Psalmul 57 – Experiența peșterii - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă de mine! Căci în Tine mi se încrede sufletul; la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare până vor trece nenorocirile.
2. Eu strig către Dumnezeu, către Cel Preaînalt, către Dumnezeu, care lucrează pentru mine.
3. El îmi va trimite izbăvire din cer, în timp ce prigonitorul meu îmi aruncă ocări. Da, Dumnezeu Își va trimite bunătatea și credincioșia.
4. Sufletul meu este între niște lei: stau culcat în mijlocul unor oameni care varsă flăcări, în mijlocul unor oameni ai căror dinți sunt sulițe și săgeți și a căror limbă este o sabie ascuțită.
5. Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul să se întindă slava Ta!
6. Ei întinseseră un laț sub pașii mei; sufletul mi se încovoia și-mi săpaseră o groapă înainte: Dar au căzut ei în ea.
7. Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, și voi suna din instrumentele mele.
8. Trezește-te, suflete! Treziți-vă, alăută și harpă! Mă voi trezi în zori de zi.
9. Te voi lăuda printre popoare, Doamne! Te voi cânta printre neamuri.
10. Căci bunătatea Ta ajunge până la ceruri și credincioșia Ta, până la nori.
11. Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul să se întindă slava Ta!”

De la filisteni în întunericul peșterii

Psalmii 56 și 57, supranumiți și „psalmi gemeni”, sunt înrudiți atât în ceea ce privește suportul istoric care a stat la baza scrierii lor, cât mai ales datorită trăirilor sufletești ale psalmistului care traversa una dintre cele mai grele perioade din viață.

Practic, Psalmul 57 preia lucrurile de acolo unde au fost lăsate în psalmul anterior. Izbăvit de mâna lui Dumnezeu din cursa în care singur intrase în țara filistenilor, David fuge din nou între hotarele țării sale. Însă acolo află că Saul nu renunțase la planul său de a-l ucide și din nou (pentru a câta oară?), umbrele morții se lasă greu asupra existenței sale.

De data aceasta, David își găsește refugiul între pereții reci ai unei peșteri, în adâncul pământului, sperând ca stâncile și întunericul îi vor fi adăpost. Nu știm dacă această peșteră a fost Adulam (vezi 1 Samuel 22,1) sau En-Ghedi (vezi 1 Samuel 24,1‑3), dar nici nu este important să știm acest lucru. Ceea ce este important pentru noi, cei care trăim la trei milenii distanță de aceste evenimente, este mesajul psalmului, un mesaj venit din tenebrele unei peșteri reci, dar mai ales din deznădejdea și temerile unui suflet mult prea greu încercat.

Iar acest mesaj nu este altul decât cel al încrederii totale în Dumnezeu, în izbăvirea oferită de Cel care este Suveranul nu doar al Universului, ci și al tuturor împrejurărilor favorabile sau nefavorabile prin care trecem fiecare dintre noi.

Din punct de vedere structural, Psalmul 57 este o combinație între o lamentație (vers.1‑6) și o rugăciune de laudă și mulțumire (vers.7‑10), unite printr-un refren care se repetă în versetele 5 și 11: „Înaltă-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul să se întindă slava Ta!”

Din conținutul psalmului rezultă că acesta este o rugăciune de seară în care David, aflat în întunericul peșterii și fiind conștient de pericolele care-l pândeau, imploră intervenția și izbăvirea lui Dumnezeu pentru ziua următoare.

Poate că niciunul dintre noi nu trece printr-o situație asemănătoare cu a psalmistului în acele împrejurări. Însă cu siguranță ca toți avem „peștera” noastră în care întunericul spiritual, deznădejdea și lipsa de orizont ne dau târcoale și caută să ne înghită.

Ce vom face cu temerile noastre? Ne vom lăsa copleșiți de ele sau, asemenea psalmistului, le vom transforma în ocazii de a ne apropia mai mult de Dumnezeu și a câștiga experiențe cu El? Depinde doar de noi.

O rugăciune la care Dumnezeu nu poate spune „Nu!”

Viața trăită pe acest pământ, aflat sub blestemul păcatului, este presărată în mod inevitabil cu suferință, dezamăgire și moarte. Când ne așteptăm cel mai puțin, ca o furtună izbucnită într-o frumoasă zi de vară, o nenorocire sau alta lovește în casa existenței noastre la care am lucrat cu atâta ardoare și perseverență.

