Psalmul 82 – Judecătorii la bara de judecată - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

Un psalm al lui Asaf

1. „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor.
2. „Până când veți judeca strâmb și veți căuta la fața celor răi?
3. Faceți dreptate celui slab și orfanului, dați dreptate nenorocitului și săracului,
4. scăpați pe cel nevoiaș și lipsit – izbăviți-i din mâna celor răi.”
5. Dar ei nu vor să știe de nimic, nu pricep nimic, ci umblă în întuneric, de aceea se clatină toate temeliile pământului.
6. Eu am zis: „Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui Preaînalt.
7. Însă veți muri ca niște oameni, veți cădea ca un domnitor oarecare.”
8. Scoală-Te, Dumnezeule, și judecă pământul! Căci toate neamurile sunt ale Tale.”

Vremuri de corupție

Compus de levitul Asaf într-o perioadă în care corupția își întinsese tentaculele până în locurile în care trebuia să domnească dreptatea, Psalmul 82 este un rechizitoriu îndreptat împotriva magistraților nedrepți. Deoarece flagelul corupției alterează toate structurile societății omenești, doar smulgerea ei din rădăcină poate fi o soluție acceptată de Dumnezeu.

Dacă în societatea omenească există tot felul de imunități (parlamentară, prezidențială, etc.), înaintea Judecătorului Suprem nu este recunoscută nicio imunitate de felul acesta. Nimeni nu este scutit de dreapta judecată divină, căci „toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Christos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5,10).

Privit din această perspectivă, Psalmul 82 este și ar trebui să fie un avertisment cât se poate de solemn, adresat tuturor celor ce sunt chemați să împartă dreptatea pe pământ și care dețin poziții de autoritate. Însă mesajul psalmului este adresat unei categorii mult mai largi de oameni, căci el îi vizează pe toți copiii lui Dumnezeu în purtarea lor unii față de alții.

Psalmul 82 este asemănător ca tema cu Psalmul 58, însă este deosebit de acesta ca mod de tratare. Un lucru demn de remarcat este acela că, deși este un psalm scurt, aproape trecut cu vederea, Mântuitorul a citat din el într-o discuție cu fariseii din vremea Lui (vezi Ioan 10,34‑36).

Din punct de vedere structural, psalmul este alcătuit din trei părți: 1) Dumnezeu este Judecătorul Suprem (vers.1); 2) Dumnezeu îi denunță pe judecătorii corupți (vers.2‑7); 3) Rugăciunea psalmistului ca Dumnezeu să judece întregul pământ ( vers.8).

Politeism într-o religie monoteistă?

Ca și celelalte două credințe abraamice: mozaismul și islamul, creștinismul este o religie monoteistă. Chiar dacă Vechiul Testament, dar mai ales Noul Testament, vorbesc despre existența a trei Persoane divine, egale în natură, atribute și caracter, aflate într-o armonie desăvârșită în privința planurilor, intențiilor și scopurilor lor, Biblia vorbește despre un singur Dumnezeu adevărat, care merită închinarea creaturilor Sale.

În contextul biblic general, care vorbește de existența unui singur Dumnezeu adevărat, levitul Asaf, autorul Psalmului 82, face o afirmație surprinzătoare pentru un popor monoteist cum este poporul evreu: „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor” (vers.1).

Termenul ebraic din care a fost tradus cuvântul „dumnezei” este „Elohim”, care, fiind un Nume al lui Dumnezeu, ne trimite în mod natural la Persoana Sa. Însă nu trebuie să pierdem din vedere că Psalmul 82 aparține genului poetic, în care sunt permise anumite metafore, hiperbole și alte imagini artistice pe care nu le întâlnim în proză sau în limbajul curent.

Fiind o poezie, Psalmul 82 începe prin a descrie o „adunare de familie”, în care Dumnezeu stă în mijlocul copiilor Săi și îi mustră pentru anumite fapte. Dar cine sunt acești copii pe care Psalmistul îi numește „dumnezei”?

Un răspuns posibil îl putem afla dacă citim cu atenție Exodul 21,6, unde stă scris că atunci când un rob nu dorea să-și părăsească stăpânul, acesta din urmă trebuia să-l ducă pe acel rob „înaintea lui Dumnezeu” („Elohim”) și să-i găurească urechea.

Este interesant de observat că alte traduceri ale Bibliei spun că stăpânul trebuia să-l ducă pe rob „înaintea judecătorilor.” („Elohim”). Traducerea Fidela (rom.) redă astfel acest verset: „Atunci stăpânul lui îl va duce la judecători…” În același mod traduce și New International Version (engl.), iar traducerea Douay (engl.) spune că stăpânul trebuia să-l ducă pe rob „to the gods” („dumnezei”). Traducerea Sfântului Sinod reda textul în mod similar: „Atunci să-l aducă stăpânul la judecători…”

Aceeași modalitate de a traduce cuvântul „Elohim” prin „judecători” o întâlnim și în Exodul 22,8 și 28 în traducerile Bibliei mai sus amintite. Utilizarea termenului „dumnezei” („Elohim”) în dreptul oamenilor este destul de rar întâlnită în Biblie, însă o regăsim și în cazul trimiterii lui Moise înaintea lui faraon: „Iată că te fac dumnezeu pentru faraon, și fratele tău Aaron va fi prorocul tău” (Exodul 7,1). Desigur, din această afirmație nu înțelegem că Moise a devenit divin, ci doar că el a fost însărcinat să fie un mesager al lui Dumnezeu înaintea faraonului egiptean.

