Psalmul 56 – De la teamă la încredere - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

Către mai-marele cântăreților. Se cântă ca „Porumbel din stejarii depărtați”. O cântare de laudă a lui David. Făcută când l-au prins filistenii la Gat.

1. „Ai milă de mine, Dumnezeule! Căci niște oameni mă hărțuiesc. Toată ziua îmi fac război și mă chinuiesc.
2. Toată ziua mă hărțuiesc potrivnicii mei; sunt mulți și se războiesc cu mine ca niște trufași.
3. Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine.
4. Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui. Mă încred în Dumnezeu și nu mă tem de nimic. Ce pot să-mi facă niște oameni?
5. Întruna ei îmi ating drepturile și n-au decât gânduri rele față de mine.
6. Uneltesc, pândesc și îmi urmăresc pașii, pentru că vor să-mi ia viața.
7. Ei trag nădejde să scape prin nelegiuirea lor: doboară popoarele, Dumnezeule, în mânia Ta!
8. Tu numeri pașii vieții mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău. Nu sunt ele scrise în cartea Ta?
9. Vrăjmașii mei dau înapoi în ziua când Te strig: știu că Dumnezeu este de partea mea.
10. Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui, da, mă voi lăuda cu Domnul, cu Cuvântul Lui.
11. Mă încred în Dumnezeu și nu mă tem de nimic. Ce pot să-mi facă niște oameni?
12. Dumnezeule, trebuie să împlinesc juruințele pe care Ți le-am făcut; Îți voi aduce jertfe de mulțumire.
13. Căci mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, mi-ai ferit picioarele de cădere, ca să umblu înaintea lui Dumnezeu, în lumina celor vii.”

„Psalmi gemeni”

Datorită asemănării lor tematice, Psalmii 56 și 57 au fost supranumiți „Psalmi gemeni”. Există mai multe elemente care ne ajută să fim de acord cu această afirmație:

– Ambii psalmi încep cu invocarea îndurării lui Dumnezeu: „Ai milă de mine, Dumnezeule!”

– Cei doi psalmi sunt alcătuiți din două părți distincte: prima parte este o rugăciune de izbăvire, în timp ce a doua parte este o laudă la adresa lui Dumnezeu pentru izbăvirea primită.

– În ambii psalmi există câte un refren la sfârșitul fiecărei părți.

– Atât Psalmul 56, cât și Psalmul 57 au fost scriși în perioade grele din viața lui David.

– Întâlnim în ambii psalmi aceeași încredere deplină în Dumnezeu, o încredere care învinge orice teamă.

Însă aceste detalii tehnice ne interesează mai puțin. Ceea ce este important pentru noi, cei care trăim la trei milenii distanță de experiența psalmistului, este lecția de viață pe care o găsim în versurile acestui psalm.

Ne surprinde și de data aceasta sinceritatea debordantă a autorului, care nu-și disimulează trăirile sufletești, mai ales teama care pusese stăpânire pe sufletul său din cauza împrejurărilor dramatice prin care trecea.

În Psalmul 56 găsim prima referință cu privire la teama de oameni a psalmistului, demonstrându-ne că și el era alcătuit din același „material” ca oricare dintre noi, din aceeași „țărână” cu limitele, slăbiciunile și vulnerabilitățile ei.

Însă ceea ce reprezintă lecția de viață pentru noi în acest psalm este înfrângerea acestor temeri, indiferent de originea lor. Deși greu și cu multe opinteli, urcușul de la frica mărturisită de David în acest psalm până la abandonarea totală în mâinile lui Dumnezeu este real, dovedindu-ne că se poate învinge orice teamă, indiferent din ce direcție vine aceasta. Iar secretul biruinței fricilor noastre de tot felul nu este altul decât încrederea totală în Dumnezeu.

Când ești persecutat de propriul tău socru

Preambulul Psalmului 56 ne prezintă o indicație cu privire la melodia care trebuia să însoțească versurile sale: „Se cântă ca „Porumbel din stejarii depărtați”. Indicația precisă a lui David ne ajută să întrezărim încă de la început trăirile sale sufletești din acele momente. Autorul psalmului se simțea ca un porumbel alungat din cămin, fiind nevoit să-și caute adăpostul undeva departe, în „stejarii îndepărtați” ai străinătății.

