Psalmul 74 – Plângerile lui Asaf - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

O cântare a lui Asaf 

1. „Pentru ce, Dumnezeule, ne lepezi pentru totdeauna? Pentru ce Te mânii pe turma pășunii Tale?
2. Adu-Ți aminte de poporul Tău pe care l-ai câștigat odinioară, pe care l-ai răscumpărat ca seminție a moștenirii Tale! Adu-Ți aminte de Muntele Sionului, unde Îți aveai locuința;
3. îndreaptă-Ți pașii spre aceste locuri pustiite fără curmare! Vrăjmașul a pustiit totul în Locașul Tău cel sfânt.
4. Potrivnicii Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău; și-au pus semnele lor drept semne.
5. Parcă erau niște oameni care ridică toporul într-o pădure deasă:
6. în curând, au sfărâmat toate podoabele săpate, cu lovituri de securi și ciocane.
7. Au pus foc Sfântului Tău Locaș; au dărâmat și au pângărit locuința Numelui Tău.
8. Ei ziceau în inima lor: „Să-i prăpădim pe toți!” Au ars toate locurile sfinte din țară.
9. Semnele noastre nu le mai vedem; nu mai este niciun proroc și nu mai este nimeni printre noi care să știe până când…
10. Până când, Dumnezeule, va batjocori asupritorul și va nesocoti vrăjmașul fără curmare Numele Tău?
11. Pentru ce Îți tragi înapoi mâna și dreapta Ta? Scoate-o din sân și nimicește-i!
12. Totuși Dumnezeu este Împăratul meu, care din vremuri străvechi dă izbăviri în mijlocul acestei țări.
13. Tu ai despărțit marea cu puterea Ta, ai sfărâmat capetele balaurilor din ape;
14. ai zdrobit capul leviatanului1, l-ai dat să-l mănânce fiarele din pustie.
15. Ai făcut să țâșnească izvoare în pâraie, ai uscat râuri care nu seacă.
16. A Ta este ziua, a Ta este și noaptea; Tu ai așezat lumina și soarele.
17. Tu ai statornicit toate hotarele pământului, Tu ai rânduit vara și iarna.
18. Adu-Ți aminte, Doamne, că vrăjmașul Te batjocorește și un popor nechibzuit hulește Numele Tău!
19. Nu lăsa pradă fiarelor sufletul turturelei Tale și nu uita pe vecie viața nenorociților Tăi!
20. Ai în vedere legământul! Căci locurile dosnice din țară sunt pline de bârloguri de tâlhari.
21. Să nu se întoarcă rușinat cel apăsat, ci nenorocitul și săracul să laude Numele Tău!
22. Scoală-te, Dumnezeule, apără-Ți pricina! Adu-Ți aminte de ocările pe care Ți le aruncă în fiecare zi cel fără minte!
23. Nu uita strigătele potrivnicilor Tăi, zarva care crește necurmat a celor ce se ridică împotriva Ta!”

O elegie postexilică

Fiind scris probabil după distrugerea Ierusalimului de către armatele babiloniene ale lui Nebucadnețar, Psalmul 74 face parte din categoria psalmilor postexilici, foarte asemănător în limbaj cu cartea Plângerilor lui Ieremia.

Ca stil, psalmul este o elegie în care autorul deplânge suferințele suportate de iudei în cursul acelor evenimente. Aceeași tema o regăsim și în Psalmul 79, scris de același autor, Asaf, deosebirea între cele două imnuri constând în accentul pus de fiecare dintre ei. Dacă Psalmul 74 pune accentul pe suferințele iudeilor în legătură cu distrugerea templului, în Psalmul 79 atenția autorului se concentrează asupra suferințelor cauzate de masacrarea locuitorilor Ierusalimului în timpul invaziei babiloniene.

Cu privire la autor nu avem informații certe. Există chiar o dilemă legată de acest aspect, deoarece numele lui Asaf apare în raportul Cronicilor, ca fiind unul dintre leviții responsabili cu lucrarea muzicală de la sanctuar pe vremea lui David (vezi 1 Cronici 6,39; 25,1.2), în timp ce subiectul psalmului ne trimite peste circa patru secole mai târziu, pe vremea distrugerii Ierusalimului.

