text Comentarii biblice

Psalmul 89 – Un psalm al legământului - Comentariu biblic

31 martie 2025

Categoria: Comentarii biblice

O cântare a lui Ethan, Ezrahitul.

„Voi cânta totdeauna îndurările Domnului: voi spune din neam în neam, cu gura mea, credincioșia Ta.
Căci zic: „Îndurarea are temelii veșnice! Tare ca cerurile este credincioșia Ta!”
„Am făcut legământ cu alesul Meu”, zice Domnul. „Iată ce am jurat robului Meu David:
„Îți voi întări sămânța pe vecie și-n veci îți voi așeza scaunul de domnie.”
Cerurile laudă minunile Tale, Doamne, și credincioșia Ta în adunarea sfinților!
Căci în cer cine se poate asemăna cu Domnul? Cine este că Tine între fiii lui Dum-nezeu?
Dumnezeu este înfricoșat în adunarea cea mare a sfinților și de temut pentru toți cei ce stau în jurul Lui.
Doamne, Dumnezeul oștirilor, cine este puternic ca Tine, Doamne! Și credincioșia Ta Te înconjoară.
Tu îmblânzești mândria mării; când se ridică valurile ei, Tu le potolești.
Tu ai zdrobit Egiptul ca pe un hoit, ai risipit pe vrăjmașii Tăi prin puterea brațului Tău.
Ale Tale sunt cerurile și pământul, Tu ai întemeiat lumea și tot ce cuprinde ea.
Tu ai făcut miazănoaptea și miazăziua; Taborul și Hermonul se bucură de Numele Tău.
Brațul Tău este puternic, mâna Ta este tare, dreapta Ta este înălțată.
Dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea și credincioșia sunt înaintea Feței Tale.
Ferice de poporul care cunoaște sunetul trâmbiței, care umblă în lumina Feței Tale, Doamne!
El se bucură neîncetat de Numele Tău și se fălește cu dreptatea Ta.
Căci Tu ești fala puterii lui, și, în bunăvoința Ta, ne ridici puterea noastră.
Căci Domnul este scutul nostru, Sfântul lui Israel este Împăratul nostru.
Atunci ai vorbit într-o vedenie preaiubitului Tău și ai zis: „Am dat ajutorul Meu unui viteaz, am ridicat din mijlocul poporului un tânăr;
am găsit pe robul Meu David și l-am uns cu untdelemnul Meu cel sfânt.
Mâna Mea îl va sprijini și brațul Meu îl va întări.
Vrăjmașul nu-l va prinde și cel rău nu-l va apăsa,
ci voi zdrobi dinaintea lui pe potrivnicii lui și voi lovi pe cei ce-l urăsc.
Credincioșia și bunătatea Mea vor fi cu el și tăria lui se va înălța prin Numele Meu.
Voi da în mâna lui marea și în dreapta lui râurile.
El Îmi va zice: „Tu ești Tatăl meu, Dumnezeul meu și Stânca mântuirii mele!”
Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împărații pământului.
Îi voi păstra totdeauna bunătatea Mea și legământul Meu îi va fi neclintit.
Îi voi face veșnică sămânța și scaunul lui de domnie ca zilele cerurilor.
Dacă fiii lui vor părăsi Legea Mea și nu vor umbla după poruncile Mele,
dacă vor călca orânduirile Mele și nu vor păzi poruncile Mele,
atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua și nelegiuirile cu lovituri,
dar nu-Mi voi îndepărta deloc bunătatea de la ei și nu-Mi voi face credincioșia de minciună;
nu-Mi voi călca legământul și nu voi schimba ce a ieșit de pe buzele mele.
Am jurat odată pe sfințenia Mea: să mint Eu oare lui David?
Sămânța lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele;
ca luna va dăinui pe vecie și ca martorul credincios din cer.”
Și totuși Tu l-ai îndepărtat și Te-ai mâniat pe unsul Tău;
ai nesocotit legământul făcut cu robul Tău; i-ai doborât și i-ai pângărit cununa.
I-ai prăbușit toate zidurile și i-ai dărâmat toate cetățuile.
Toți trecătorii îl jefuiesc și a ajuns de batjocura vecinilor lui.
Ai înălțat dreapta potrivnicilor lui, ai înveselit pe toți vrăjmașii lui,
ai făcut ca ascuțișul sabiei lui să dea înapoi și nu l-ai sprijinit în luptă.
Ai pus capăt strălucirii lui și i-ai trântit la pământ scaunul de domnie;
i-ai scurtat zilele tinereții și l-ai acoperit de rușine.
Până când, Doamne, Te vei ascunde fără încetare, și-Ți va arde mânia ca focul?
Adu-ți aminte ce scurtă este viața mea și pentru ce nimic ai făcut pe toți fiii omului.
Este vreun om care să poată trăi și să nu vadă moartea, care să poată să-și scape sufletul din Locuința morților?
Unde sunt, Doamne, îndurările Tale dintâi, pe care le-ai jurat lui David în credincioșia Ta?
Adu-ți aminte, Doamne, de ocara robilor Tăi, adu-Ți aminte că port în sân ocara multor popoare;
adu-Ți aminte de ocările vrăjmașilor Tăi, Doamne; de ocările lor împotriva pașilor unsului Tău!
Binecuvântat să fie Domnul în veci! Amin! Amin”

