Psalmul 88 – Rugăciunea unui om deznădăjduit - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

O cântare. Un psalm al fiilor lui Core. Către mai-marele cântăreților. De cântat cu flautul. O cântare a lui Heman, Ezrahitul.

1. „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele! Zi și noapte strig înaintea Ta!
2. S-ajungă rugăciunea mea înaintea Ta! Ia aminte la cererile mele,
3. căci mi s-a săturat sufletul de rele și mi se apropie viața de Locuința morților.
4. Sunt pus în rândul celor ce se coboară în groapă, sunt ca un om care nu mai are putere.
5. Stau întins printre cei morți, ca cei uciși și culcați în mormânt, de care nu-Ți mai aduci aminte și care sunt despărțiți de mâna Ta.
6. M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întuneric, în adâncuri.
7. Mânia Ta mă apasă și mă năpădești cu toate valurile Tale.
8. Ai îndepărtat de la mine pe toți prietenii mei, m-ai făcut o pricină de scârbă pentru ei; sunt închis și nu pot să ies.
9. Mi se topesc ochii de suferință; în toate zilele Te chem, Doamne, și-mi întind mâinile spre Tine!
10. Oare pentru morți faci Tu minuni? Sau se scoală morții să Te laude?
11. Se vorbește de bunătatea Ta în mormânt și de credincioșia Ta în Adânc?
12. Sunt cunoscute minunile Tale în întuneric și dreptatea Ta în țara uitării?
13. Doamne, eu Îți cer ajutorul și dimineața rugăciunea mea se înalță la Tine.
14. Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu? Pentru ce îmi ascunzi Fața Ta?
15. Din tinerețe, sunt nenorocit și trag să mor, sunt cuprins de spaimele Tale și nu știu ce să mai fac.
16. Mânia Ta trece peste mine, spaimele Tale mă nimicesc de tot.
17. Ele mă înconjoară toată ziua, ca niște ape, mă înfășoară toate deodată.
18. Ai depărtat de la mine pe prieteni și tovarăși, și cei de aproape ai mei s-au făcut nevăzuți.”

Jale și deznădejde

Compus într-o perioadă de profundă suferință a autorului, Psalmul 88 este unul dintre cei mai jalnici psalmi. Mulți au văzut în el o lamentație națională, exprimarea durerii și a suferinței unui popor întreg, însă astăzi majoritatea comentatorilor consideră că psalmul exprimă strigătul unui om suferind, căzut în negura deznădejdii, care nu mai vede nicio lumină la capătul tunelului prin care trece.

Scris de Heman Ezrahitul, conform preambulului, unul dintre fiii lui Core, psalmul este un continuu bocet, un strigăt sfâșietor al unui om copleșit de suferințele sale, care se vede pe pragul mormântului și fără nicio speranță de scăpare.

Cu excepția adresării din primul vers: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele!”, în întreg cuprinsul psalmului nu există nicio rază de speranță. Sătul de suferințele sale interminabile și simțind că se apropie moartea, psalmistul strigă după ajutor, fără să aibă nicio dovadă că cineva ascultă rugăciunea sa.

Totuși, în pofida situației deznădăjduite în care se afla, psalmistul rămâne lângă Dumnezeu, continuând să se roage și să strige după ajutor, cu speranța într-o izbăvire apropiată. În acest abis întunecat în care l-au adus împrejurările vieții, el nu se revoltă împotriva cerului, nu-I reproșează nimic lui Dumnezeu, ci doar își exprima durerea înaintea Celui care este Dumnezeul vieții și al morții, singurul care poate opri pașii săi să nu îl ducă în hăul morții eterne.

A primit Dumnezeu acest strigat disperat? Faptul că El a inclus acest strigăt de deznădejde în Cuvântul Său către omenire este dovada că Dumnezeu a primit și a ascultat această rugăciune fără a-l judeca pe autorul ei.„Căci El știe din ce suntem făcuți, Își aduce aminte că suntem țărână” (Psalmul 103,14).

Iar această asigurare este o mare încurajare pentru fiecare om care străbate „valea umbrei morții” (vezi Psalmul 23,4), „valea plângerii” (vezi Psalmul 84,6).

O rază de lumină în întuneric

Deși întregul psalm este un bocet continuu al unui om deznădăjduit, totuși există o rază de lumină în „tunelul” prin care trece autorul. Pentru el, Dumnezeu rămâne „Dumnezeul mântuirii”, oricare ar fi împrejurările protivnice prin care trebuie să treacă, oricare ar fi suferințele fizice sau sufletești pe care este nevoit să le îndure.