Însă durerile, suferințele și evenimentele neplăcute trec și ele, căci nimic nu este veșnic pe pământ. Și după ce norii plumburii ai încercării se îndepărtează de pe cerul vieții, ne așteptăm la zile senine, la perioade de liniște și fericire.

Dar nu se întâmpla întotdeauna așa. Uneori, nu se sfârșește bine o încercare ca o altă încercare și mai grea bate la ușă. Și trebuie să o luăm de la capăt. Așa s-a întâmplat și în viața lui David, în cea mai grea perioadă a existenței sale, când era nevoit să fugă din calea sabiei necruțătoare a propriului sau socru.

Nu întâmplător, chiar primul vers al Psalmului 57 vorbește despre „nenorociri” (la plural!): „Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă de mine! Căci în Tine mi se încrede sufletul; la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare, până vor trece nenorocirile” (vers.1).

Multe dintre aceste „nenorociri” trecuseră, dar psalmistul știa că vor veni altele. Și privind la condiția sa umană, știind cât este de vulnerabil în fața răutății vrăjmașilor săi, David imploră mila lui Dumnezeu. Repetiția: „Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă de mine!”, cu accentele ei sfâșietoare, ne arată situația disperată în care se afla unsul lui Dumnezeu.

Însă David Îl cunoștea bine pe Dumnezeu. El știa că implorarea milei divine nu se va lovi niciodată de tăcerea cerului, ci, dimpotrivă, va avea întotdeauna un răspuns imediat și favorabil. Dacă nu ar fi avut o asemenea certitudine, el nu ar fi afirmat cu atâta convingere: „căci în Tine mi se încrede sufletul.” Nu poți să te încrezi decât în cineva care nu te-a dezamăgit niciodată.

Metafora păsării care își întinde aripile pentru a-și ocroti puii de primejdiile care dau târcoale este deosebit de impresionantă. David cunoștea acel loc al ocrotirii, „la umbra aripilor” Domnului său, din proprie experiență. De atâtea ori fugise acolo și tot de atâtea ori găsise acolo adăpost și izbăvire. De aceea, aproape instinctual, la ivirea oricărei primejdii el se refugiază, prin credință, în cel mai sigur loc de pe pământ.

Dar noi, unde fugim că să căutăm adăpost în veacul atât de tulbure în care trăim? Unii, cuprinși de psihoza unei apocalipse iminente, își construiesc buncăre, își blindează casele, se înarmează până în dinți și își fac provizii pentru zeci de ani. Vor fi însă dezamăgiți când vor constata cu groază că au căutat adăpost sub niște „aripi” frânte. Până la sfârșitul istoriei păcatului, pe pământ nu va mai exista niciun loc sigur, cu excepția unuia singur: „la umbra aripilor” Domnului.

De ce strigă oamenii?

„Eu strig către Dumnezeu, către Cel Prea Înalt, către Dumnezeu care lucrează pentru mine. El îmi va trimite izbăvire din cer, în timp ce prigonitorul meu îmi aruncă ocări” (vers.2.3).

Aflat într-o perioadă în care nu avea prea multe de oferit celor din jur, David se simțea părăsit chiar și de cei apropiați. Compasiunea de care avea atâta nevoie lipsea, iar faptul acesta îi accentua și mai mult suferințele provocate de prigonitorii săi. Însă psalmistul avea o certitudine: Dumnezeu nu-l va părăsi.

De ce atunci el strigă la Dumnezeu? De obicei, când oamenii strigă unul la altul, inimile lor sunt atât de înstrăinate și îndepărtate încât, dacă ar vorbi normal, ar avea senzația că nu vor fi auziți.

Însă aici nu este vorba de așa ceva. David nu se îndepărtase de Dumnezeu și nici Dumnezeu nu Se îndepărtase de el. De ce atunci acest strigat spre Cineva pe care Îl știi și Îl simți aproape?