Așadar, în Psalmul 82 nu este vorba de o adunare la care participă mai mulți dumnezei, ci avem de-a face cu un limbaj poetic în care Dumnezeu, în calitatea Sa de Judecător Suprem, li se adresează magistraților omenești și conducătorilor lumii, mustrându-i pentru că nu împart dreptate pe pământ.

Faptul că „dumnezeii” cărora li se adresează Dumnezeu sunt oameni, reiese din mustrarea pe care le-o adresează: „Până când veți judeca strâmb și veți căuta la fața celor răi? Faceți dreptate celui slab și orfanului, dați dreptate nenorocitului și săracului, scăpați pe cel nevoiaș și lipsit, izbăviți-l din mâna celor răi. Dar ei nu vor să știe nimic, nu pricep nimic, ci umblă în întuneric; de aceea se clătina toate temeliile pământului” (vers.2‑5).

Cu greu ne-am putea imagina o scenă în care Dumnezeul cel adevărat ar sta în mijlocul unor dumnezei mai mici, pe care îi mustră pentru nedreptățile pe care le fac și care „umblă în întuneric”. În mitologia popoarelor politeiste asemenea scene sunt prezente. Nu și în religia Bibliei.

De aceea, traducerea regelui Iacob (King James Version, engl.) pare a fi cea mai apropiată de adevăr: „Dumnezeu ia loc în adunarea celor puternici”, prin termenul „puternici” înțelegându-se fie întreaga adunare a lui Israel, fie o adunare a judecătorilor națiunii, pe care Dumnezeu îi mustră pentru că nu împart dreptatea.

Zguduirea temeliilor lumii

Oamenii se întreabă adesea: De ce oare toate lucrurile merg rău în lumea noastră? De ce există atâtea războaie și conflicte, când toate popoarele lumii ar avea loc suficient sub soare? De ce în unele părți ale lumii oamenii mor de foame, când în alte părți ale ei se face risipă de hrană? De ce există atâta nedreptate, egoism, infatuare, răutate și violență, când am putea trăi într-o lume mult mai bună, mai pașnică și mai sigură?

Unul dintre posibilele răspunsuri la aceste întrebări este cel dat de psalmistul Asaf în versetul 5: „Dar ei nu vor să știe nimic, nu pricep nimic, ci umblă în întuneric; de aceea se clătină toate temeliile pământului.”

Atunci când conducătorii lumii leapădă principiile guvernării morale, inspirate din guvernarea divină, punând în locul lor propriile principii izvorâte din interese meschine, temeliile societății se clatină. Rezultatul? Mai curând sau mai târziu, tot ce a fost construit pe astfel de temelii șubrede se va prăbuși în neant. Și ce poate fi mai rău în lumea aceasta decât anarhia?

Dacă pământul și lumea în care trăim ar fi lăsate la discreția forțelor răului, lumea s-ar fi prăbușit în ea însăși, ca într-o uriașă implozie. Și aceasta pentru simplul motiv că păcatul are în sine germenele autodistrugerii.

Dacă încă existăm după circa șase milenii de istorie a păcatului, conduși uneori de dictatori sângeroși și judecători nedrepți, aceasta se datorează doar faptului că Dumnezeu a rămas suveran peste Creația Sa, chiar și peste acea parte decăzută a ei. Căci „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el. Căci El l-a întemeiat pe mări și l-a întărit pe râuri” (Psalmul 24,1.2).

Da, există oameni puternici în această lume; există oameni influenți și cu autoritate. Însă nimeni nu trebuie să piardă din vedere faptul că această autoritate omenească este delegată. Dumnezeu le dă oamenilor, pentru o perioadă limitată, autoritate asupra altor oameni, cu scopul de a transpune în viață principiile guvernării divine: „Eu am zis: „Sunteți dumnezei, toți sunteți fiii Celui Prea Înalt” (vers.6).

Însă ce fac oamenii cu această autoritate? Nu trebuie decât să privim în jur și să urmărim știrile zilnice și vom găsi răspunsul. Dumnezeu însă nu rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă în lume, iar cei care folosesc în mod greșit autoritatea ce le-a fost încredințată de Creator vor avea parte de cea mai aspră judecată: „Însă veți muri ca niște oameni, veți cădea ca un domnitor oarecare” (vers.7).

Judecata divină ar trebui să producă fiori pe șira spinării tuturor celor care folosesc greșit autoritatea ce le-a fost încredințată de Dumnezeu. În același timp, această judecată este o mângâiere pentru cei nedreptățiți, lipsiți și prigoniți în această viață.

Însuși Mântuitorul ne asigură că acea zi a judecății și dreptății divine se apropie: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând…” (Luca 18,6‑8).

Finalul Psalmului 82 este o rugăciune în care autorul Îl roagă pe Dumnezeu: „Scoală-te, Dumnezeule, și judeca pământul! Căci toate neamurile sunt ale Tale” (vers.8). Se va împlini această rugăciune a psalmistului? Și dacă se va împlini, când?

Cartea Apocalipsei, care este o fereastră profetică spre viitor, ne asigură de lucrul acesta: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (Apocalipsa 20,11.12).

La finalul acestei judecăți, „în cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Christosului Său. Și El a împărățit în vecii vecilor” (Apocalipsa 11,15).

Având o astfel de perspectivă măreață, nedreptățile lumii devin mai suportabile, iar dorul după Împărăția lui Dumnezeu mai aprins: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22,20).44

sursa: https://www.loribalogh.ro/