Un imn compus în două game

Supranumit și „Psalmul legământului”, Psalmul 89 își îndreaptă reflectorul spre promisiunea lui Dumnezeu cu privire la întărirea scaunului de domnie al lui David pentru totdeauna. Din punct de vedere structural, împărțirea psalmului este evidentă.

Dacă în versetele 1‑37 tema dominantă este lauda la adresa lui Dumnezeu pentru promisiunile făcute lui David, versetele 38‑52 exprima îngrijorarea că Dumnezeu ar fi anulat acest legământ. În finalul psalmului, autorul se lamentează pentru aparenta nerealizare a promisiunii lui Dumnezeu.

Cele două părți distincte ca temă și tonalitate, separate de expresia „și totuși” („dar” în traducerea KJV), sunt scrise în game diferite. Dacă prima parte are o tonalitate majoră și optimistă, cea de-a doua parte este scrisă într-o tonalitate minoră și plângătoare.

Centrul de convergență al psalmului este promisiunea lui Dumnezeu făcută lui David, promisiune pe care autorul o analizează prin prisma timpului. Există o tensiune evidentă între trecut și prezent, între promisiunea divină făcută cândva și realitatea prezenta care arată o aparentă neîmplinire a ei. Un trecut de dorit, un prezent plin de deziluzii, și un viitor neclar, toate acestea fiind o provocare a credinței autorului. Din această tensiune se naște rugăciunea fierbinte din finalul psalmului.

Psalmul 89 ridică o problema existențială majoră în relația omului cu Dumnezeu: Ce facem cu această relație atunci când lucrurile nu merg după cum ne așteptăm? Cum ne raportăm la Dumnezeu când promisiunile Sale par să nu se împlinească în viața noastră? Rămânem lângă El, continuând să ne încredem în călăuzirea Sa, sau Îi întoarcem spatele într-un gest de răzvrătire?

Privit din această perspectivă, Psalmul 89 este un model de rezolvare a crizelor de acest gen. Deși nu înțelege prezentul plin de deziluzii, deși așteptările sale nu par să fie împlinite, psalmistul nu se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu. El își exprimă nedumerirea, dar nu întoarce spatele Dumnezeului său.

Lecția de viață pe care ne-o oferă Etan Ezrahitul, autorul psalmului, este aceea a încrederii depline și necondiționate în Dumnezeu, chiar și atunci când așteptările noastre de moment nu sunt împlinite. Dumnezeu are o cu totul altă perspectivă asupra vieții, timpului și spațiului decât noi, iar încrederea în înțelepciunea Sa și în dragostea Sa față de noi ne va ajuta să depășim barierele ridicate în peregrinările prin aceasta viață.

