Categoria: Comentarii biblice
Către mai-marele cântăreților. De cântat pe ghitit. Un psalm al fiilor lui Core.
- „Cât de plăcute sunt locașurile Tale, Doamne al oștirilor!
- Sufletul meu suspină și tânjește de dor după curțile Domnului, inima și carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu!
- Până și pasărea își găsește o casă acolo și rândunica, un cuib unde își pune puii… Ah, altarele Tale, Doamne al oștirilor, Împăratul meu și Dumnezeul meu!
- Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta, căci ei tot mai pot să Te laude!
- Ferice de cei ce-și pun tăria în Tine, în a căror inimă locuiește încrederea!
- Când străbat aceștia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare și ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări.
- Ei merg din putere în putere, și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în Sion.
- Doamne, Dumnezeul oștirilor, ascultă rugăciunea mea! Ia aminte, Dumnezeul lui Iacov!
- Tu, care ești scutul nostru, vezi, Dumnezeule, și privește fața unsului Tău!
- Căci mai mult face o zi în curțile Tale decât o mie în altă parte; eu vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutății!
- Căci Domnul Dumnezeu este un soare și un scut, Domnul dă îndurare și slavă și nu lipsește de niciun bine pe cei ce duc o viață fără prihană.
- Doamne al oștirilor, ferice de omul care se încrede în Tine!”
„Străini și călători”
Viața copiilor lui Dumnezeu este o călătorie spirituală: de la starea de păcătoșenie la cea de neprihănire, de la perspectiva morții veșnice la cea a vieții veșnice, de la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu la identificarea deplină cu El.
Fie că și-au sfârșit călătoria pământească, fie că încă trăiesc în această lume, ei au ceva în comun: toți au mărturisit că sunt „străini și călători pe pământ”, fiind în căutarea unei „patrii mai bune, adică o patrie cerească” (vezi Evrei 11,13.16).
Însă această călătorie spirituală nu se face pe o autostradă pe care se circulă lejer și fără griji, ci mai degrabă pe o potecă îngustă și plină de primejdii la tot pasul. Această potecă îngustă trece prin forme de relief variate. Uneori ne conduce pe culmile biruinței spirituale, alteori trece prin prăpastia descurajării. Ținta rămâne însă aceeași: Sionul ceresc, muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, mântuirea.
Psalmii aseamănă drumul străbătut de copiii lui Dumnezeu în această lume cu o „vale a umbrei morții” (vezi Psalmul 23,4), sau cu o „vale a plângerii” (vezi Psalmul 84,6). Profetul Ezechiel amintește și el de o „vale a oaselor” (vezi Ezechiel 37,1.2), în care totul se află sub pecetea morții. Într-o asemenea lume, nimeni nu se simte în siguranță și pe deplin fericit. Nimeni nu se simte cu adevărat acasă.
Psalmul 84 zugrăvește călătoria copiilor lui Dumnezeu din curțile Casei Domnului, prin „valea plângerii”, spre Sionul ceresc, spre „cetatea cu temelii tari, al cărui meșter și ziditor este Dumnezeu” (vezi Evrei 11,10). Este un poem plin de patos, o exprimare lirică înflăcărată a dragostei psalmistului față de Dumnezeu și Locașul Sau sfânt, scris probabil într-o perioadă în care el se afla departe de Ierusalim și de Casa Domnului.
Această cântare nostalgică după prezența lui Dumnezeu oglindește simțăminte pe care le trăiește în această lume orice copil al lui Dumnezeu. Pentru el, orice bucurie efemeră pălește în fața fericirii de a fi în prezența Domnului vieții sale și de a fi într-o comuniune nemijlocită și netulburată de nimeni. Această bucurie este atât de intensă, încât ea se transformă în mod natural într-un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu.
De ce Sionul? Pentru că acolo se unesc cerul și pământul, trecutul și viitorul, spațiul și timpul. Și toate acestea sub conducerea aceluiași Dumnezeu infinit și transcendent, dar în același timp prezent și imanent în spațiul îngust al Casei Sale pământești.