Din punct de vedere istoric, Psalmul 56 ne trimite din nou la cea mai grea perioada din viața lui David: aceea de fugar din calea nu doar a unui rege (Saul), ci și din calea propriului sau socru. Una este să suporți persecuția din partea unor străini, și alta este să fii prigonit de propria ta familie. De aceea, suferința, teama și trăirile sufletești sunt la alte cote în acest caz.

Fugind de sabia lui Saul, David face un pas greșit; fuge la Gat, căutând să obțină azil politic la regele Achiș (vezi 1 Samuel 2110‑15). Aceasta nu a fost nici prima, dar nici ultima greșeală a lui David. Nu știm dacă a făcut acest pas greșit din proprie inițiativă, sau a fost sfătuit greșit de vreunul dintre consilierii săi. Cert este că, în speranța că va găsi între străini pacea și siguranța pe care nu le avea în propria țară, David fuge la filistenii din Gat.

Însă nu a trebuit să treacă mult timp pentru ca David să-și dea seama de decizia sa greșită. Filistenii, dușmanii de moarte ai poporului său, nu puteau uita ușor aplauzele primite de tânărul păstor cu păr bălai în Valea Terebinților cu ocazia uciderii lui Goliat. Și, prezentându-se înaintea împăratului lor, aceștia îi atrag atenția: „Nu este acesta David, împăratul țării? Nu este el acela pentru care se cânta, jucând: „Saul și-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii?” (1 Samuel 21,11).

Raportul Scripturii ne spune că „David a pus la inimă aceste lucruri și a avut o mare frică de Achiș, împăratul Gatului” (vers.12). Și pentru că, de cele mai multe ori, frica naște monștri, David face o altă greșeală copilărească: „A făcut pe nebunul înaintea lor; făcea năzdrăvănii înaintea lor; făcea zgârieturi pe ușile porților și lăsa să-i curgă balele pe barbă” (vers.13).

Se pare că David și-a jucat rolul cu un talent deosebit. Achiș e convins că David e într-adevăr nebun și își exprimă repulsia: „Vedeți bine că omul acesta și-a pierdut mințile; pentru ce mi-l aduceți? Oare duc lipsă de nebuni, de-mi aduceți pe acesta și mă faceți martor la năzdrăvăniile lui? Să intre el în casa mea?” (vers.14.15).

Rezultatul? Expulzarea lui David, acesta fiind nevoit să se întoarcă în hotarele propriei țări, acolo unde fiecare pas pe care-l făcea putea să fie ultimul. Pământul său drag, pe care altă dată păștea turma tatălui său cu atâta seninătate, era acum pentru el un ținut ostil, plin de capcane la tot pasul. Un ținut al nisipurilor mișcătoare…

O rugăciune de izbăvire

„Ai milă de mine, Dumnezeule! Căci niște oameni mă hărțuiesc. Toată ziua îmi fac război și mă chinuiesc. Toată ziua mă hărțuiesc protivnicii mei; sunt mulți și se războiesc cu mine ca niște trufași” (vers.1.2).

„Kyrie eleison” (gr.), „Miserere” (lat.), „Ai milă de mine, Dumnezeule!” – iată singura rugăciune la care Dumnezeu niciodată nu întârzie să răspundă. În cazul multor altor rugăciuni, Dumnezeu poate răspunde „Nu!”, sau „Da, dar nu acum!” Însă la acest strigăt, care face apel la mila divină, inima de Tată a lui Dumnezeu vibrează cu totul altfel. De unde știm acest lucru?

Pe de o parte, știm lucrul acesta din scrierile Vechiului Testament, în care Dumnezeu ne lasă uneori să pătrundem în tainele inimii Sale și să înțelegem câte ceva din ceea ce se petrece acolo. Iată un singur exemplu: Referindu-se la decăderea morală a poporului Său, decădere care nu putea avea o altă consecință decât dezastrul național, Dumnezeu Își exprima durerea în cuvinte sfâșietoare: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele?… Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de mila” (Osea 11,8).

Dar mai ales înțelegem acest lucru din viața trăită de Mântuitorul nostru în cei peste treizeci de ani printre noi. Fie că era vorba de leproși incurabili și detestați de popor (vezi Luca 17,11‑14), de orbi din naștere (vezi Luca 18,35), de mulțimi înfometate (vezi Matei 15,32), de vameși care își mărturiseau păcătoșenia (vezi Luca 18,13.14) sau de întâlnirea unui cortegiu funerar (vezi Luca 7,11‑15), Mântuitorul a intrat întotdeauna în rezonanță cu suferința umană.

