Categoria: Comentarii biblice
Către mai-marele cântăreților. După Iedutun. Un psalm al lui David
- „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul.
- Da, El este stânca și ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina.
- Până când vă veți năpusti asupra unui om, până când veți căuta cu toții să-l doborâți ca pe un zid gata să cadă, ca pe un gard gata să se surpe?
- Da, ei pun la cale să-l doboare din înălțimea lui: le place minciuna; cu gura binecuvântează, dar cu inima blestemă.
- Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.
- Da, El este Stânca și ajutorul meu, Turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina.
- Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul și slava mea; în Dumnezeu este Stânca puterii mele, locul meu de adăpost.
- Popoare, în orice vreme, încredeți-vă în El, vărsați-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.
- Da, o nimica sunt fiii omului! Minciună sunt fiii oamenilor! Puși în cumpănă toți laolaltă, ar fi mai ușori decât o suflare
- Nu vă încredeți în asuprire și nu vă puneți nădejdea zadarnică în răpire; când cresc bogățiile, nu vă lipiți inima de ele.
- Odată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că „Puterea este a lui Dumnezeu.”
- A Ta, Doamne, este și bunătatea, căci Tu răsplătești fiecăruia după faptele lui.”
Speranță când totul se clatină în jur
Dintre toți psalmii lui David, Psalmul 62 este cel mai explicit act al credinței, mărturia cea mai elocventă a triumfului încrederii depline în Dumnezeu. Este un psalm individual, zugrăvind experiența personală autorului său, dar și un psalm colectiv, cu îndemnuri spirituale adresate tuturor popoarelor.
În versurile acestui imn, autorul ne arată care trebuie să fie adevărata temelie a speranței omului: nu bogățiile, nu puterea omenească sau soluțiile oferite de oameni, ci Dumnezeu. Mulțimea metaforelor, eleganța frazei, tonalitățile multiple și amestecul de teme abordate de autor fac din acest imn din „Cartea de laude” a poporului Israel o mărturie despre o lecție de viață esențială: încrederea totală și necondiționată în Dumnezeu.
Preambulul nu ne oferă nicio informație cu privire la împrejurările în care David a compus acest psalm. De aceea, nici nu are rost să facem presupuneri în acest sens. Indiferent dacă a fost scris într-o perioadă de criză spirituală, în mijlocul unor încercări majore sau într-o perioadă de pace și liniște sufletească, Psalmul 62 transmite un mesaj universal: Într-o lume în care toate lucrurile tind să se clatine, gata să se prăbușească, pot exista oameni care au temelii tari, care nu se vor clătina, chiar dacă totul s-ar nărui în jurul lor.
De acest mesaj plin de optimism avem mare nevoie astăzi, când totul pare să se prăbușească în neant: credința, valorile morale, natura, economia, societatea în ansamblul ei, și chiar istoria. Avem nevoie să știm că se poate trăi vertical într-o lume strâmbă, că se poate rămâne în picioare când alții cad în jurul nostru.
Vom fi și noi, asemenea lui David, niște oameni având casa sufletului clădită pe o temelie de stâncă, sau ne vom pierde în anonimat, alături de marea mulțime care își clădește destinul pe nisip? De noi, doar de noi depinde!
O declarație îndrăzneață
Viața ne pune în fel de fel de situații în care trebuie să facem unele declarații. Unele dintre ele ne sunt solicitate, altele le facem de bunăvoie. Iar după ce lucrurile se liniștesc, le analizăm cu mai multă sau mai puțină obiectivitate.
Psalmul 62 iese în evidență între alți psalmi ai lui David printr-o declarație îndrăzneață, în aparență chiar iresponsabilă, a autorului: „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul. Da, El este Stânca și Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina„ (vers.1.2). Și pentru ca lucrurile să fie și mai clare, David repetă declarația sa curajoasă în versetul 6, care devine astfel refrenul psalmului.
Cu metaforele folosite de psalmist în dreptul lui Dumnezeu suntem obișnuiți din lecturarea altor psalmi care-i poartă semnătura. Pentru David, Dumnezeu nu a fost o stâncă oarecare, ci singura „Stâncă” pe care și-a clădit destinul; pentru el, Dumnezeu nu a fost un ajutor oarecare, ci singurul „Ajutor” care l-a sprijinit în vreme de necaz; Dumnezeu nu a fost pentru el un turn de scăpare oarecare, ci singurul „Turn de scăpare” în mijlocul crizelor prin care a trecut de-a lungul vieții.
Însă ceea ce ne surprinde în acest psalm este declarația repetată în versetul 6: „Nicidecum nu mă voi clătina”. De unde ai atâta siguranța, David? Pe ce te bazezi când declari cu atâta nonșalanță că, orice s-ar întâmpla, „nicidecum” nu te vei clătina? Nu cumva ai o părere prea înaltă despre tine? Sau te sprijini pe brațul omenesc al celor ce acum îți sunt alături? Și, dacă sprijinul tău este Dumnezeu, de unde ai siguranța că El va fi alături de tine și atunci când vei greși, când vei călca alături?