Fie că vrem sau nu vrem să recunoaștem, toți călătorim prin această lume. Depinde însă de traiectoria vieții noastre. Ne îndreptăm spre ținta cerească, unde îngerii așteaptă să ne întâmpine cu brațele deschise, sau plutim în derivă pe marea vieții, debusolați și fără nicio țintă? Depinde doar de noi dacă dăm sens acestei „călătorii”.
Frumusețea Casei Domnului
Binecuvântările asociate Casei Domnului sunt deseori menționate în Psalmi. Astfel, în Psalmul 27 David își exprimă dorința de a locui toată viața în Casa Domnului, pentru a privi frumusețea Lui și pentru a găsi siguranță în mijlocul unor circumstanțe adverse (Psalmul 27,4). În Psalmul 63, într-o vreme în care accesul la sanctuar îi era interzis, când sufletul lui înseta după Dumnezeu „într-un pământ sec, uscat și fără apă” (vezi Psalmul 63,1.2), David își exprimă dorul după Locașul cel Sfânt.
Iar pentru Asaf, autorul Psalmului 73, Casa lui Dumnezeu este locul în care găsește răspuns la cele mai fierbinți întrebări existențiale, locul în care dobândește înțelepciune și o nouă viziune asupra vieții.
În ceea ce-i privește pe fiii lui Core, autorii Psalmului 84, conform preambulului, pentru ei Casa lui Dumnezeu este un motiv de admirație la superlativ, o admirație care nu poate izvorî decât dintr-o experiență personală cu Dumnezeu: „Cât de plăcute sunt locașurile Tale, Doamne al oștirilor! Sufletul meu suspină și tânjește după curțile Domnului, inima și carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu!” (vers.1.2).
Oare ce l-a determinat pe psalmist să admire Casa Domnului: arhitectura, ritualurile, cântările de laudă sau rugăciunile rostite acolo? Mai presus de orice ceremonie fastuoasă și de orice frumusețe arhitecturală, admirația sa era legată de simțământul prezenței lui Dumnezeu, pe care autorul psalmului L-a iubit, din bunătatea căruia a gustat, și care a fost pentru el elixirul și sensul vieții. De fapt, în întregul psalm accentul cade nu pe Casa Domnului în sine, ci pe Domnul Casei, după care tânjea întreaga ființă a psalmistului.
De ce oare unii creștini nu mai găsesc plăcere să vină la Casa Domnului? Răspunsul trebuie căutat în calitatea relației lor cu Domnul Casei. Dacă trebuie remediat ceva în viața lor, atunci acel „ceva” se numește relația personală cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu locuiește în Casa Sa, înseamnă că orice îndepărtare de ea, orice ignorare sau neglijare a ei, ne vorbește despre îndepărtarea de Dumnezeu, despre ignorarea sau neglijarea comuniunii cu El.
Câți dintre noi mai suspinăm și tânjim de dor după „curțile Domnului”? Câți dintre noi Îl căutăm cu adevărat pe Dumnezeul cel viu la locul și timpul stabilit de El pentru întâlnire?
„Ferice de cei ce locuiesc în Casa Domnului!”
Nu știm ce circumstanțe nefavorabile l-au privat pe psalmist de bucuria părtășiei cu Dumnezeu în Casa Sa. Cert este că în dorul său după comuniunea cu El, ajunge să invidieze păsările, care, libere fiind, își făceau cuib acolo: „Până și pasărea își găsește o casă acolo, și rândunica un cuib unde își pune puii… Ah! altarele Tale, Doamne al oștirilor, Împăratul meu și Dumnezeul meu! Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta, căci ei tot mai pot sa Te laude! Ferice de cei ce-și pun tăria în Tine, în a cărui inima locuiește încrederea” (vers.3‑5).