În istoria lumii noastre, presărată cu atâta durere și suferință, Dumnezeu a fost și va rămâne întotdeauna, până la sfârșitul istoriei păcatului, de partea celui ce suferă. Căci „care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-Și va ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea. El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7, 18.19).

David Îl cunoaște bine pe Dumnezeul său. Văzându-se încolțit din toate părțile, hăituit ca un animal sălbatic de propriul său socru și de proprii săi concetățeni, el știe că există un singur loc sigur, o singură inimă care îi poate înțelege durerea și îi putea arăta compasiune: inima de Tată a lui Dumnezeu.

De aceea, el nu ezită să facă apel la mila Lui, chiar dacă pentru acest gest, pe care îl face public și în scris, ca mărturie pentru posteritate, el devine vulnerabil. Aici se află una dintre marile lecții de viață pe care ni le transmite acest psalm: Indiferent cu ce probleme te confrunți, indiferent cât de lovit ești de soartă și indiferent ce atitudine au cei de lângă tine față de suferința ta, există un Izvor al milei, îndurării și compasiunii din care poți bea pe săturate ori de câte ori ai nevoie. Și acest Izvor nu este altul decât Dumnezeu.

„Ori de câte ori mă tem…”

Cine dintre muritori nu are temerile sale? Pe acest pământ ne temem de un milion și ceva de lucruri și nimeni, oricât de viteaz și curajos ar părea, nu este scutit de această experiență. Însă, așa cum spunea președintele Roosevelt: „singurul lucru de care trebuie să ne temem este însăși teama.”

Oamenii se tem de boală, de căpușe, de războaie, dar și de rechini, de operații, de incendii și accidente. Se tem de terorism, de sărăcie, de foamete, dar și de șerpi veninoși, de tribunale, de amenzi și bătrânețe. Se tem de inundații, cutremure, de frig sau de arșiță, de grindină, secetă, minciună și trădare, de politicieni corupți și medici incompetenți, de faliment, șomaj, poluare și încă de o mulțime de alte lucruri.

Fiind construit din același „material” ca și noi, David avea și el temerile lui. Însă spre deosebire de mulți oameni, el cunoștea și secretul depășirii lor: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine. Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui. Mă încred în Dumnezeu și nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă niște oameni?” (vers.3.4).

Este aceasta o atitudine bună în orice împrejurare? Răspunsul evident este Da! În orice împrejurarea și oricare ar fi temerile noastre, Încrederea noastră în Dumnezeu este cea mai bună soluție și cea mai sigură cale de ieșire din criză.

Însă dacă privim lucrurile și dintr-o altă perspectivă, uneori nu e bine. De ce? Pentru simplul motiv că relația noastră cu Dumnezeu nu trebuie să se bazeze pe teamă, oricare ar fi aceasta. Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu în orice vreme, fie că trecem prin perioade fericite, de pace și prosperitate, fie că traversăm crize de tot felul.

Nu teama de oameni, de boală, de lipsuri sau de moarte trebuie să ne îndrepte spre Dumnezeu, ci cu totul altceva: dragostea necondiționată față de El, aprecierea caracterului Său sfânt, înțelegerea planurilor Sale și inteligența văzută în lucrarea Creației sale.

Așadar, merită să ne încredem în Dumnezeu în orice vreme și în orice situație, nu doar în momente de criză. Căci un destin clădit pe o astfel de încredere este asemenea unei case zidite pe stâncă. (vezi Matei 7,25) O viață clădită pe „Stânca veacurilor” (vezi Isaia 26,4).

„Burduful” lui Dumnezeu sau memoria cerului

Unul dintre cele mai încurajatoare lucruri pe care le aflăm din experiența psalmistului și care este exprimat într-o formă poetică atât de frumoasă este acela că Dumnezeu are o evidență exactă a tuturor trăirilor noastre sufletești. Biblia vorbește despre „cărți” cerești în care Dumnezeu ține evidența faptelor bune și a credincioșiei (vezi Maleahi 3,16.17), a faptelor rele (vezi Apocalipsa 20,12) și a numelor celor mântuiți („cartea vieții” – vezi Apocalipsa 13,18; 20,12; Luca 10,20; Psalmul 69,28, etc.).