Urgența – acesta este motivul strigătului disperat al psalmistului. Aflat în adâncul peșterii și prins ca într-o capcană de oștile lui Saul, David nu vede nicio scăpare. Era urgent ca Dumnezeu să intervină. Era urgent ca „aripile” Sale să se întindă peste el și să-l ocrotească. De aceea, el strigă, nu cu disperarea necredinciosului, ci cu încrederea celui care știe că Dumnezeu nu poate rămâne indiferent la suferința umană.

În această perioadă dificilă, pe David nu-l interesa tronul, ci doar mila lui Dumnezeu care să-i scape viața. Era un fugar hăituit ca un animal sălbatic, a cărui viață atârna de un singur fir fragil. De aceea, mila lui Dumnezeu era pentru el haina cu care se apăra de frig, era scutul care-i apăra viața, era pâinea care-i sătura trupul și sufletul. David știa că Dumnezeu va lucra într-un fel sau altul. Nu știa cum și când va lucra El, dar știa că Dumnezeu nu va rămâne indiferent față de necazul său.

Treci și tu printr-o perioadă de criză? Vrei să ieși din ea și nu vezi nicio soluție? Aleargă sub aripile lui Dumnezeu și așteaptă acolo cu încredere! Dumnezeu are calendarul Său și cu siguranță că într-o zi, mai curând sau mai târziu, va răsări din nou soarele în viața ta. Trebuie doar să aștepți și să te încrezi în mila Lui. Atât așteaptă El de la tine…

În groapa cu lei

Cu sute de ani înainte de experiența dramatică trăită de Daniel în groapa leilor, aruncat acolo prin intriga dușmanilor săi invidioși, David a trăit și el aceeași experiență, însă la nivel spiritual: „Sufletul meu este între niște lei; stau culcat în mijlocul unor oameni care varsă flăcări, în mijlocul unor oameni ai căror dinți sunt sulițe și săgeți, și a căror limbă este o sabie ascuțită” (vers.4).

David se folosește de câteva metafore dure pentru a descrie situația disperată în care se afla. Vrăjmașii săi sunt asemănați cu niște lei flămânzi, gata să se repeadă asupra prăzii pentru a o sfâșia. Mai mult decât atât, vrăjmașii par a fi niște balauri care „varsă flăcări”, ai căror dinți sunt sulițe și a căror limbă este „o sabie ascuțită”.

Sunt acestea doar niște hiperbole, niște exagerări pe care poeții le folosesc frecvent în versurile lor? Realitatea istorică ne arată că prigonitorii lui David nu se jucau. Ei chiar dorea să-i ia viața.

Scăpat din mâinile filistenilor (alți „lei” flămânzi!), David se trezește sărind din lac în puț. Aceleași primejdii îl așteptau pe David și între hotarele propriei țări, între frații săi de trup, pe colinele și câmpiile pe care altă dată păștea în liniște turma tatălui său. Însă de data aceasta impactul în sufletul fugarului David este mult mai mare.

Când te urmăresc străinii însetați de sângele tău este una. Însă când cei pe care-i iubești se transformă în „lei” și „balauri” care vor să te înghită și să te facă să dispari de pe scena vieții, este cu totul altceva.

Poate că într-o astfel de împrejurare limită mulți dintre noi ar claca în disperarea lor. Însă David mai avea o soluție care s-a dovedit salvatoare: soluția credinței. Încolțit de „fiarele” cu chip uman care-i doreau sângele, psalmistului nu-i mai rămâne decât să se roage: „Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul să se întindă slava Ta! Ei întinseseră un laț sub pașii mei, sufletul mi se încovoia și-mi săpaseră o groapă înainte. Dar au căzut ei în ea” (vers.5.6).

De unde rezultă puternica încredere pe care David o avea în Dumnezeul său? Observați timpul verbelor pe care le folosește în versetele 4‑6. În timp ce el se simte ca o pradă în mijlocul unor fiare care-i doresc sângele (timpul prezent), David vede cu ochii credinței izbăvirea lui Dumnezeu, vorbind de ea la timpul trecut: „Sufletul mi se încovoia și-mi săpaseră o groapă înainte, dar au căzut ei în ea” (vers.6).

Aceasta este adevărata credință: „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite și o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11,1).

Înainte să vadă izbăvirea divină și soluția practică la care urma să apeleze Dumnezeu pentru a-l scoate din „groapa leilor”, David se vede deja eliberat. Și pentru că vede cu ochii credinței clipa eliberării, el cântă. Îi cântă lui Dumnezeu, căci sufletul îi este plin de recunoștință: „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, voi suna din instrumentele mele” (vers.7).