Pentru a rezolva această dilemă, unii comentatori consideră că numele Asaf nu se referă la o anumită persoană, ci este mai degrabă un nume generic, atribuit unei familii întregi de leviți care s-a ocupat cu lucrarea muzicală de la templu, familie formată din descendenții levitului Asaf de pe vremea lui David.

Întrebările răscolitoare, descrierea distrugerii provocate de vrăjmași și invocarea intervenției salvatoare a lui Dumnezeu în favoarea poporului Său fac din acest imn unul dintre cei mai dramatici psalmi care au ajuns până la noi.

De-a lungul istoriei zbuciumate a Bisericii creștine, Psalmul 74 a fost cântat adesea de copiii lui Dumnezeu în momente de criză și primejdie. Valdenzii l-au cântat în momentul intrării în Geneva, cetatea lor de scăpare, după o călătorie plină de primejdii prin munții Alpi, în plină iarnă. Când au intrat în oraș, mulțimile care îi salutau, repetau imnul asemenea unui ecou. În 1689, când șapte sute dintre acești valdenzi s-au reîntors acasă, conduși de Henri Arnaud, au cântat același psalm.

Însă „Plângerile lui Asaf” pot deveni într-un anumit moment al vieții și plângerile noastre. Uneori suntem aduși în situația de a privi neputincioși și întrebători la propriile ruine. O sănătate ruinată, o familie dezmembrată, o relație ruptă, o pierdere financiară consistentă sau, și mai grav, pierderea unei persoane dragi ne pot aduce în situația de a avea aceleași trăiri cu ale psalmistului și de a pune aceleași întrebări răscolitoare: „Doamne, de ce toate acestea? Mă mai iubești, sau m-ai părăsit pentru totdeauna? Mai însemn ceva pentru Tine, sau sunt o ruină sortită uitării veșnice?”

„Pentru ce, Dumnezeule?”

Iată eterna întrebare pe care o rostește orice om care trece prin momente de cumpănă. Variantele ei sunt numeroase, în funcție de situație, însă esența este aceeași: „De ce, Doamne, dacă exiști și dacă ești atât de drept și iubitor cum ești zugrăvit în Scriptură, îngădui să trec prin astfel de suferințe?”

Este bine să-I punem lui Dumnezeu astfel de întrebări? Nu sunt ele o dovadă de încumetare din partea noastră? Răsfoind istoria sacră, observăm că astfel de întrebări existențiale i-au pus lui Dumnezeu și mari oameni ai credinței, fără ca El să Se supere, fără ca El să-i mustre sau să-i pedepsească pentru acest lucru. David, Habacuc, Ieremia și Asaf sunt doar câteva exemple în acest sens.

Este firesc să ne întrebam și să-L întrebăm pe Dumnezeu despre lucruri pe care nu le înțelegem din cauza limitelor noastre umane. Contează însă către cine îndreptăm aceste întrebări. Așa cum un părinte s-ar simți jignit dacă fiul sau fiica lui ar căuta răspunsurile la întrebările care-i frământă între vecini și necunoscuți și nu la el, la fel Dumnezeu este dezonorat dacă cei care Îi poartă Numele nu apelează întâi la El pentru aflarea adevărului.

Profetul Isaia pune o întrebare retorică în acest sens: „Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său?” (Isaia 8,19). Răspunsul este evident: Da, un copil al lui Dumnezeu are tot dreptul să-L întrebe pe El cu privire la dilemele, frământările și nedumeririle sale.

Contextul istoric în care Asaf pune o astfel de întrebare este legat de evenimentele dramatice care au însoțit distrugerea Ierusalimului de către armatele lui Nebucadnețar. Văzând prăpădul abătut asupra cetății sfinte, asupra templului și asupra locuitorilor Ierusalimului, psalmistul izbucnește într-o serie de întrebări și invocări ale intervenției lui Dumnezeu: „Pentru ce, Dumnezeule, ne lepezi pentru totdeauna? Pentru ce Te mânii pe turma pășunii Tale? Adu-Ți aminte de poporul Tău, pe care l-ai câștigat odinioară, pe care l-ai răscumpărat ca seminție a moștenirii Tale! Adu-Ți aminte de muntele Sionului unde Îți aveai locuința, îndreaptă-Ți pașii spre aceste locuri pustiite fără curmare!” (vers.1‑3).

