Psalmul 87 – O cântare a Sionului - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

Un psalm al fiilor lui Core. O cântare. 

1. „Sionul are temeliile așezate pe munții cei sfinți:
2. Domnul iubește porțile Sionului mai mult decât toate locașurile lui Iacov.
3. Lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine, cetate a lui Dumnezeu!
4. Eu pomenesc Egiptul și Babilonul printre cei ce Mă cunosc; iată, țara filistenilor, Tirul, cu Etiopia: „În Sion s-au născut.”
5. Iar despre Sion este zis: „Toți s-au născut în el”, și Cel Preaînalt îl întărește.
6. Domnul numără popoarele, scriindu-le: „Acolo s-au născut.”
7. Și cei ce cântă și cei ce joacă strigă: „Toate izvoarele mele sunt în Tine.”

Ierusalim – cetatea iubită

Psalmul 87 este una dintre cântările Sionului. Ierusalimul, deși nu este numit în acest psalm, reprezintă subiectul central al imnului. Dorind să se asigure de dăinuirea eternă a cetății iubite, fiii lui Core descriu cetatea sfântă ca pe o mamă a tuturor popoarelor, capitala religioasă a întregului pământ, cetatea care întrerupe dominația Babilonului aducător de suferințe și conflicte.

Sionul apare ca izvor al unității și armoniei planetare, fiind un punct de referință nu doar pentru poporul ales, ci și pentru prozeliții dintre neamuri, care începuseră să se înmulțească în diaspora.

Psalmul vorbește despre Ierusalimul pământesc într-o zi a gloriei sale viitoare. Însă pentru creștini, psalmul se aplică mai ales Ierusalimului ceresc – cetatea sfânta în care Christos Mântuitorul va locui pe veci cu mântuiții Săi de pe pământ, și despre care apostolul Pavel afirmă: „Dar Ierusalimul cel de sus este slobod și el este mama noastră” (Galateni 4,26).

Limbajul psalmului este destul de obscur. Unii comentatori au interpretat Psalmul 87 ca fiind o descriere a capitalei Împărăției universale a lui Dumnezeu, în care cetățeni din toate popoarele s-au născut din nou ca cetățeni ai acesteia. Alți comentatori văd în acest psalm o invitație la ecumenism, la pace și înțelegere între diferitele religii ale lumii.

Cu toate acestea, psalmul își va găsi împlinirea deplină doar în Christos, în a cărui natură umană se regăsesc și se reunesc într-o armonie deplină toate națiunile lumii. În umanitatea lui Christos, oameni din toate națiunile lumii își regăsesc sensul vieții și izvoarele de apă vie de care au atâta nevoie. Căci „în El era viața, și viața era lumina oamenilor” (vezi Ioan 1,4).

Sionul – o cetate zidită pe stâncă

În cântărea lor despre Sion, „cetatea lui Dumnezeu” (vers.3), fiii lui Core își îndreaptă atenția în primul rând asupra temeliilor și porților lui: „Sionul are temeliile așezate pe munții cei sfinți. Domnul iubește porțile Sionului mai mult decât toate locașurile lui Iacov” (vers.1.2).

Pe cine reprezintă „munții cei sfinți” de care vorbește autorul? Dacă privim Psalmul 87 din punct de vedere literal și geografic, afirmația psalmistului este pe deplin justificată, căci Ierusalimul este înconjurat de dealuri, iar în cetate se afla înălțimile Sion și Moria (vezi Psalmul 48,2; 133,3).

Însă dacă privim acest psalm dincolo de aplicația lui imediată, „munții cei sfinți”, pe care Sionul își are zidite temeliile, pot simboliza harul și sfințenia lui Dumnezeu. Tot ceea ce întemeiază El are caracter sfânt, iar sfințenia Sa este inseparabilă de harul Său.

Ce s-ar întâmpla dacă sfințenia lui Dumnezeu ar fi separată de harul Său? Harul fără sfințenie ar însemna ca Dumnezeu să admită ca păcatul să existe în prezența Sa. În cazul acesta omul păcătos s-ar crede liber să facă răul. Pe de altă parte, sfințenia fără har ar însemna condamnarea omului păcătos fără ca acesta să aibă vreo șansă de salvare. Din fericire pentru noi, Sionul, ca de altfel întreaga guvernare divină, este întemeiat pe cei doi „munți sfinți” de nedespărțit: harul și sfințenia lui Dumnezeu.

