Categoria: Comentarii biblice
Către mai-marele cântăreților. „Nu nimici”. O cântare de laudă a lui David
- „Oare tăcând faceți voi dreptate? Oare așa judecați voi fără părtinire, fiii oamenilor?
- Dimpotrivă, în inimă săvârșiți nelegiuiri; în țară puneți în cumpănă silnicia mâinilor voastre.
- Cei răi sunt stricați încă din pântecele mamei lor, mincinoșii se rătăcesc odată cu ieșirea din pântecele mamei lor.
- Au o otravă ca otrava unui șarpe, ca otrava unei aspide surde, care își astupă urechea,
- care n-aude glasul vrăjitorilor, glasul fermecătorului celui mai iscusit.
- Dumnezeule, zdrobește-le dinții din gură! Smulge, Doamne, măselele acestor pui de lei!
- Să se risipească întocmai ca niște ape care se scurg! Săgețile pe care le aruncă ei să fie niște săgeți tocite!
- Să piară ca un melc care se topește umblând; să nu vadă soarele, ca stârpitura unei femei!
- Înainte ca oalele voastre să simtă focul de spin verde sau uscat, îl va lua vârtejul.
- Cel fără prihană se va bucura la vederea răzbunării; își va scălda picioarele în sângele celor răi.
- Și atunci oamenii vor zice: „Da, este o răsplată pentru cel fără prihană! Da, este un Dumnezeu care judecă pe pământ!”
Când judecătorii se cred zei
Psalmul 58 este o descriere plină de metafore a lumii în care trăia David. O lume a oamenilor puternici, care se considerau zei, o lume a celor care păreau a fi arbitrii istoriei, controlând destinele oamenilor de rând, o lume în care domnea nedreptatea din vârful piramidei până la baza ei.
În cuvinte pline de sarcasm, psalmistul aruncă o provocare tuturor judecătorilor nedrepți, tuturor celor puternici care uită că deasupra lor priveghează Dumnezeu, adevăratul și supremul Judecător.
Psalmul este una dintre cele mai agitate creații ale lui David, întreaga lucrare fiind o țesătură de imprecații izvorâte dintr-un accentuat spirit al dreptății. Fiecare verset este străbătut de dorința fierbinte a autorului de a se face dreptate în lumea în care trăia. Indignarea lui față de nedreptățile pe care le vedea la fiecare pas atinge cote înalte, până acolo încât să dorească declanșarea răzbunării divine împotriva tuturor acestor nelegiuiți cu gulere albe. David își manifestă bucuria nedisimulată că într-o bună zi Dumnezeu va face dreptate.
Cei care trebuiau să fie pionierii dreptății comiteau un dublu păcat. Pe de o parte, comiteau un sacrilegiu față de Dumnezeu, Judecătorul cel drept, pe care nu-L luau în considerare atunci când luau decizii. Pe de altă parte, acești judecători nedrepți comiteau o crimă socială față de semenii lor, pe care-i manipulau în funcție de propriile lor interese.
Psalmul prezintă un contrast evident între judecătorii nedrepți de pe pământ și Dumnezeu, Judecătorul cel drept din cer. Ca și în cazul altor psalmi, limbajul folosit este colorat, specific Orientului, exprimând marele adevăr că ticăloșia omului nelegiuit nu poate perverti dreptatea lui Dumnezeu.
Aceasta era lumea în care trăia David. Dar oare lumea noastră este diferită de a lui? Nu domnește și astăzi nedreptatea? Nu trăim și noi într-o lume cu valorile răsturnate, în care câștigă cei mai tari și mai vocali? Toate acestea însă până într-o zi, când Dumnezeu va spune: „Destul!” și va trage linia, întocmind „nota de plată” fiecărui om.
De aceea, Psalmul 58, deși a fost scris cu circa trei milenii în urmă, este cât se poate de actual. Rugăciunea înălțată de inima frântă și rănită a psalmistului poate deveni rugăciunea tuturor celor oprimați și nedreptățiți din toate timpurile. O rugăciune care va avea un răspuns extrem de dureros pentru cei răi. Și aceasta din cel puțin două motive care reies din versurile psalmului:
1) Cei neprihăniți, chiar dacă au fost nedreptățiți în această viață, vor primi răsplata din partea lui Dumnezeu.
2) Cei răi vor avea parte de judecata lui Dumnezeu și vor cunoaște din plin ce înseamnă răzbunarea Lui.
Dacă numai de aceste două realități viitoare ar ține seama cei puternici de pe pământ, oare cum ar arăta lumea în care trăim? Cu siguranță că ar fi de nerecunoscut!
Corupție la nivel înalt
În Psalmul 58 David se ocupă în principal de sistemul juridic din Israel, de acel segment social atât de expus tentației corupției și inechității. Nu știm dacă interpelările pline de sarcasm ale psalmistului au dat roade, însă ele rămân ca o mustrare și un avertisment pentru judecătorii din toate veacurile.
„Oare tăcând faceți voi dreptate? Oare așa judecați voi fără părtinire, fiii oamenilor? Dimpotrivă! În inimâ săvârșiți nelegiuiri; în țară puneți în cumpănă silnicia mâinilor voastre” (vers.1.2).