Doxologia finală: „Binecuvântat să fie Domnul în veci!” (vers.52) este cel mai puternic argument că psalmistul a reușit să se ridice deasupra dilemelor sale, așa cum vulturul se ridică spre înaltul cerului, dincolo de norii întunecoși.

„Temeliile veșnice” ale îndurării divine

Învățătura eretică a lui Marcion (cca. 80‑155 d.Ch.) cu privire la Dumnezeu, potrivit căreia Dumnezeul Vechiului Testament este un Dumnezeu aspru, rece, distant, mânios și lipsit de milă și dragoste față de creaturile Sale, în timp ce Dumnezeul Noului Testament este luminos, cald, îndurător și plin de afecțiune, este contrazisă chiar de un credincios fervent din timpurile vechi-testamentare.

Etan Ezrahitul începe Psalmul 89 invocând tocmai natura caldă, luminoasă, plină de dragoste și îndurare a lui Dumnezeu: „Voi cânta întotdeauna îndurările Domnului, voi spune din neam în neam, cu gura mea, credincioșia Ta. Căci zic: „Îndurarea are temelii veșnice! Tare ca cerurile este credincioșia Ta” (vers.1.2).

Cuvintele „credincioșie”, „îndurare” și „bunătate”, puse în dreptul lui Dumnezeu, apar ca un laitmotiv și ne încurajează „să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4,16).

Dacă există o speranță a mântuirii, și dacă există o garanție a stabilității guvernării divine de-a lungul veșniciei, aceasta se datorează „temeliilor veșnice” ale caracterului lui Dumnezeu. Și una dintre aceste „temelii” este îndurarea, mila, bunătatea și credincioșia Sa în raport cu creaturile Sale. Toate aceste trăsături ale caracterului divin, pe care se bazează mântuirea noastră, sunt îngemănate într-un singur cuvânt: har.

Din nefericire, o mare parte a creștinismului actual interpretează greșit afirmația evanghelistului Ioan din primul capitol al Evangheliei sale: „Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Iisus Christos” (Ioan 1,17). Oare nu a existat har divin înainte de întruparea lui Iisus Christos?

Vechiul Testament abundă în dovezi ale manifestării harului și în acele timpuri. Faptul că Adam și Eva nu au fost nimiciți imediat după păcătuire este o dovadă de har. Faptul că fiul lor, Cain, nu a fost pedepsit imediat după uciderea fratelui său Abel este o dovadă de har. Faptul că lui Avraam i-a fost salvată căsnicia în ciuda minciunii sale cu privire la Sara, este o dovadă de har. Faptul că Noe „a căpătat milă înaintea Domnului” (Geneza 6,8), fiind salvat din apele potopului împreună cu familia sa, este tot o dovadă de har. Și faptul că David a fost iertat și reabilitat după păcătuirea cu Batșeba și uciderea lui Urie, cum ar putea fi altfel interpretat decât ca o dovadă de har?

Vechiul Testament este plin de astfel de dovezi, demonstrându-ne că într-adevăr îndurarea lui Dumnezeu are „temelii veșnice”. Și cum ar putea fi altfel din moment ce întreaga Scriptură ne asigură că Dumnezeu este „Același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8), și că în El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17)?

Dacă Însuși Dumnezeu ne asigură prin profetul Său: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6), de ce ne-am îndoi de lucrul acesta?

Legământul davidic

Prima parte a Psalmului 89 se concentrează asupra legământului încheiat de Dumnezeu cu David, pe care îl numește „alesul Meu”, un legământ încheiat prin jurământ (vers.3): „Îți voi întări sămânța pe vecie, și-n veci îți voi așeza scaunul de domnie” (vers.4).

Descrierea măreției lui Dumnezeu din versetele următoare par să nu aibă vreo legătură cu acest legământ, însă tocmai această măreție dă putere și credibilitate legământului încheiat cu David și urmașii săi:

„Cerurile laudă minunile Tale, Doamne, și credincioșia Ta în adunarea sfinților. Căci în cer cine se poate asemăna cu Domnul? Cine este că Tine între fiii lui Dumnezeu? Dumnezeu este înfricoșat în adunarea cea mare a sfinților, și de temut pentru toți cei ce stau în jurul Lui. Doamne, Dumnezeul oștirilor, cine este puternic ca Tine, Doamne? Și credincioșia Ta Te înconjoară” (vers.5‑8).