Ai avut vreodată sentimentul că Dumnezeu este atât de supărat pe tine încât te-a părăsit pentru totdeauna? Probabil că nu există un sentiment mai groaznic decât acesta, iar nelegiuiții care vor avea parte de moartea veșnică la sfârșitul istoriei păcatului îl vor trăi la cote maxime.

Asaf avea un astfel de sentiment în momentele scrierii Psalmului 74. Însă, ceea ce nu știa el în acele momente era faptul că nenorocirile îngăduite de Dumnezeu asupra poporului Israel și asupra cetății sfinte erau doar pedepse cu rol disciplinar, nicidecum dovezi că Dumnezeu ar fi renunțat la poporul Său.

De aceea, când treci prin clipe de criză de orice fel, când simți că cerul se prăbușește peste tine și corabia vieții este gata să se scufunde, când Satana îți șoptește la ureche că Dumnezeu nu te mai iubește și te-a părăsit definitiv, adu-ți aminte de „sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești mustrat de El. Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește. Suferiți pedeapsa: Dumnezeu se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl? „… Este adevărat ca orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evrei 12,5‑7.11).

Profanarea templului

Începând cu versetul 4, psalmistul descrie profanarea templului de către armatele babiloniene. Soldații păgâni sunt auziți „mugind” în mijlocul templului, asemenea unor animale sălbatice. (vers.4). Steagurile păgâne așezate în locul sfânt marcau culmea dezonorării Numelui lui Dumnezeu și a poporului Său, iar vrăjmașii sunt zugrăviți pustiind totul, ciopârțind podoabele sanctuarului, asemenea tăietorilor de lemne din pădure, probabil pentru a jefui aurul cu care erau îmbrăcate (vers.5.6).

Și pentru ca nimicirea să fie totală, babilonienii au incendiat templul (vers.7), fapt consemnat în 2 Regi 25,9: „A ars (împăratul Nebucadnețar n.n.) Casa Domnului, casa împăratului și toate casele Ierusalimului; a pus foc tuturor caselor care aveau vreo însemnătate oarecare.”

Această suită de nenorociri abătute asupra poporului, cetății sfinte și templului, îl determină pe psalmist să exclame nedumerit: „Până când, Dumnezeule, va batjocori asupritorul și va nesocoti vrăjmașul fără curmare Numele Tău? Pentru ce Îți tragi înapoi mâna și dreapta Ta? Scoate-o din sân și nimicește-i!” (vers.10.11).

Tăcere divină! Nu atât pustiirile făcute de vrăjmași îl dureau pe psalmist, cât mai ales faptul că Dumnezeu tăcea, ca și cum ar fi fost indiferent la ceea ce se întâmpla poporului Său și templului. Cum să tacă Dumnezeu când Locașul Său cel sfânt era pângărit, iar Numele Său era batjocorit? Pentru Asaf, dar și pentru supraviețuitorii dezastrului lucrul acesta era de neînțeles.

Aici se află una dintre lecțiile de viață pe care ar trebui să o învețe orice copil al lui Dumnezeu. Ori de câte ori păcătuim, atrăgând asupra noastră consecințele neascultării de Dumnezeu, nu doar noi suntem cei ce suferă, ci Însuși Dumnezeu. Iar suferința Lui este pe măsura caracterului Său desăvârșit. Fiecare păcat Îi dezonorează Numele și pângărește templul Său. Desigur, nu templul din Ierusalim, căci acesta nu mai există demult, ci templul ceresc despre care vorbesc „Epistola către evrei” și „Apocalipsa”.

Dar mai este un „templu” care este pângărit de fiecare păcat pe care-l săvârșim: templul propriei noastre ființe, după cum este scris: „Nu știți ca voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi..” (1 Corinteni 3,16.17).

„Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6,19.20).

Speranță reaprinsă

După deplângerea nenorocirilor abătute asupra templului, Ierusalimului și poporului său, psalmistul găsește mângâiere în istoria sacră. Cuvântul „totuși”, cu care începe versetul 12, indică reaprinderea speranței autorului, în ciuda realităților dezolante: „Totuși, Dumnezeu este Împăratul meu, care din vremuri străvechi dă izbăviri în mijlocul acestei țări” (vers.12).

Cât de adevărată este afirmația că cei care își uită trecutul nu merită să aibă niciun viitor! Privind în urmă, în veacurile de istorie sacră, psalmistul rememorează momentele cruciale ale intervenției lui Dumnezeu în favoarea poporului Său:

– Trecerea miraculoasă a Mării Roșii: „Tu ai despărțit marea cu puterea Ta” (vers.13; vezi Exodul 14,21.22).