Nu-mi imaginez că în cer există arhive sau biblioteci ca cele de pe pământ, cu cărți îngălbenite de vreme și acoperite de praful timpului. Dar nici nu pot afirma că în cer există un calculator imens, al cărui hard să înmagazineze toate informațiile. Toate acestea sunt doar exprimări omenești prin care încercăm să traducem în limbajul nostru niște realități cerești care ne depășesc înțelegerea.

Însă dincolo de identificarea suportului material folosit pentru înmagazinarea informațiilor de către cer, mai important pentru noi este mesajul: Dumnezeu ține seama de lacrimile suferințelor noastre, picătură cu picătură. Cât de frumos și plastic exprima David acest mesaj: „Tu numeri pașii vieții mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău; nu sunt ele oare scrise în cartea Ta?” (vers.8).

Este oare de mirare faptul că Dumnezeu are o evidență a fiecărei lacrimi văzute pe obrazul nostru sau, și mai important, al fiecărei lacrimi nevăzute care curge pe dinăuntrul ființei noastre? Nu ne-a asigurat Însuși Mântuitorul că până și perii capului, toți ne sunt numărați? (vezi Matei 10,30).

Cuvintele psalmistului nu sunt altceva decât un rezumat al încrederii sale totale în Dumnezeu. Vorbind despre „pașii săi de pribeag”, David recunoaște că nu întotdeauna a mers pe calea cea bună. Uneori a greșit direcția, alteori a căutat experiențe noi, rătăcind și depărtându-se de ideal. Cu toate acestea, ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu l-a urmărit în tot acest timp, ocrotindu-i credința, ca ea să nu se piardă.

Același gând va fi dezvoltat de David în Psalmul 139. El este copleșit de atotștiința lui Dumnezeu, care cunoaște nu doar faptele, ci și gândurile, dorințele și aspirațiile: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul. Tu mă înconjuri pe dinapoi și pe dinainte, și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele; este prea înaltă că s-o pot prinde” (Psalmul 139,1‑6).

Cuvântul lui Dumnezeu este însă o „sabie cu două tăișuri.” (vezi Evrei 4,12) Gândul că Dumnezeu ne numără pașii vieții noastre de „străini și călători” poate fi o mângâiere și o încurajare pentru cel credincios, pentru a duce lupta credinței mai departe. Însă pentru cei care au o relație proastă cu Creatorul lor, acest gând este un avertisment solemn.

Asemenea lui Belșațar, împăratul chefliu al Babilonului, cei care L-au scos pe Dumnezeu din ecuația vieții lor pentru totdeauna se vor întâlni cu teribilă sentința: „Numărat, numărat, cântărit și împărțit.” (vezi Daniel 5,25) Da, Dumnezeu numără pașii vieții fiecărui om. Și ca să nu fie niciun dubiu că ar comite vreo eroare, El o face de două ori. El verifică și reverifică datele problemei, iar dacă pașii vieții omului au tins mereu spre lume și nelegiuire, sentința nu poate fi decât una teribilă.

Ce bine ar fi dacă înainte ca pașii noștri de pribeag să fie numărați la judecata finală, noi înșine i-am număra și i-am cântări în cumpănă cerului!

„Dumnezeu este de partea mea”

Ca în majoritatea psalmilor care încep în game minore, cu lamentații și strigăte după izbăvire, dar care se încheie luminos, în game majore, Psalmul 56 are și el un final plin de lumină și încredere în Dumnezeu. Cum putem explica această trecere de la descurajare și strigăte după ajutor la cuvinte de laudă și încredere deplină în Dumnezeu?

Aceasta este puterea transformatoare a rugăciunii. Nu este aceasta și experiența noastră uneori? Adesea ne plecăm genunchii vărsându-ne inima tulburată și frământată înaintea lui Dumnezeu, dar, pe măsură ce Îi vorbim lui Dumnezeu despre noi și problemele noastre, ceva minunat se întâmplă cu sufletele noastre: ne sculăm radiind de încredere și pace, convinși că Dumnezeu va rezolva problemele și dilemele cu care ne confruntăm.

Da, în aceasta stă puterea rugăciunii de a ne transforma stările sufletești. Căci rugăciunea nu Îl schimbă pe Dumnezeu, ci ne schimbă pe noi. Rugăciunea nu Îl apropie pe Dumnezeu de noi, ci ne apropie pe noi de Dumnezeu. Rugăciunea nu coboară cerul la noi, dar ne ridică pe noi în atmosfera plină de pace și bucurie a cerului.

