Categoria: Comentarii biblice
- „În Tine, Doamne, îmi caut scăparea: să nu rămân de rușine niciodată!
- Scapă-mă în dreptatea Ta și izbăvește-mă! Pleacă-Ți urechea spre mine și ajută-mi.
- Fii o stâncă de adăpost pentru mine, unde să pot fugi totdeauna! Tu ai hotărât să mă scapi, căci Tu ești stânca și cetățuia mea.
- Izbăvește-mă, Dumnezeule, din mâna celui rău, din mâna omului nelegiuit și asupritor!
- Căci Tu ești nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mă încred din tinerețea mea.
- Pe Tine mă sprijin din pântecele mamei mele. Tu ești Binefăcătorul meu încă din pântecele mamei; pe Tine Te laud fără-ncetare.
- Pentru mulți, am ajuns ca o minune, dar Tu ești scăparea mea cea tare.
- Să mi se umple gura de laudele Tale și-n fiecare zi să Te slăvească!
- Nu mă lepăda la vremea bătrâneții; când mi se duc puterile, nu mă părăsi!
- Căci vrăjmașii mei vorbesc de mine și cei ce-mi pândesc viața se sfătuiesc între ei
- zicând: „L-a părăsit Dumnezeu; urmăriți-l, puneți mâna pe el, căci nu-i nimeni care să-l scape!”
- Dumnezeule, nu Te depărta de mine! Dumnezeule, vino degrabă în ajutorul meu!
- Să rămână de rușine și nimiciți cei ce vor să-mi ia viața! Să fie acoperiți de rușine și de ocară cei ce-mi caută pierzarea!
- Și eu voi nădăjdui pururea, Te voi lăuda tot mai mult.
- Gura mea va vesti zi de zi dreptatea și mântuirea Ta, căci nu le cunosc marginile.
- Voi spune lucrările Tale cele puternice, Doamne, Dumnezeule! Voi pomeni dreptatea Ta și numai pe a Ta.
- Dumnezeule, Tu m-ai învățat din tinerețe, și până acum eu vestesc minunile Tale.
- Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrânețea căruntă, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum și puterea Ta neamului de oameni care va veni!
- Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până la cer. Tu ai săvârșit lucruri mari: Dumnezeule, cine este ca Tine?
- Ne-ai făcut să trecem prin multe necazuri și nenorociri, dar ne vei da iarăși viața, ne vei scoate iarăși din adâncurile pământului.
- Înalță-mi mărimea mea, întoarce-Te și mângâie-mă din nou!
- Și te voi lăuda în sunet de alăută, Îți voi cânta credincioșia. Dumnezeule, Te voi lăuda cu harpa, Sfântul lui Israel!
- Când Te voi lăuda, voi fi cu bucuria pe buze, cu bucuria în sufletul pe care mi l-ai izbăvit;
- și limba mea va vesti zi de zi dreptatea Ta, căci cei ce-mi caută pierzarea sunt rușinați și roșii de rușine.”
Ultimele fire de nisip din clepsidră
Deși nu are preambul și nu ni se dă nicio informație cu privire la autorul lui, Psalmul 71 îi este atribuit lui David, stilul său fiind inconfundabil. Ca în toți ceilalți psalmi scriși de el, și de data această autorul își deschide larg ferestrele sufletului și ne lasă să pătrundem în el. Întâlnim aici trăiri sufletești dramatice: de la neliniște, teamă sau resemnare, până la încredere și speranța în ajutorul divin.
Problematica pe care o abordează David în acest imn este însă una deosebită. Ajuns la vârsta senectuții și confruntându-se cu problemele ei inerente, David își exprimă temerile specifice perioadei pe care o traversează. Încet, dar sigur, el ne introduce în psihologia bătrânilor a cărei existență e orientată cu precădere spre trecut.
Psalmul 71 este scris de un om conștient că înaintarea sa în vârstă aduce anumite neajunsuri. De aici și nevoia de a se feri de relele care însoțesc vârsta senectuții, mai ales de acele rele care sunt legate de dezvoltarea unor trăsături de caracter nefericite.