Întrebările psalmistului adresate judecătorilor din țară sunt retorice și ironice în același timp. Fiind desemnați de Dumnezeu să cântărească dreptatea între oameni, acești judecători pun în cumpănă silnicia, violența. Nu știm ce fapte nelegiuite concrete avea în vedere David când a scris acest psalm, însă este evident că în sânul acestei categorii sociale se instalase falsul simțământ că sunt zei.
Noul Testament vine cu un exemplu concret în acest sens: Pilda judecătorului nedrept (vezi Luca 18,1‑8). Caracterizarea pe care Mântuitorul o face judecătorului nedrept din pildă este cât se poate de concludentă: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina” (vers.2).
Ceea ce ne frapează în această pildă nu este în primul rând nedreptatea judecătorului. În general oamenii își ascund fărădelegile, fie de rușine, fie de teama consecințelor. Însă aici avem de-a face cu o nedreptate afișată, nedisimulată. Însuși judecătorul nedrept recunoaște fără jenă: „de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez” (vers.4).
Aceasta este atitudinea celui care, dându-L pe Dumnezeu la o parte, se așază el în locul Lui, împărțind dreptatea (sau mai corect: nedreptatea) după bunul său plac.
Cu siguranță că ai fost și tu obiectul unei nedreptăți majore. Cu siguranță că ai fost dezamăgit și tu de cei puși să împartă dreptatea pe pământ. Atunci vei înțelege ce vrea să spună David în acest psalm și, mai ales, vei înțelege indignarea lui și limbajul său sarcastic.
Să fii sigur însă de un lucru: Dumnezeu – dreptul și adevăratul Judecător suprem – nu va lăsa lucrurile așa. Însuși Mântuitorul ne asigură că va veni ziua în care Dumnezeu va dezrădăcina răul definitiv din Creația Sa: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18,6‑8).
Decădere pe toate planurile
Marea problemă a judecătorilor lui Israel din vremea lui David nu era doar aceea că judecau strâmb, ci faptul că întreaga lor viață era profund păcătoasă și coruptă. „Cei răi sunt stricați încă din pântecele mamei lor, mincinoșii se rătăcesc odată cu ieșirea din pântecele mamei lor” (vers.3).
Cum ar putea cineva să fie drept dacă încă din pruncie și-a stricat calea, devenind corupt până în cele mai ascunse resorturi ale ființei sale? Comparația pe care psalmistul o face în dreptul acestor judecători corupți este cât se poate de dură: „Au o otravă ca otrava unui șarpe, care își astupă urechea, care n-aude glasul vrăjitorilor, glasul fermecătorului celui mai iscusit” (vers.4.5).
Referindu-se la „aspida surdă” (năpârcă, viperă) care își astupă urechile ca să nu audă glasul fermecătorilor, sfântul Augustin face trimiterea la textul din Fapte 7,57, care ne vorbește de călăii diaconului Ștefan care își astupau urechile ca să nu audă mustrările acestuia.
Încăpățânarea năpârcii de a se supune îmblânzitorului de șerpi nu este cauzată de surzenie. În realitate este vorba doar de dificultatea de a îmblânzi șarpele. Se pare că expresia „surd ca o năpârcă” își are originea tocmai în această dificultate de îmblânzire a unor șerpi (vezi Eclesiastul 10,11; Ieremia 8,17).
David se folosește de imaginea îmblânzitorilor de șerpi, deseori întâlniți în Orient ( India este renumită în acest sens ) și a eșecului lor de a îmblânzi o „aspidă surdă” tocmai pentru a demonstra că nu există soluție omenească la problema răutății omului. Iar când această răutate are gulere albe și este instalată pe scaune de unde trebuie împărțită dreptatea, doar Dumnezeu mai poate schimba lucrurile.
Însă dacă urechile trupești pot fi deschise pentru a fi „îmblânzite”, ce se mai poate face când omul își închide de bunăvoie „urechile” sufletului în fața îndemnurilor Duhului Sfânt? Aceasta este singurul păcat de neiertat de care amintește Mântuitorul: „De aceea, vă spun: Orice păcat și orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12,31.32).
Nu întâmplător Mântuitorul îi aseamănă pe cei care nu se lasă „îmblânziți” de îndemnurile Duhului Sfânt cu niște „pui de năpârci” (vezi Matei 12,34).
„Dumnezeule, zdrobește-le dinții din gură!”
În versetele 6‑9, David rostește o serie de imprecații pline de metafore sugestive. De unde atâta indignare și revoltă din partea unui om despre care Însuși Dumnezeu a declarat că este un „om după inima Mea” ?(vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22).
David e conștient că acești oameni nu pot fi îndreptați vreodată pentru simplul motiv că ei nu se lasă schimbați. De la imaginea „aspidei surzi” care nu se lasă îmblânzită de vrăjitori, psalmistul trece la o altă metaforă sugestivă: aceea a puilor de lei ai căror dinți cere să fie zdrobiți, pentru ca să fie lipsiți de puterea de a mai face rău.