Viața nu este o joacă, ci o luptă crâncenă în care multe lucruri ne sunt ostile, căutând să ne clatine, dacă se poate, pentru veșnicie. Mereu apar elemente noi, mereu venim acasă cu răni adânci în suflet, mereu ne confruntăm cu răutatea celor din jur, cu spectrul suferinței, al bolii, al bătrâneții și cu perspectiva morții.
În astfel de condiții, când totul pare să ne doboare, când temelia existenței însăși este probată prin fel de fel de încercări, David are îndrăzneala să afirme: „Nicidecum nu mă voi clătina”. Este aceasta aroganță sau doar naivitate? Este o declarație iresponsabilă sau ea ascunde un secret al triumfului credinței pe care și noi trebuie să-l aflăm?
Asemenea oricărui muritor, și David a avut momente de clătinare: și înainte de a scrie Psalmul 62, dar și după aceea. Unele dintre acestea sunt evocate chiar în versurile psalmului, referindu-se la vrăjmașii care l-au pândit gata să-l doboare în fiecare clipă: „Până când vă veți năpusti asupra unui om, până când veți căuta cu toții să-l doborâți ca pe un zid gata să cadă, ca pe un gard gata să se surpe? Da, ei pun la cale să-l doboare din înălțimea lui; le place minciuna; cu gura binecuvântează, dar cu inima blestemă” (vers.3.4).
Iată că lucrurile nu erau chiar atât de roz pentru David. Avea destui vrăjmași ipocriți care făceau tot posibilul să-i surpe temeliile, așteptând să-l vadă doborât la pământ. În versetul 5 este folosită o metaforă din domeniul militar: „Ei pun la cale să-l doboare din înălțimea lui”. Metafora ne arată soarta tragică a celui care este aruncat de pe zidul unei cetăți asediate.
Înțelegem de aici că demnitatea psalmistului fusese umilită, călcată în picioare. Și totuși, în astfel de împrejurări David îndrăznește să afirme cu convingere: „Nicidecum nu mă voi clătina.” Care este secretul unei astfel de credințe?
Unde se află centrul tău de greutate?
Versetele 5‑7 ne prezintă motivul care a stat la baza unei declarații atât de îndrăznețe a autorului: „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea. Da, El este Stânca mea și Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul și slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost” (vers.5‑7).
Iată secretul certitudinilor și al siguranței de neclintit a psalmistului: plasarea corectă a „centrului de greutate”. Nu în propria ființă, nu în capacitățile, experiențele și puterile sale, dar nici în capacitățile, experiențele și puterile altora de lângă el. David și-a așezat centrul de greutate în Dumnezeu. Iar atunci când un om face acest lucru, nimeni nu-l mai poate clătina. Cel care încearcă să lupte cu un astfel de om pentru a-l doborî, încearcă imposibilul, căci cine se poate lupta împotriva lui Dumnezeu?
Observați repetarea prepozițiilor: „în El”, „de la El”, „pe El”! David nu lasă nicio fisură în relația sa cu Dumnezeu, iar prepoziții ca: „în mine”, „de la mine” sau „pe mine” nu își găsesc locul în psalmul său. Totul este centrat în Dumnezeu, ca și cum David ar fi un copac a cărui coroana se află pe pământ, dar ale cărui rădăcini sunt adânc înfipte în cer.
Cine îl poate clătina pe un astfel de om? Atâta vreme cât ne mișcăm în perimetrul valorilor cerești și al lucrurilor cu adevărat solide și durabile, nu avem de ce să ne temem. Pentru că ele vin de la Dumnezeu, Stânca veacurilor.
Cei mai mulți oameni își clădesc viața pe nisipurile mișcătoare ale nonvalorilor. Copiii lui Dumnezeu însă, sunt chemați să clădească pe stâncă. De ce? Pentru că vor veni cu siguranță zile în care tot ce se poate clătina pe acest pământ va fi clătinat. Lui Ioan, vizionarul de pe Patmos, i s-a dat să vadă cu ochi profetici zilele din urmă ale istoriei lumii noastre, zile în care totul va fi clătinat:
„Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și stelele au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic.
Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toți munții și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților.
Și ziceau munților și stâncilor: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6,12‑17).
Da, va veni o zi în care totul va fi clătinat. Din fericire, răspunsul la întrebarea dacă va rămâne cineva în picioare în aceste condiții este încurajator. Capitolul următor ne vorbește despre astfel de oameni care nu vor fi clătinați, oricât de mare va fi strâmtorarea finală: grupa specială a celor 144 000, la care se adaugă „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stăteau în picioare înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe și cu ramuri de finic în mâini” (Apocalipsa 7,9).