Zilnic se înălță în eter mii de promisiuni în timpul campaniilor electorale, înaintea altarului de cununie, în raporturile dintre patronate și sindicate, în relațiile dintre prieteni, colegi, vecini și frați de credință. Dar de câte ori aceste promisiuni ajung la împlinire? Câte dintre ele nu sunt uitate sau ignorate chiar din clipa imediat următoare rostirii lor?

Din fericire însă, din acest punct de vedere există și lucruri frumoase care se întâmplă pe pământ. Scriind despre cel neprihănit, David afirmă în Psalmul 15 ca „el nu-și ia vorba în-apoi” chiar dacă „face un jurământ în paguba lui” (vezi Psalmul 15, 4).

Dacă există pe pământ oameni care, în ciuda naturii lor păcătoase, își respectă promisiunile, de ce oare ne îndoim de Dumnezeu în această privință, El care este cu adevărat neprihănit?

Dar tocmai măreția Lui, puterea Sa infinită și suveranitatea Sa absolută asupra Creației Sale reprezintă o garanție că El Își va onora pe deplin promisiunile. „Căci El zice și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă” (Psalmul 33,9).

Dumnezeu care „îmblânzește mândria mării” (vers.9), care a zdrobit Egiptul „ca un hoit” în timpul Exodului (vers.10), Dumnezeul care a întemeiat lumea cu tot ce cuprinde ea (vers.11), care a creat mizănoaptea și miazăziua (vers.13) și care are „brațul puternic și mâna tare” (vers.13), cu siguranță are putere suficientă să-Și împlinească promisiunile făcute. Iar garanția supremă a împlinirii făgăduințelor Lui se afla tocmai în principiile care stau la baza guvernării Sale în Univers: „Dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea și credincioșia sunt înaintea Feței Tale” (vers.14).

Tronul lui Dumnezeu este locul în care se îmbină într-o armonie desăvârșită dreptatea și bunătatea, judecata și îndurarea divină. Căci acolo „bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” (Psalmul 85,10).

Din această realitate rezultă fericirea și armonia întregii Creații: „Ferice de poporul care cunoaște sunetul trâmbiței, care umblă în lumina Feței Tale, Doamne ! El se bucură neîncetat de Numele Tău și se fălește cu dreptatea Ta. Căci Tu ești fala puterii lui și, în bunăvoință Ta, ne ridici puterea noastră. Căci Domnul este scutul nostru, Sfântul lui Israel este Împăratul nostru” (vers.15‑18).

În a doua parte a Palmului 89, autorul rememorează legământul încheiat de Dumnezeu cu David, tânărul israelit caracterizat încă de la început ca fiind „prea iubitul” lui Dumnezeu și un om „viteaz” (vers.19).

În cuprinsul acestui legământ, Dumnezeu Se oferă să-i acorde „prea iubitului Său” sprijin, ocrotire și biruință asupra vrăjmașilor săi: „Mâna Mea îl va sprijini și brațul Meu îl va întări. Vrăjmașul nu-l va prinde și cel rău nu-l va apăsa, ci voi zdrobi dinaintea lui pe protivnicii lui și voi lovi pe cei ce-l urăsc” (vers.21‑23).

Dar care este temelia acestui legământ davidic? Se bazează el cumva pe meritele lui David? Psalmul 89 elimină din start o asemenea ipoteză. Dacă Dumnezeu S-a plecat cu bunăvoință asupra lui, promițându-i sprijin, ocrotire, biruință și prosperitate, aceasta s-a datorat numai și numai harului Său: „Credincioșia și bunătatea Mea vor fi cu el, și tăria lui se va înălța prin Numele Meu” (vers.24).

