare de pe picioroangele aroganței lor și să ajungă la aceeași concluzie la care a ajuns și Petru: „Scoală-te! Și eu sunt om!” (vezi Fapte 10, 26).

sursa: https://www.loribalogh.ro/