În psalmii lui David întâlnim adesea această evoluție a stării lui sufletești, de la deprimare la optimism și credință, de la neliniște și teamă la încredere și siguranță. „Vrăjmașii mei dau înapoi în ziua când Te strig; știu că Dumnezeu este de partea mea. Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui, da, mă voi lăuda cu Domnul, cu Cuvântul Lui. Mă încred în Dumnezeu și nu mă tem de nimic. Ce pot să-mi facă niște oameni?” (vers.9‑11).

Ce vrea să spună psalmistul când afirmă că Dumnezeu este de partea lui? Vrea el să insinueze că Dumnezeu este părtinitor, că El practică favoritismul? Nicidecum! Ceea ce vrea să ne transmită David prin această afirmație este gândul că Dumnezeu este de partea lui deoarece el este de partea adevărului.

În conflictul dintre Saul și David, nu David era cel ce a generat acest conflict. Nu el l-a întreținut, ci Saul. Conflictele apar inerent și pe neașteptate în viața fiecăruia dintre noi. Însă atunci când apar, este foarte important să nu fim noi cei care le inițiem și le întreținem. Dumnezeu nu a fost și nu va fi niciodată de partea oamenilor conflictuali, și aceasta pentru simplul motiv că El este un Dumnezeu al păcii. Iar fiii Săi nu pot fi altfel.

„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu” (Matei 5,9).

Teologia cuvântului dat

O mare problemă a naturii umane decăzute este uitarea. Și aici nu este vorba de uitarea ca semn al unei memorii deficiente, ci de acea uitare cu implicații morale. Una este să uiți să-ți iei medicamentul la timp sau să-ți reînnoiești abonamentul la revista preferată, și cu totul altceva este să uiți cuvântul dat, promisiunile făcute.

Din nefericire, lumea noastră e plină de astfel de „uitări”. Soții uită promisiunile făcute unul altuia în fața altarului; politicienii uită promisiunile făcute în campania electorală, iar creștinii (unii dintre ei) uită juruințele făcute lui Dumnezeu.

E ceva grav să uiți o promisiune? Dacă privim cu atenție la exemplele date în Scriptură și la învățămintele date pe această temă, vom înțelege cât de neplăcută și gravă este înaintea lui Dumnezeu călcarea cuvântului dat.

Însuși David, convins de gravitatea acestui păcat, merge până acolo încât în Psalmul 15, atunci când zugrăvește portretul moral al celor mântuiți, care vor locui în „cortul” lui Dumnezeu, pe „muntele Lui cel sfânt” (vezi Psalmul 15,1), afirmă că în prezența lui Dumnezeu nu vor putea locui cei ce își iau vorba înapoi, călcându-și juruințele și promisiunile.

„Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?…El nu-și ia vorba înapoi dacă face un jurământ în paguba lui” (Psalmul 15,1.4).

Acest lucru ne spune ceva despre caracterul lui Dumnezeu, iar apostolul Pavel exprimă concis și clar ideea: „Dacă suntem necredincioși (dacă nu ne respectăm promisiunile și jurămintele n.n. ), totuși El rămâne credincios (totuși El Își respectă promisiunile n.n.), căci nu se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2,13).

Știind toate acestea și cunoscându-L pe Dumnezeu, David nu vrea să uite juruințele făcute cândva. Nu știm ce promisiuni a făcut el, dar odată ce va fi ieșit din criză, el e hotărât să le împlinească: „Dumnezeule, trebuie să împlinesc juruințele pe care Ți le-am făcut; Îți voi aduce jertfe de mulțumire. Căci mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, mi-ai ferit picioarele de cădere, ca să umblu înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii” (vers.12.13).

A începe să mulțumești după ce mereu ai cerut câte ceva este un semn al maturității spirituale. Copiii cer tot timpul; tinerii încep să și mulțumească alături de cererile lor; adulții cer puțin și mulțumesc mult, iar bătrânii nu mai cer aproape nimic, însă mulțumesc tot mai mult. Pe măsură ce ne maturizăm, învățăm să mulțumim și să fim recunoscători pentru tot mai multe lucruri.

De ce se vor înălța în cer atâtea imnuri de laudă și recunoștință la adresa lui Dumnezeu? Pentru că în cer vor ajunge doar oameni maturi spiritual, oameni care au umblat cu Dumnezeu atât de aproape în această viață încât Dumnezeu va hotărî: „Trebuie să fim împreună și în cer! Pentru veșnicie!”

sursa: https://www.loribalogh.ro/