Pasajul acesta este unul dintre cele mai frumoase și nostalgice pasaje, nu doar de pe paginile Scripturii, ci chiar din întreaga literatură. Sensul textului este acela că, deși păsările sunt libere să intre în Casa Domnului și să-și facă cuib acolo, psalmistului i se refuză acest privilegiu. De aici și umbra de invidie (nu neapărat păcătoasă!) pe care o simte nu doar față de bietele necuvântătoare, ci și față de cei care au privilegiul de a sluji în sanctuar și de a sta în prezența nemijlocită a Domnului.
Dar sunt oare păsările care își fac cuib în Casa Domnului mai înțelepte decât unii oameni? Întrebarea ar părea absurdă dacă în afirmația psalmistului nu s-ar ascunde o idee profundă, legată de educația creștină. Dacă niște vrăbii și rândunele aleg să-și crească puii în Casa Domnului, oare noi, creștinii, nu avem ceva de învățat de la aceste necuvântătoare? Unde pot fi copiii noștri mai bine educați în temerea de Dumnezeu și în respectarea adevăratelor valori morale decât în Casa Domnului? Unde pot fi ei mai bine hrăniți cu hrana spirituală de care au nevoie?
„Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei” (Luca 18,16). Din cuvintele Mântuitorului înțelegem că tendința naturală a copiilor este să-L caute pe Dumnezeu. Însă cei care îi împiedica să ajungă la El sunt de cele mai multe ori adulții. Cum este posibil? Prin neglijența lor de a le oferi o educație moral-religioasă, prin modelul deformat pe care îl oferă copiilor lor și, poate mai grav decât orice, prin interdicția impusă copiilor de a se apropia de Dumnezeu pe o cale sau alta. Și atunci, rămâne întrebarea: Nu cumva păsările care își fac cuib în Casa Domnului sunt mai înțelepte decât unii dintre noi?
Călătorind prin „Valea Plângerii”
Viața copiilor lui Dumnezeu nu înseamnă doar clipe plăcute petrecute în Casa Domnului, însoțite de numeroasele binecuvântări ale cerului, ci și confruntarea cu suferința și ispita, cu lipsurile și descurajarea.
Însă cei care își umplu bateriile sufletului în atmosfera Casei Domnului sunt pregătiți să facă față oricărei provocări: „Când străbat aceștia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare, și ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări. Ei merg din putere în putere și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în Sion” (vers.6.7).
Traducerea Bibliei aparținând regelui Iacov (KJV) folosește expresia „Valea Baca”, de la ebraicul „baka”, al cărui sens este îndoielnic. Septuaginta și Vulgata traduc „Valea Baca” prin „Valea Lacrimilor”. Din punct de vedere geografic, Valea Plângerii ar putea fi identificată cu Valea Wadi-el-Mersh (Valea celui ce plânge), situată la SV de Ierusalim.
Totuși, „valea plângerii” sau „valea lacrimilor”, după alte traduceri ale Bibliei, nu este altceva decât o metaforă a vieții. O viață care are multe lucruri frumoase și de dorit, dar care ne oferă și multe, mult prea multe ocazii de a vărsa lacrimi amare.
Dar așa trebuie să se întâmple. Ca să te poți înfățișa înaintea Domnului în Sionul ceresc, mai întâi trebuie să treci prin „valea plângerii”, după cum afirmă și apostolul Pavel: „În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să trecem prin multe necazuri” (Fapte 14,22). Oricine dorește să se bucure de frumusețea și lumina culmilor însorite, trebuie mai întâi să treacă prin văile întunecate și reci.
În Psalmul 84, psalmistul ne vorbește despre efectul adevăratei religii: Acolo unde erau doar secetă spirituală, lipsuri, tristețe și necazuri, copiii lui Dumnezeu aduc cu ei puterea de viață, transformând „valea plângerii” într-un loc plin cu izvoare. Asemenea patriarhilor peregrini prin Canaan, pelerinii spre Împărăția lui Dumnezeu sapă fântâni spirituale, pentru ca cei ce vin după ei să poată fi adăpați.