„Doamne, Dumnezeul mântuirii mele! Zi și noapte strig înaintea Ta! S-ajungă rugăciunea mea înaintea Ta! Ia aminte la cererile mele, căci mi s-a săturat sufletul de rele și mi se apropie viața de locuința morților” (vers.1‑3).

Suferința umană este o sabie cu două tăișuri. În timp ce pe unii oameni îi îndepărtează de Dumnezeu și de valorile Împărăției cerurilor, pe alții (din nefericire, mult prea puțini!) ea îi apropie de idealul divin, pregătindu-i pentru adevărata viață, acea viață îmbelșugată promisă de Mântuitorul celor care Îl urmează (vezi Ioan 10,10).

În pofida suferințelor de nedescris pe care le îndură, psalmistul nu Îi întoarce spatele Dumnezeului sau, nu se revolta împotriva Lui și nu-L acuză în nicio privința. Deși nu înțelege planurile Sale și deși nu înțelege de ce Dumnezeu îngăduie că el să treacă prin acel tunel al suferinței, psalmistul Îi rămâne fidel.

Din versurile psalmului, mesajul central pare să fie acesta: „Doamne, nu înțeleg de ce Tu îngădui să mi se întâmple toate aceste necazuri. Nu știu planurile Tale, nu cunosc rațiunea pentru care Tu îngădui ca un copil al Tău să sufere atât de mult. Dar știu un singur lucru: Tu ești Dumnezeul mântuirii mele. Știu că, în final, Tu mă vei scoate din acest tunel întunecos și mă vei duce la lumină. Am experimentat de multe ori de-a lungul vieții acest adevăr și cred că nici de data aceasta nu mă vei părăsi.”

Totuși, de ce strigă oamenii la Dumnezeu atunci când sunt în necaz? De ce nu-I vorbesc normal, liniștit, ca între prieteni? Experiența vieții ne învață că doi oameni strigă unul la altul atunci când se simt depărtați unul de celălalt, fie fizic, fie sufletește. Un om aflat pe un deal poate striga către un altul aflat pe un alt deal ca să fie auzit. Dar dacă ei sunt alături și totuși strigă unul la altul? Tonul ridicat arată că, deși nu spațiul fizic este cel care-i desparte, există un alt „spațiu” care există între ei: cel dintre inimile lor.

Oamenii strigă la Dumnezeu uneori și pentru că percep în mod eronat atitudinea Sa față de suferința umană. Prezența necazurilor îi dă omului credincios falsa impresie că Dumnezeu l-a părăsit, că nu-l mai iubește, refuzându-i binecuvântările Sale. În astfel de situații, cei care nu sunt bine întemeiați pe făgăduințele lui Dumnezeu, care nu-L cunosc suficient de bine și nu au destul „ulei în candelele” sufletului lor, întorc spatele credinței, îngroșând rândurile celor sceptici și revoltați împotriva lui Dumnezeu.

Psalmistul însă nu face parte din această categorie. Deși se află cufundat în groapa suferinței, el strigă spre Dumnezeul mântuirii lui, cu nădejdea că va fi auzit și salvat. Fie din propria sa experiență, fie din experiența altora, el cunoaște marele adevăr pe care profetul Isaia îl va exprima în cartea sa mai târziu:

„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuința este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57,15).

Iar cunoașterea și trăirea acestui adevăr îi va fi salvator.

Un cadavru viu

Suferințele psalmistului sunt atât de intense încât el se percepe pe sine ca fiind deja în locuința morților, în țara uitării și a tăcerii: „Stau întins printre cei morți, ca cei uciși și culcați în mormânt, de care nu-Ți mai aduci aminte, și care sunt despărțiți de mâna Ta” (vers.5).

Pentru a-și descrie starea deznădăjduită în care se află, autorul se folosește de imaginea cadavrelor aruncate unele peste altele într-o groapă comună, în urma unei înfrângeri militare. Acolo, în locul impurității absolute, printre trupurile lipsite de viață ale semenilor săi, el se vede pe sine aruncat, abandonat și închis pentru totdeauna.

Asemenea neprihănitului Iov, care credea că toate relele care i se întâmplau veneau de la Dumnezeu (vezi Iov 2,10), psalmistul avea falsa impresie că Dumnezeu l-a abandonat: „M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întuneric, în adâncuri. Mânia Ta mă apasă, și mă năpădești cu toate valurile Tale. Ai îndepărtat de la mine pe toți prietenii mei, m-ai făcut o pricină de scârbă pentru ei; sunt închis și nu pot să ies” (vers.6‑8).