Cetățile oamenilor, zidite pe nedreptate, corupție și violență, apar și dispar ca un nor. Sionul rămâne însă neclintit, fiind obiectul dragostei lui Dumnezeu. După cum Ierusalimul pământesc a fost iubit de Dumnezeu, El alegând cetatea ca loc al așezării sanctuarului, cu atât mai mult Ierusalimul ceresc este iubit de El. Și cum ar putea fi altfel din moment ce acesta va fi domiciliul tuturor sfinților glorificați?

Oare de ce afirmă psalmistul că Dumnezeu „iubește porțile Sionului mai mult decât toate locașurile lui Iacov” (vers.2)? În vechime, porțile unei cetăți reprezentau locul de interes public maxim. Acolo se țineau judecați; acolo se încheiau tranzacții comerciale; și tot acolo se simțea pulsul vieții locuitorilor cetății.

Însă dincolo de aceste considerente, porțile cetății reprezentau locul de intrare în cetate. Privind la mulțimile care intrau pe porțile Ierusalimului, îndreptându-se spre sanctuar, Dumnezeu se bucura cu întreaga Sa Ființă. Dragostea Lui față de porțile Sionului este doar o metaforă. Nu porțile erau obiectul dragostei Sale, ci oamenii care intrau pe aceste porți, căutând comuniunea cu El în sanctuar.

În istoria poporului evreu au existat diferite locașuri ale Domnului, însă cele mai multe dintre ele au fost provizorii: la Silo (Judecători 18,31), la Bet-Șemeș (1 Samuel 6,14), la Chriat-Iearim, în casa lui Aminadab (1 Samuel 7,1), în casa lui Obed-Edom (2 Samuel 6,11) și pe înălțimile Gabaonului (1 Cronici 21,29).

Dumnezeu a ales însă ca locație definitivă pentru sanctuarul Său aria lui Ornan Iebusitul, locul în care harul Său s-a întâlnit cu sfințenia Sa în judecată. De aceea, Domnul „a părăsit locuința Lui din Silo, cortul în care locuia între oameni… a lepădat cortul lui Iosif… și a ales seminția lui Iuda, muntele Sionului pe care-l iubește” (Psalmul 78,60.67.68).

Dumnezeu iubește Sionul, căci acolo „bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” (Psalmul 85,10). De aceea, „lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine, cetate a lui Dumnezeu” (vers.3). Din nefericire însă, lumea, în majoritatea ei, iubește mai degrabă Babilonul, cu ofertele sale sclipitoare de o clipă.

Privilegiul de a fi cetățean al Sionului

Cea de-a doua parte a Psalmului 87 este confuz, existând diferite interpretări. Unii comentatori consideră că începând cu versetul 4 psalmistul vorbește despre Ierusalim ca și capitală a unui imperiu universal, din care nu lipsesc Egiptul, Babilonia, Filistia, Tirul și Etiopia.

Se pare însă că afirmația psalmistului că aceste popoare „în Sion s-au născut” (vers.6) se referă la cu totul altceva: la privilegiul suprem pe care îl are fiecare om de pe pământ de a deveni, prin nașterea din nou, un cetățean al Sionului ceresc, al Împărăției lui Dumnezeu.

Scriindu-le creștinilor din toate timpurile despre acest înalt privilegiu, autorul Epistolei către evrei afirmă: „Voi v-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou, de sângele stropirii, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei 12,22‑24).

El, care ne cunoaște și numărul firelor de păr de pe creștetul capului (vezi Matei 10,30), și fără voia căruia nicio vrabie nu cade la pământ (vezi Matei 10,29), știe exact drumul vieții noastre, direcția în care se îndreaptă inima noastră, cursul gândurilor noastre și motivația faptelor noastre.

El știe când apare prima licărire de speranță pentru un suflet pierdut, când, la îndemnurile Duhului Sfânt acesta se întoarce cu fața spre Creatorul său. El știe unde s-a născut fiecare suflet omenesc, dar mai știe și unde s-au născut din nou copiii Săi de pe pământ, pe care-i va lua cu Sine în cerul Său de slavă.

Acesta este Dumnezeul nostru minunat! Pe măsură ce Îl cunoaștem, pe măsură ce suntem copleșiți de dragostea Sa și uimiți de caracterul Sau sfânt, vom recunoaște asemenea psalmistului: „Toate izvoarele mele sunt în Tine” (vers.7).

Când ajungem la această convingere, suntem pe drumul cel bun. Relația dintre Creator și creaturile Sale intră pe făgașul normal și toți sunt fericiți.

sursa: https://www.loribalogh.ro/