Aceasta este puterea influenței. Adevărații copii ai lui Dumnezeu fac întotdeauna din lume un loc mai bun de trăit, un loc mai frumos, mai sigur și mai aproape de cer. Dar oare cum vor rezista încercărilor din „valea plângerii” și cum îi vor putea ajuta pe alții, dacă nu au zăbovit în Casa Domnului, încărcându-și bateriile sufletești?
Pilda celor zece fecioare ne arată și o altă perspectivă, de data această sumbră: Cei care nu au luat cu ei „ulei de rezervă” din Casa Domnului, vor constata cu durere că „valea plângerii” va deveni pentru ei „valea umbrei morții” (vezi Psalmul 23,4), sau „valea oaselor”, văzută de profetul Ezechiel în viziune (Ezechiel 37,1.2).
Cu toate acestea, „valea plângerii” este doar un tunel pe care copiii lui Dumnezeu îl străbat „din putere în putere” (vers.7). Iată o frumoasă ilustrare a vieții celor care călătoresc împreună spre Ierusalimul ceresc. Prin rugăciunile lor, prin faptele lor de întrajutorare și prin mângâierile lor reciproce, ei se îmbărbătează unul pe altul pe cale, întărindu-și credința și făcând drumul mai ușor de străbătut. Iar pe măsură ce se apropie de Sfânta Cetate, ochii lor strălucesc de bucuria mântuirii și a unei comuniuni nemijlocite cu Dumnezeu.
De aceea, „să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie” (Evrei 10,25).
Reîntoarcerea
„Valea plângerii” este un spațiu temporal între două înălțimi spirituale: Casa Domnului și Sionul ceresc. Deși călătorește și el prin „valea plângerii” spre Ierusalimul ceresc, psalmistul se reîntoarce mereu cu gândul la Casa Domnului pentru a se ruga: „Doamne, Dumnezeul oștirilor, ascultă ruga mea! Ia aminte, Dumnezeul lui Iacov! Tu, care ești scutul nostru, vezi, Dumnezeule, și privește fața unsului Tău!” (vers.8.9).
În cursul acestei rugăciuni autorul psalmului face o declarație cu valoare de evaluare, din care răzbate dragostea sa fierbinte față de Dumnezeu și atașamentul său profund față de principiile Sale: „Căci mai mult face o zi în curțile Tale, decât o mie în altă parte; eu vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutății. Căci Domnul Dumnezeu este un soare și un scut, Domnul dă îndurare și slavă și nu lipsește de niciun bine pe cei ce duc o viață fără prihană. Doamne al oștirilor, ferice de omul care se încrede în Tine!” (vers.10‑12).
Iată o evaluare corectă a adevăratelor valori! Câtă nevoie avem și noi să evaluăm corect, din perspectiva veșniciei, timpul petrecut în Casa Domnului pentru închinare, părtășie, studiu, meditație și rugăciune!
Însă aici este o problemă de alegere personală. O alegere între „curțile Casei Domnului” și „corturile răutății”. O a treia varianta nu există. Iar cei care aleg să-și petreacă timpul în „corturile răutății” acestei lumi, risipindu-și timpul, energia și talentele pe lucruri de nimic, nu vor avea niciun sprijin moral în „valea plângerii”. Mai mult decât atât, „valea plângerii” se va transforma pentru ei într-o „vale a umbrei morții” și o „vale a oaselor”.
În același timp, cei care fac alegerea cea bună, cei ce iubesc Casa Domnului pentru valorile spirituale pe care le găsesc acolo, se vor asemăna tot mai mult cu Domnul Casei, fiind „schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3,18).
O mie de zile petrecute în altă parte, în vacanțe exotice și în paradisurile pe care omul le-a creat pentru sine, nu pot echivala cu o singură zi petrecută lângă Dumnezeu, admirând frumusețea caracterului Său și primind binecuvântările bogate promise de El.
Psalmistul a făcut alegerea cea bună: să trăiască cât mai aproape de Dumnezeu. Tu ce decizi? Vei spune din toată inima, asemenea lui David: „Mă bucur când mi se zice: „Haidem la Casa Domnului”? (Psalmul 122,1).
sursa: https://www.loribalogh.ro/