De ce face Dumnezeul cel sfânt și desăvârșit astfel de promisiuni omului păcătos și nedesăvârșit, care prin natura lui decăzută și faptele sale nelegiuite nu merită altceva decât moartea veșnică? Desigur, Dumnezeu face toate acestea din dragoste față de omul păcătos. Însă aceste gesturi divine urmăresc un scop precis: refacerea relației dintre Dumnezeu și omul decăzut. De fapt, aceasta este definiția adevăratei religii: refacerea legăturii dintre Creator și creaturile Sale decăzute („religo”, „religare”, lat.).

Cât de mult tânjește Dumnezeu să audă din gura tuturor copiilor Săi rătăciți cuvinte ca acestea: „Tu ești Tatăl meu, Dumnezeul meu și Stânca mântuirii mele” (vers.26)! Aici, în această afirmație, care nu se rezumă doar la o simplă rostire cu gura, ci este exprimarea unei convingeri adânci interioare, se află cheia unei refaceri complete a relației dintre Creator și creaturile Sale, relație pe care păcatul a aruncat-o în aer odată cu căderea lui Lucifer.

Versetul 27 are meritul să clarifice o problemă spinoasă în legătură cu natura și divinitatea Domnului Christos. Coloseni 1,18 și Apocalipsa 1,5 Îl numesc pe Iisus „Cel întâi născut dintre cei morți”, deși înainte de învierea Mântuitorului au existat și alte învieri raportate, atât în Vechiul cât și în Noul Testament (vezi învierea fiului sunamitei – 2 Regi 4, 8‑37; învierea fiului văduvei din Nain – Luca 7,11‑17).

De asemenea, Coloseni 1,15 Îl numește pe Iisus „Cel întâi născut din toată zidirea”, unii cititori ai Bibliei înțelegând din această expresie că Fiul lui Dumnezeu are un început al existenței, fiind născut cândva, în veșnicie, din Dumnezeu Tatăl.

Dacă expresia „Cel întâi născut”, cu referire la Domnul Christos, este înțeleasă literal, acest lucru ne conduce în mod logic la concluzia că El are și alți frați mai tineri, născuți din același Tată ceresc. Or, Biblia nu ne vorbește de așa ceva.

Însă titlul dat Fiului lui Dumnezeu ca „Cel întâi născut” are un sens pur figurat, iar Psalmul 89, 27 ne clarifică acest lucru. În Antichitate, atât la evrei, cât și la popoarele păgâne din jur, întâiul născut într-o familie moștenea o demnitate specială, devenind „domnul fraților lui” (vezi Geneza 49,26), beneficiind de o autoritate și privilegii deosebite.

Este evident că David nu a fost nici primul născut al lui Dumnezeu în sens fizic și cronologic, nici cel mai mare dintre fiii lui Isai, nici cel dintâi rege al lumii. Cu toate acestea, Dumnezeu îl numește „întâiul Său născut”, suzeranul tuturor monarhilor pământului. Expresia „întâiul născut” se referă la poziția lui David și la demnitatea care i s-a încredințat.

În istoria lumii, adesea Dumnezeu a schimbat ordinea naturală a lucrurilor, dând întâietate fie celui de-al doilea, fie chiar ultimului dintr-o familie, făcându-l întâiul născut în demnitate și autoritate.

Revenind la Iisus Christos, expresia „întâiul născut” nu se referă la un început cronologic al existenței Sale, ci fie la înviere („cel întâi născut din morți” – Coloseni 1,18; Apocalipsa 1,5), fie la crearea lumii (Coloseni 1,15), în care El a fost primul în demnitate și autoritate, „Domnul fraților Săi” în marea familie a lui Dumnezeu.

Celui pe care Dumnezeu îl numește „întâiul născut” și „cel mai mare dintre împărații pământului” (vers.27), i se promite un „legământ neclintit” (vers.28), o „sămânța veșnică” (vers.29) și un scaun de domnie „ca zilele cerurilor” (vers.29).

Dumnezeu îi promite lui David că chiar dacă urmașii lui vor părăsi Legea Sa, El nu-i va părăsi. Le va pedepsi fărădelegile „cu nuiaua” (vers. 32), dar nu-Și va îndepărta bunătatea și credincioșia de la ei (vers.33), și nu-Și va călca legământul cu David.