De ce oare, atunci când trecem prin suferințe inexplicabile, avem falsa impresie că acestea sunt trimise în mod activ de Dumnezeu? Răspunsul este unul singur: Pentru că uităm atât de repede ceea ce apostolul Iacov ne asigură în epistola sa: „Nimeni când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1,13).

Uităm atât de repede ceea ce inspirația ne-a transmis în debutul Cărții lui Iov, încercând să ne învețe că toate suferințele pe care acesta a fost nevoit să le suporte și-au avut originea în Satana, nu în Dumnezeu (vezi Iov cap.1 și 2).

Uităm atât de repede faptul că Satana are tot interesul să arunce o umbră asupra imaginii Creatorului nostru, făcându-ne să credem că El este autorul răului existent pe planetă și în existența noastră. Și făcând lucrul acesta, intenția lui este să rupă definitiv relația noastră mântuitoare cu Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.

Totuși, în ciuda acestei percepții greșite a planurilor și a caracterului lui Dumnezeu, psalmistul nu-I întoarce spatele, răzvrătindu-se împotriva Lui. Ar fi putut să o facă, așa cum mii de oameni o fac astăzi. Însă lovit din toate părțile de valurile suferinței, el continuă să se încreadă în Dumnezeul mântuirii lui. Deși nu-L înțelege, psalmistul mărturisește: „Mi se topesc ochii de suferință; în toate zilele Te chem, Doamne, și-mi întind mâinile spre Tine” (vers.9).

Acesta este sublimul credinței adevărate. Aceeași credință care L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu, suspendat între cer și pământ pe crucea pe care trăia ultimele clipe ale vieții Sale pământești, într-o agonie pe care doar cei ce vor gusta moartea a doua o vor mai trăi, să rostească cuvintele: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul” (Luca 23,46).

Să continui să te încrezi în dragostea lui Dumnezeu, deși nu-ți poți explica suferințele prin care treci – aceasta este adevărata credința. Să continui să nu te îndoiești de dragostea Lui, chiar atunci când întunericul te învăluie din toate părțile, aceasta înseamnă credință. Și o astfel de credință va fi cu siguranță răsplătită de Cel care nu rămâne niciodată dator celor care se încred în El.

O viziune a locului tăcerii

În Psalmul 88 regăsim concepția biblică despre „sheol”, locul în care se odihnesc cei ce au părăsit scena vieții. Prin intermediul unei serii de întrebări retorice, psalmistul zugrăvește locuința morților ca pe un spațiu al tăcerii, al inactivității și al inexistenței: „Oare pentru morți faci Tu minuni? Sau se scoală morții să Te laude? Se vorbește de bunătatea Ta în mormânt și de credincioșia Ta în Adânc? Sunt cunoscute minunile Tale în întuneric și dreptatea Ta în țara uitării?” (vers.10‑12).

Acolo, în „țara uitării”, încetează orice activitate fizică, intelectuală sau spirituală. Acolo nu mai există relație cu Dumnezeu și încetează orice comunicare între om și Creatorul său. Acolo este locul tăcerii pe care înțeleptul Solomon l-a descris atât de clar în cartea înțelepciunii sale: „Cei vii, în adevăr, știu că vor muri; dar cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită. Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor, de mult au și pierit și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” (Eclesiastul 9, 5.6).

Apoi, adresându-se tuturor celor care-i citesc cartea, Solomon îi îndeamnă: „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci în locuința morților în care mergi nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune” (Eclesiastul 9,10).

Învățătura despre un Rai prezent și un Iad la fel de prezent nu au niciun suport biblic, după cum nici teoria unei a doua șanse la mântuire dincolo de pragul mormântului nu este susținută de Cuvântul lui Dumnezeu. Viața aceasta este unica noastră șansă de a-L cunoaște pe Dumnezeu și voia Sa, și de a ne pregăti pentru adevărata viață promisă de Fiul lui Dumnezeu: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug” (vezi Ioan 10,10).

Cei care-și trăiesc singura lor șansă la mântuire la întâmplare, cu spatele la Creatorul lor, dar sperând într-o șansă la mântuire dincolo de mormânt, vor avea surprize mari și neplăcute. De aceea, „câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii” (vezi Evrei 3,15; 4,7).

Tăcere sau dialog?