Oare ce poate fi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât să-I mulțumim anticipat pentru lucrurile pe care încă nu le-am primit din mâna Sa, dar pe care nădăjduim să le primim?

Lauda lui Dumnezeu – soluția oricărei probleme

A-L lăuda pe Dumnezeu când nu mai vezi nicio cale de ieșire din criză este oare o soluție salvatoare? Judecata logică nu ne oferă niciun argument în acest sens. Cu toate acestea, realitatea istorică ne confirmă acest adevăr.

Situația dramatică în care s-a aflat Iosafat, regele Regatului lui Iuda, când a aflat că o coaliție puternică a pornit război împotriva sa, l-a făcut pe rege să se înspăimânte. Și dacă regele se înspăimântă, ne dăm ușor seama ce sentimente trăiește poporul.

În fața invaziei iminente care urmărea nimicirea totală a regatului său, Iosafat a apelat la arma absolută: lauda lui Dumnezeu. Aflat în fața puternicei armate inamice, Iosafat, „în învoire cu poporul, a numărat niște cântăreți care, îmbrăcați cu podoabe sfinte și mergând înaintea oștirii, lăudau pe Domnul și ziceau: „Lăudați pe Domnul, căci îndurarea Lui ține în veac” (2 Cronci 20,21).

Probabil că scepticii din popor și vrăjmașii aflați în partea opusă a baricadei au gândit: „Regele ăsta a înnebunit. Cum poți să-L lauzi pe Dumnezeu înainte de a vedea cum și dacă intervine în luptă? Războiul se poartă cu arme, nu cu instrumente muzicale, iar victoria se obține în armură de soldat, nu în haine de sărbătoare și podoabe sfinte!”

Însă Iosafat știa el ce știa. Iar istoria sacră ne confirmă că avea dreptate. Lauda lui Dumnezeu, în cele mai dramatice crize prin care trece un om, este soluția salvatoare.

„În clipa când au început cântările și laudele, Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon și ai lui Moab și împotriva celor din muntele Seir care veniseră împotriva lui Iuda. Și au fost bătuți… Când a ajuns Iuda pe înălțimea de unde se zărește pustia, s-au uitat înspre mulțime și iată că erau niște trupuri moarte întinse pe pământ și nimeni nu scăpase” (2 Cronici 20,22.24).

Oare care este secretul care se ascunde în lăudarea Numelui lui Dumnezeu înainte de a vedea izbăvirea? Ce face ca această atitudine a noastră să fie o armă absolută care ne asigură biruința în mijlocul încercării? Credința! Încrederea totală și necondiționată într-un Dumnezeu atotputernic și iubitor, gata să intervină în favoarea copiilor Săi.

Această încredere manifestată prin laudă și recunoștință în avans, înainte de a vedea mâna lui Dumnezeu la lucru, Îl onorează pe Dumnezeu. Iar El nu rămâne niciodată dator celor care Îl onorează cu încrederea lor.

Psalmul 57 începe într-o gamă minoră, cu strigătul sfâșietor al psalmistului: „Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă de mine!” (vers.1) Însă finalul lui este luminos, optimist și plin de încredere. S-a rezolvat cumva criza lui David în cele două minute cât durează citirea psalmului? Greu de crezut! Rugându-se, David a experimentat însă marea putere a rugăciunii fierbinți și, înainte de a vedea răspunsul lui Dumnezeu la cererile sale, el Îl laudă pe Dumnezeu plin de încredere că răspunsul va veni la timpul cel mai potrivit.

„Te voi lăuda printre popoare, Doamne! Te voi cânta printre neamuri. Căci bunătatea Ta ajunge până la ceruri și credincioșia Ta până la nori. Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul să se întindă slava Ta!” (vers. 9‑11).

Aceasta este credința adevărată! O credință care vede deja izbăvirea dincolo de dilemele prezentului, bucurându-se de pe acum de lucrurile nădăjduite. O astfel de credință nu pot avea decât cei ale căror rădăcini nu sunt înfipte în pământ, ci în cer.

Este aceasta și credința ta?

sursa: https://www.loribalogh.ro/