Aceștia sunt oameni ca noi, poate anonimi în ochii lumii, oameni neaplaudați de societate, sau poate chiar disprețuiți de ea. Dar ei și-au înfipt adânc rădăcinile în cer, făcând din Dumnezeu centrul de greutate al tuturor preocupărilor, planurilor, aspirațiilor și dorințelor lor. Al întregii lor existente. Vei fi și tu unul dintre ei?
De la o experiență personală la o experiență colectivă
David a știut secretul stabilității și al supraviețuirii în mijlocul oricăror furtuni ale vieții. Însă el nu s-a mulțumit să-și admire propriile experiențe cu Dumnezeu, ci a dorit să ne transmită și nouă secretul vieții sale de biruință. De aceea, de la o declarație personală, el trece în psalmul sau la o declarație în fața „națiunilor unite”:
„Popoare, în orice vreme încredeți-vă în El, vărsați-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru. Da, o nimica sunt fiii oamenilor! Puși în cumpănă toți laolaltă, ar fi mai ușori decât o suflare. Nu vă încredeți în asuprire și nu vă puneți nădejdea zadarnică în răpire; când va cresc bogățiile, nu va lipiți inima de ele!” (vers.8‑10).
Mesajul psalmistului este clar: Oamenii se pot sprijini pe multe proptele pe care le cred solide: puterea, relațiile și bogăția. Însă toate sunt doar baloane de săpun, niște „trestii” rupte, care înțeapă și străpung mâna celui ce se sprijină pe ele (vezi Isaia 36,6).
Psalmistul vrea să știe că chiar dacă „unii se bizuie pe carele lor, alții pe caii lor, noi ne bizuim pe Numele Domnului Dumnezeului nostru.” Și chiar dacă aceștia „se îndoaie și cad”, „noi ne ridicăm și rămânem în picioare” (Psalmul 20,7.8).
Și aceasta pentru că un om care se încrede total și necondiționat în Dumnezeu nu poate fi clătinat. Dacă privim declarația sa de la începutul psalmului: „Nicidecum nu mă voi clătina” prin această prismă, ea nu ni se va mai părea hazardată sau iresponsabilă, ci pe deplin justificată.
Spunându-I lui Dumnezeu: „Tu ești Ajutorul meu”, David recunoaște că el, chiar dacă s-ar prinde de Dumnezeu cu ambele mâini, ar putea obosi. Mâinile sale s-ar putea desprinde de El și ar cădea. Dar atunci când Dumnezeu ne prinde cu mâinile Sale, orice s-ar întâmpla, El nu va obosi și nu ne va lăsa din mâini.
Acest gând l-a încurajat în cele mai dificile momente ale vieții și acest gând ne poate fi și nouă o ancoră în furtunile ce se prefigurează la orizont.
Ecoul glasului divin
Finalul Psalmului 62 ne prezintă două axiome pe care ar trebui să le cunoască orice creștin care vrea să fie la curent cu „matematica” cerului. Prima dintre ele este exprimată în versetul 11: „O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că „Puterea este a lui Dumnezeu”.
Ce poate să însemne faptul că Dumnezeu ne vorbește o singură dată, însă noi auzim de două ori? Nimic altceva decât ecoul glasului Sau. El ne „vorbește când într-un fel, când în altul, dar omul nu ia seama” (vezi Iov 33,14). Uneori ne vorbește prin natură, alteori prin evenimentele vieții; uneori auzim glasul Său când citim Scriptura, alteori când ne înălțăm inimile în rugăciune.
Însă suntem ființe slabe și uităm repede. De aceea, în dragostea Lui față de noi, El a hotărât ca în fiecare dintre noi să existe un „ecou” al glasului Său care să ne reamintească drumul cel bun când avem cea mai mare nevoie: glasul Duhului Sfânt.
Fără acest „Ecou” interior, ne-am abate din drum la fiecare pas. De aceea, El ne-a promis solemn: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeți pe el! Când veți voi să vă mai abateți la dreapta sau la stânga” (Isaia 30,21).
Cea de-a doua axiomă, cu care se încheie Psalmul 62, este redată în ultimul verset: „A Ta, Doamne, este și bunătatea, căci Tu răsplătești fiecăruia după faptele lui” (vers.12). În ce constă axioma? Când un om este răsplătit pentru faptele lui bune, aceasta se întâmplă doar datorită bunătății și îndurării lui Dumnezeu. Să faci binele, este o datorie. Să fii răsplătit pentru împlinirea unei datorii nu este o obligație. Dacă Dumnezeu totuși răsplătește binele făcut, aceasta se datorează doar bunătății Sale.
De aceea, „gustați și vedeți ce bun este Domnul!” (Psalmul 34,8).
sursa: https://www.loribalogh.ro/