Personajele principale ale psalmului sunt două: Dumnezeu, Cel care l-a însoțit permanent pe psalmist în timpul peregrinării sale prin viață, și bătrânul care se simte tot mai slăbit și mai vulnerabil, dar care se prinde în continuare cu speranță de brațul divin.
Deși se află într-o alergare inerentă spre moarte, spre „sheol”, acest bătrân încă așteaptă de la Dumnezeu un viitor fericit, activ și dens în trăiri sfinte. În ciuda trecerii anilor și a slăbiciunilor care se înmulțesc, David privește cu încredere spre zilele care vor veni, așteptând să-L mărturisească pe Dumnezeu și să vorbească despre dragostea Sa care niciodată nu-i părăsește pe copiii Săi.
Lamentația emoționantă a bătrânului psalmist de la început se transformă în final într-o rugăciune plină de încredere căreia, peste secole, Dumnezeu îi va răspunde prin pana profetului Isaia: „Ascultați-Mă, casa lui Iacov și toată rămășiță casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârșia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la nașterea voastră: până la bătrânețea voastră Eu voi fi Același, până la căruntețele voastre va voi sprijini. V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc” ( Isaia 46, 3.4 ).
„Scapă-mă, în dreptatea Ta!”
Începutul Psalmului 71 este aproape identic cu cel al Psalmului 31, un pasaj biblic care i-a dat multă bătaie de cap marelui reformator german Martin Luther. Multă vreme el nu a putut înțelege care a fost rațiunea psalmistului de a cere scăpare apelând la dreptatea lui Dumnezeu.
Cum poate un om păcătos, al cărui caracter este pătat și despre care profetul Isaia afirmă că chiar faptele sale bune sunt o „haina mânjită” (vezi Isaia 64,6), să nădăjduiască în dreptatea divină pentru a fi eliberat de vinovăția sa? Care om vinovat de fapte nelegiuite se îndreaptă spre instanța de judecată senin și încrezător că dreptatea pe care o va aplica legea îl va elibera?
Și totuși, psalmistul o astfel de încredere inexplicabilă manifestă chiar în debutul Psalmului 71: „În Tine, Doamne, îmi caut scăparea; să nu rămân de rușine niciodată! Scapă-mă în dreptatea Ta și izbăvește-mă! Pleacă-Ți urechea spre mine și ajută-mi! Fii o stâncă de adăpost pentru mine, unde să pot fugi totdeauna! Tu ai hotărât să mă scapi, căci Tu ești Stânca și Cetățuia mea” (vers.1‑3).
Apelând la dreptatea lui Dumnezeu pentru izbăvire, David dovedește că a înțeles unul dintre marile adevăruri ale mântuirii: îndreptățirea prin credință. Pentru ca el să fie izbăvit, Altcineva a trebuit să suporte sentința rostită asupra păcatului. Este remarcabil faptul că, cu un mileniu înainte de Golgota, David reușește să privească spre cruce, găsind acolo izbăvirea dorită. Acolo s-au manifestat la superlativ atât dragostea lui Dumnezeu pentru omul păcătos, dar și dreptatea Sa, prin osândirea păcatului.
Acesta este miracolul îndreptățirii prin credință ( justificării ) în care David a crezut fără rezerve. Când Luther a înțeles el însuși acest mare adevăr biblic, nu i s-a mai părut ciudat că David să facă apel la dreptatea lui Dumnezeu pentru izbăvire.
Trăind din amintiri și speranțe
Psalmistul trăiește clipa prezentă cu un ochi îndreptat spre trecut și cu celălalt îndreptat spre viitor. Privind spre trecut, el vede deslușit călăuzirea și binecuvântarea lui Dumnezeu, ceea ce îi dă încredere: „Pe Tine mă sprijin din pântecele mamei mele. Tu ești Binefăcătorul meu încă din pântecele mamei; pe Tine Te laud fără încetare… Dumnezeule, Tu m-ai învățat din tinerețe și până acum eu vestesc minunile Tale” (vers.6.17).
Privind spre viitor, el vede slăbiciunile și lipsurile bătrâneții care-l neliniștesc și-l fac să se roage cu ardoare: „Nu mă lepădă la vremea bătrâneții; când mi se duc puterile, nu mă părăsi! … Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneți cărunte, căci vestesc tăria Ta neamului de acum, și puterea Ta neamului de oameni care va veni” (vers.9.18).