Promisiunile lui Dumnezeu sunt ferme și facă echivoc: „Am jurat odată pe sfințenia Mea; să mint Eu oare lui David? Sămânța lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna va dăinui pe vecie și ca martorul credincios din cer” (vers.35‑37).

Însă astfel de promisiuni pot fi și ale noastre. Același Dumnezeu este credincios și față de copiii Săi din secolul al XXI-lea. În relația om – Dumnezeu, El este întotdeauna elementul stabil, statornic. El este „Stânca” („petra”, gr.). Noi suntem elementul instabil, schimbător, „piatra care se rostogolește” („petros”, gr.). Dar „chiar dacă noi suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2,13).

„Și totuși…”

Marea dilema a psalmistului constă în faptul că, deși Dumnezeu a făcut acest legământ cu David, și deși El este credincios promisiunilor făcute, totuși acest legământ pare să nu mai stea în picioare. Argumentele sale par să fie justificate. În viața împăratului și cea a poporului său totul mergea rău, lăsând impresia că Dumnezeu Și-a nesocotit legământul (vers.39). „Trecătorii îl jefuiesc și a ajuns de batjocura vecinilor lui” (vers.41). Sabia lui dă înapoi, iar înfrângerile militare arată că Dumnezeu nu-l mai sprijină în luptă (vers.43). Scaunul său de domnie pare trântit la pământ, iar renumele împăratului este acoperit de rușine (vers.45).

În fața acestor evidențe, psalmistul Îl întreabă pe Dumnezeu: „Până când, Doamne, Te vei ascunde fără încetare și-Ți va arde mânia că focul? … Unde sunt, Doamne, îndurările Tale dintâi, pe care le-ai jurat lui David în credincioșia Ta?” (vers.46.49).

Ceea ce nu face psalmistul în Psalmul 89, adică să descopere cauza acestei stări de lucruri nedorite în viața lui David, o face însă istoria sacră. Legământul cu David nu a fost „nesocotit” de Dumnezeu, din cauza unei atitudini arbitrare sau a nestatorniciei caracterului Său, ci din cauza omului, care întotdeauna este elementul instabil și schimbător în cadrul legământului.

Raportul Scripturii ne aduce însă lumina în această privință. Prin păcătuirea cu Batșeba și uciderea lui Urie, David a fost cel care a călcat legământul cu Dumnezeu. Totuși, în ciuda acestui fapt, Dumnezeu nu l-a nimicit și nu l-a părăsit. Dimpotrivă, l-a ocrotit și l-a asigurat de continuitatea legământului încheiat cu el timp de generații.

Partea luminoasă a Psalmului 89 rămâne însă încrederea psalmistului în Dumnezeu, în ciuda aparențelor nefavorabile. Autorul nu se revoltă împotriva cerului, nu rostește acuzații înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, ci doar își exprima dilemele. Iar doxologia finală este demnă de remarcat: „Binecuvântat să fie Domnul în veci! Amin! Amin!” (vers.52).

Aceasta este adevărată credința! Când nu înțelegi tot ce ți se întâmplă, când nu poți face o legătură evidentă între cauză și efect, când totul se cufundă în întuneric, să rămâi totuși lângă Dumnezeu, încrezându-te în dragostea și înțelepciunea Lui. Va veni și ziua în care El ne va explica, cu răbdare și pe îndelete, de ce în anumite momente ale vieții a trebuit să trecem prin unele evenimente nedorite. Dar până atunci, încrederea fără rezerve în El este singura opțiune cu adevărat de valoare.

Ești bulversat de evenimente pe care nu le înțelegi? Treci cumva prin „valea plângerii” și te simți abandonat de cei din jur și chiar de Dumnezeu? Nu mai vezi la orizont nicio soluție la problemele tale? Nu înceta să te încrezi în Dumnezeu! Nu te îndoi niciodată de dragostea Sa față de tine! Și la sfârșit nu vei regreta…

sursa: https://www.loribalogh.ro/