– Nimicirea armatei egiptene: „Ai zdrobit capetele balaurilor din ape, ai zdrobit capul leviatanului, l-ai dat să-l mănânce fiarele din pustie” (vers.13.14; vezi Exodul 14,23‑31).

– Izvoare de apă din stânca Horebului: „Ai făcut să țâșnească izvoare în pâraie” (vers.15pp; vezi Exodul 17,1‑7).

– Trecerea Iordanului spre Țara Promisă: „Ai uscat râuri care nu seacă” (vers.15up; vezi Iosua cap.3).

Rememorând aceste minuni ale intervenției divine în favoarea poporului său, psalmistul reușește să depășească descurajarea pe care o resimte văzând Ierusalimul și templul distruse. În pofida aparențelor, el recapătă încrederea că Dumnezeu guvernează asupra istoriei pământului și că nimic nu se poate întâmpla în cer, pe pământ și sub pământ fără aprobarea Sa. Afirmația: „Totuși, Dumnezeu este Împăratul meu” ne arată că autorul nu și-a pierdut definitiv echilibrul sufletesc, iar „corabia” vieții sale era încă bine ancorată.

Aceste este marele avantaj al vieții de credință. În cele mai mari furtuni ale vieții, există o Ancoră, iar aceasta ne ferește de naufragiu. Da, un adevărat copil al lui Dumnezeu este un copac ale cărui rădăcini nu sunt înfipte în pământul atât de nesigur și schimbător, ci în cer.

Din nou la izvoarele izbăvirii

De la minunile intervenției lui Dumnezeu în favoarea poporului Său, cu ocazia eliberării din robia egipteană, psalmistul trece la contemplarea acelor minuni constante, care pot fi observate de orice ochi omenesc în marea carte a naturii: „A Ta este ziua, a Ta este și noaptea; Tu ai așezat lumina și soarele. Tu ai statornicit toate hotarele pământului, Tu ai rânduit vara și iarna” (vers.16.17).

Această permanență a fenomenelor naturii aflate sub controlul unui Dumnezeu Atotputernic, Creator și Susținător al Creației Sale, îl ajută pe psalmist să-și recapete echilibrul și încrederea în Providența divină. Nu, Dumnezeu nu S-a schimbat în relația cu Creația Sa, cu omul și cu poporul Său. Dacă a intervenit dezastrul nimicirii templului și al Ierusalimului, acesta a fost îngăduit de Dumnezeu nu pentru că El Și-ar fi schimbat atitudinea față de poporul Său, ci pentru că poporul Său s-a îndepărtat de calea neprihănirii.

Când realizează acest mare adevăr, psalmistul capătă curaj, iar finalul psalmului cuprinde o nouă serie de invocări ale intervenției divine în favoarea poporului Său, pe care îl aseamănă cu o turturea gingașă care are nevoie de ocrotire: „Adu-Ți aminte, Doamne, că vrăjmașul Te batjocorește, și un popor nechibzuit hulește Numele Tău! Nu lăsa pradă fiarelor sufletul turturelei Tale și nu uita pe vecie viața nenorociților Tăi!” (vers.18.19).

Mai mult decât atât, psalmistul face apel la legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul Său, bazându-se pe credincioșia Lui: „Ai în vedere legământul! Căci locurile dosnice din țară sunt pline de bârloguri de tâlhari!” (vers.20).

Cât de important este pentru noi ca în momente de cumpănă în care ajungem din cauza lipsei noastre de înțelepciune, poate chiar a nebuniei noastre spirituale, să nu uităm că Dumnezeu nu Se schimbă, că El este „Același: ieri, azi și în veci”! (Evrei 13,8) Ce bine face sufletului nostru să știm că chiar „dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur”! ( 2 Timotei 2,13).

Aceasta este marea „ancoră” care ne ferește de naufragiu în cele mai mari furtuni ale vieții: Dumnezeu rămâne Același. El Însuși ne asigură de acest lucru: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6) și „Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).

Cât de mult așteaptă acest Dumnezeu neschimbător în dragoste, sfințenie și dreptate să fim asemenea Lui!

sursa: https://www.loribalogh.ro/