Aceeași rugăciune o întâlnim și în Psalmul 3,7, în care psalmistul Îi cere lui Dumnezeu: „Scoală-Te, Doamne! Scapă-mă, Dumnezeule! Căci Tu bați peste obraz pe toți vrăjmașii mei și zdrobești dinții celor răi”.
Ascultă Dumnezeu astfel de rugăciuni, chiar dacă ies de pe buzele unui om după inima Lui, așa cum a fost David? Puțin probabil că o astfel de rugăciune ar fi împlinită la propriu. La figurat însă, Dumnezeu intervine adesea în viețile oamenilor nelegiuiți, oprind răul din dezvoltarea lui. Deși El lasă un câmp de toleranță și acordă un anumit timp de har în care aparent nu Se implică, totuși El supraveghează situația în detaliu, stabilind un hotar peste care nu se poate trece. Da, există dreptate în Univers, iar Dumnezeul dreptății nu va lăsa ca lucrurile să se descompună de tot.
Dar așa cum apele învolburate ale unui torent se pierd în nisipurile fierbinți ale deșertului, David se roagă ca cei ce fac nedreptate pe pământ să se risipească întocmai „ca niște ape care se scurg.” (vers.7) Adică să dispară complet și pentru totdeauna. El se mai roagă ca „săgețile pe care le aruncă ei să fie niște săgeți tocite! Să piară ca un melc care se topește umblând; să nu vadă soarele, ca stârpitura unei femei” (vers.7.8).
Imaginea melcului care „se topește umblând” face apel la falsa credință populară că în timpul umblării sale, datorită dârei pe care o lasă pe unde trece, melcul dispare treptat, se dezintegrează în neant. Aceasta este dorința psalmistului cu privire la toți cei care, în loc să împartă dreptatea din pozițiile lor privilegiate, „pun în cumpănă silnicia mâinilor lor.” (vers.2) Iar dorința sa este ca răul să fie nimicit cât mai curând, la fel cum oalele puse la încălzit nu apucă să se încălzească din cauza unei pale de vânt care stinge focul (vers.9).
Imprecațiile rostite de psalmist ni se pot părea dure și incompatibile cu statutul de om după inima lui Dumnezeu. Însă dacă privim lucrurile din perspectiva dreptății divine absolute, un om neprihănit nu poate decât să dorească, să se roage și să facă tot ce îi stă în putință pentru a pune capăt răului iremediabil. Din nefericire pentru ei, cei care se lipsesc de nelegiuire, cultivând-o ca pe o valoare, vor avea aceeași soartă cu ea: vor dispărea pentru totdeauna.
„Cine râde la urmă…”
Psalmul 58 se încheie cu o veste bună pentru toți cei oprimați, pentru toți cei care au avut parte în această viață de „erori judiciare” din partea unor oameni care s-au crezut zei: „Cel fără prihană se va bucura la vederea răzbunării; își va scălda picioarele în sângele celor răi. Și atunci oamenii vor zice: „Da, este o răsplată pentru cel fără prihană. Da, este un Dumnezeu care judecă pe pământ!” (vers.10.11).
În finalul psalmului, David face apel la o practică obișnuită în războaiele vremii: biruitorii își scăldau mâinile și picioarele în sângele celor învinși. În literatura ugaritică se spune că Anath, zeița războiului, „își spăla mâinile în sângele războinicilor.”
Desigur, David vorbește figurat în ultimele versete ale psalmului. Nimeni nu își imaginează că un om neprihănit, pentru care viața este o valoare imensă, poate să se bucure plin de satisfacție văzând cum curge sângele semenilor săi. Cu atât mai puțin, nimeni nu își poate imagina cum niște oameni născuți din nou, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (vezi Geneza 1,26.27), pot avea macabra plăcere de a-și scălda picioarele în sângele asupritorilor lor.
Aici e vorba de bucuria finală, când, după o lungă perioadă de timp în care se părea că nu există dreptate divină și că lucrurile erau lăsate în voia forțelor răului, cei mântuiți vor vedea cu ochii lor acționând dreptatea divină absolută. La vremea cuvenită, stabilită de Creator și de nimeni altcineva, El va trage linia și va pune un hotar peste care celor nelegiuiți nu le va fi îngăduit să treacă. Iar acest timp nu este îndepărtat. Este chiar la ușă!
Poate că și tu ai fost victima „erorilor judiciare” ale oamenilor. Poate că și tu ai gustat din cupa amară a nedreptăților care se săvârșesc în această lume. Poate că ai încercat să te lupți cu nedreptatea, calomnia și minciuna, dar mereu ai fost dezamăgit. Nu încerca să schimbi singur lumea! Fii de partea neprihănirii, a adevărului și a dreptății, fă-ți partea ta și, în rest, acceptă promisiunea că Dumnezeu va interveni la timpul potrivit.
Ai încredere în înțelepciunea Sa și așteaptă ziua în care El vă întrona din nou pe pământ dreptatea veșnică. Atunci te vei putea alătura psalmistului, cântând ca și el: „Dumnezeu este un Dumnezeu care judecă pe pământ” (vers.11).
sursa: https://www.loribalogh.ro/