Contemplând neajunsurile acestui ultim act al dramei vieții, psalmistul simte nevoia unui har special. Dacă s-a încrezut în Dumnezeu în anii tinereții, când se afla în puterea bărbăției, cu atât mai mult are nevoie de sprijinul cerului acum, când trebuie să dea piept cu bătrânețea și inerentele ei slăbiciuni fizice și mintale.
După o experiență de viața tumultoasă, fiul său Solomon va gusta și el din aceste nedorite și neplăcute neajunsuri ale bătrâneții, lăsând posterității una dintre cele mai plastice și emoționante descrieri:
„Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele cele rele și până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei”; până nu se întunecă soarele și lumina, luna și stelele, și până nu se întorc norii îndată după ploaie; până nu încep să tremure paznicii casei ( mâinile ) și să se încovoaie cele tari ( picioarele ); până nu se opresc cei ce macină ( dinții ), căci s-au împuținat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre ( ochii ); până nu se închid cele două uși dinspre uliță ( buzele ), când uruitul morii slăbește, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântărețelor se aude înăbușit, te temi de orice înălțime și te sperii pe drum; până nu înflorește migdalul cu peri albi și de abia se târăște lăcusta, până nu-ți trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veșnică și bocitorii cutreieră ulițele; până nu se rupe funia de argint, până nu se sfarmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor și până nu se strică roata de la fântână, până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12,1‑7).
Misiune până în ultima clipă
Privind în viitor, David întrezărește problemele cu care se va confrunta. Însă, așa cum a procedat de-a lungul vieții ori de câte ori s-a confruntat cu o problemă, la fel face și de această dată: se roagă, mărturisindu-i lui Dumnezeu temerile și neliniștile sale.
Însă dacă psalmistul se roagă ca Dumnezeu să-l sprijine la bătrânețe, așa cum l-a sprijinit în toți anii peregrinării sale pe pământ, el o face cu un scop nobil și altruist. El nu se roagă lui Dumnezeu doar ca lui să-i meargă bine la vârsta senectuții și să fie scutit de suferințe. Gândul său este mult mai înalt și vizează slujirea semenilor în cel mai înalt grad: vestirea minunilor și a caracterului lui Dumnezeu generațiilor contemporane, dar și posterității deopotrivă.
„Și eu voi nădăjdui pururea, Te voi lăuda tot mai mult. Gura mea va vesti zi de zi dreptatea și mântuirea Ta, căci nu-i cunosc marginile. Voi spune lucrările Tale cele puternice, Doamne, Dumnezeule! Voi pomeni dreptatea Ta și numai pe a Ta… Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrânețea căruntă, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum și puterea Ta neamului de oameni care va veni!” (vers.14‑16.18).
Deși realitatea apropierii bătrâneții nu este deloc plăcută niciunui om, pentru copiii lui Dumnezeu există și în această ultima etapă a vieții motive de bucurie și laudă la adresa lui Dumnezeu. Nici chiar mormântul, cu spaimele morții și tenebrele lui, nu-l poate clinti pe psalmist din încrederea pe care o are în Dumnezeul său. De ce? Pentru că există speranță chiar și pe pragul mormântului: învierea zilei de apoi: „Ne-ai făcut să trecem prin multe necazuri și nenorociri; dar ne vei da iarăși viața, ne vei scoate iarăși din adâncurile pământului” (vers.20).
Învierea! Aceasta este lumina de la capătul tunelului. Ea ne mângâie sufletele obosite în această „vale a umbrei morții” (vezi Psalmul 23,4) în care peregrinăm de la naștere și până la mormânt.
Având o asemenea nădejde – o nădejde care nu înșală, căci se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu pe cel al oamenilor – cum să nu ți se umple inima de bucurie și buzele de laude pentru Dumnezeul nostru?
„Îți voi cânta credincioșia, Dumnezeule, Te voi lăuda cu arfa, Sfântul lui Israel! Când te voi lăuda, voi fi cu bucuria pe buze, cu bucuria în sufletul pe care mi l-ai izbăvit și limba mea va vesti zi de zi dreptatea Ta” (vers.22‑24).
sursa: https://www.loribalogh.ro/