Fie că e vorba de relația dintre oameni, fie că în discuție este relația omului cu Dumnezeu, orice relație trece prin momente de criză. De fiecare dată, fără excepție, cauza acestor crize relaționale este păcatul sub orice formă s-ar manifesta el. Cum gestionăm astfel de crize?

Unii aleg tăcerea, încetarea comunicării cu partea cealaltă, considerând că în felul acesta vor da o lecție potrivită celui care, în opinia lor, i-a nedreptățit. Sau poate că acești oameni aleg tăcerea în speranța că timpul le va rezolva pe toate și, într-un final, relația se va reface de la sine.

Însă unii ca aceștia vor avea neplăcuta surpriză să constate că o criză relațională nu se rezolvă de la sine prin încetarea comunicării, deoarece aceasta întotdeauna va adânci criza. Unica soluție este continuarea comunicării. De multe ori, o ceartă este preferabilă tăcerii. Și aceasta nu pentru că ea este de dorit, ci tocmai pentru că asigură continuarea comunicării într-un moment de criză relațională. De câte ori, după o furtună violentă, după nori și ploaie, nu răsare din nou soarele aducător de speranță!

Din conținutul Psalmului 88 înțelegem că autorul lui trecea printr-o criză existențială majoră, marcată de suferințe profunde, care l-au adus în pragul mormântului. Strigătele sale către Dumnezeu în rugăciune par să nu fi fost ascultate, iar percepția psalmistului era aceea că Dumnezeu l-a abandonat în „groapa cea mai de jos, în întuneric, în adâncuri” (vers.6), strivindu-l cu mânia Lui.

Ce ai face dacă ai fi în locul psalmistului? Ai continua să te încrezi în Dumnezeu, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi” asemenea lui Avraam (vezi Romani 4,18), sau ai întoarce spatele Celui care te-a dezamăgit crunt în așteptările tale?

Desigur, în astfel de crize cei mai mulți oameni aleg cea de-a doua atitudine, părăsind credința, luând calea scepticismului și îngroșând rândurile celor răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu. Există însă și excepții. În ciuda întunericului dens în care se află existența lor, unii oameni continuă să se încreadă în Dumnezeu, recunoscând că nu înțeleg acum planurile Lui, dar având ferma convingere că Dumnezeu încă îi iubește și îi va scoate la lumină într-o bună zi.

Din această categorie face parte și autorul Psalmului 88. Deși suferă profund, deși nu vede lumina de la capătul tunelului și nu știe dacă și cum îl va scăpa Dumnezeu din criza existențială, el continuă să dialogheze cu Dumnezeu, continuă să-I pună întrebări și chiar să se „certe” cu El. Dar el continuă și să se încreadă în bunătatea Dumnezeului său.

„Doamne, eu Îți cer ajutorul și dimineața rugăciunea mea se înălță la Tine. Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu? Pentru ce îmi ascunzi Fața Ta? Din tinerețe sunt nenorocit și trag să mor, sunt cuprins de spaimele Tale și nu știu ce să mai fac. Mania Ta trece peste mine, spaimele Tale mă nimicesc de tot. El mă înconjoară toată ziua ca niște ape, mă înfășoară toate deodată. Ai depărtat de la mine pe prieteni și tovarăși, și cei de aproape ai mei s-au făcut nevăzuți” (vers.13‑18).

Psalmul se încheie fără un happy-end evident, fără o rezolvare palpabilă a crizei psalmistului. Există totuși o rază de speranță pe care o transmite mesajul acestui psalm. Faptul că autorul rămâne lângă Dumnezeul său, considerându-L în continuare „Dumnezeul mântuirii mele” (vers.1), faptul că Îl întreabă și chiar pare să se certe cu El, continuând relația cu Dumnezeu, este un semn bun.

Testul credinței a fost trecut cu bine. Și chiar dacă nu cunoaștem rezolvarea crizei psalmistului, din felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu de pe paginile Scripturii (vezi Cartea lui Iov, ultimele capitole), avem convingerea că problemele au fost rezolvate în cel mai bun mod cu putință.

Acesta este Dumnezeul nostru. Ne încearcă, dar nu ne părăsește, „căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna, ci, când mâhnește pe cineva, se îndură iarăși de el, după îndurarea Lui cea mare. Căci El nu necăjește cu plăcere și nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor.”

De aceea, „bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului”, „căci bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt” (Plângerile lui Ieremia 3,31‑33;26.22).

sursa: https://www.loribalogh.ro/