Psalmul 55 – Vremuri tulburi - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

Către mai-marele cântăreților. De cântat pe instrumente cu coarde. Un psalm al lui David 

1. „Ia aminte, Dumnezeule, la rugăciunea mea și nu Te ascunde de cererile mele!
2. Ascultă-mă și răspunde-mi! Rătăcesc încoace și încolo și mă frământ
3. din pricina zarvei vrăjmașului și din pricina apăsării celui rău. Căci ei aruncă nenorocirea peste mine și mă urmăresc cu mânie.
4. Îmi tremură inima în mine și mă cuprinde spaima morții,
5. mă apucă frica și groaza, și mă iau fiorii.
6. Eu zic: „O, dacă aș avea aripile porumbelului, aș zbura și aș găsi undeva odihnă! „
7. Da, aș fugi departe de tot și m-aș duce să locuiesc în pustie.
8. Aș fugi în grabă la un adăpost de vântul acesta năpraznic și de furtuna aceasta.
9. Nimicește-i, Doamne, împarte-le limbile, căci în cetate văd silă și certuri;
10. zi și noapte ei îi dau ocol pe ziduri: nelegiuirea și răutatea sunt în sânul ei;
11. răutatea este în mijlocul ei și vicleșugul și înșelătoria nu lipsesc din piețele ei.
12. Nu un vrăjmaș mă batjocorește, căci aș suferi; nu potrivnicul meu se ridică împotriva mea, căci m-aș ascunde dinaintea lui.
13. Ci tu, pe care te socoteam una cu mine, tu, frate de cruce și prieten cu mine!
14. Noi, care trăiam împreună într-o plăcută prietenie și ne duceam împreună cu mulțimea în Casa lui Dumnezeu!
15. Să vină moartea peste ei și să se coboare de vii în Locuința morților! Căci răutatea este în locuința lor, în inima lor.
16. Dar eu strig către Dumnezeu, și Domnul mă va scăpa.
17. Seara, dimineața și la amiază, oftez și gem, și El va auzi glasul meu.
18. Mă va scăpa din lupta care se dă împotriva mea și-mi va aduce pacea, căci mulți mai sunt împotriva mea!
19. Dumnezeu va auzi și-i va smeri, El, care din veșnicie stă pe scaunul Lui de domnie. ( Oprire ). Căci în ei nu este nicio nădejde de schimbare și nu se tem de Dumnezeu.
20. Ei pun mâna pe cei ce trăiau în pace cu ei și își calcă legământul.
21. Gura lor este dulce ca smântâna, dar în inimă poartă războiul; cuvintele lor sunt mai alunecoase decât untdelemnul, dar, când ies ele din gură, sunt niște săbii.
22. Încredințează-ți soarta în mâna Domnului și El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.
23. Și Tu, Dumnezeule, îi vei coborî în fundul gropii. Oamenii setoși de sânge și de înșelăciune nu vor ajunge nici jumătate din zilele lor. Eu însă mă încred în Tine!”

De nerecunoscut

În Psalmul 55 întâlnim imaginea unui David de nerecunoscut. Cu greu putem să-l identificăm în versurile sale pe „cântărețul plăcut al lui Israel” (vezi 2 Samuel 23,1) de altă dată, pe cel care cânta cu întreaga sa ființă laudele Domnului, îndemnându-i și pe alții să facă la fel.

Aflat într-un moment de grea cumpănă și fiind confruntat cu amenințări venite din partea unor oameni la care nu se aștepta, psalmistul își pune sufletul pe masă, așa cum era: tulburat, agitat și debusolat.

Psalmul 55 este o radiografie a propriului suflet amenințat cu dispariția de pe scena vieții, fără să ascundă niciuna dintre dilemele cu care se confrunta în acele împrejurări. De ce Dumnezeu pare să Se ascundă de el, manifestând indiferență față de suferințele de care avea parte? De ce Dumnezeul căruia Îi slujise întreaga viață și pe care Îl iubea cu întreaga sa ființă pare surd la strigătele sale după ajutor?

În încercările dramatice prin care trecea în acea perioada tulbure din viață, pustia cu primejdiile ei părea mai prietenoasă decât cetatea sa, în care nelegiuirea colcăia în interiorul ei și pe ale cărei ziduri violența se plimba în voie.

Dacă este ceva de admirat la David în psalmii săi, în general, și în Psalmul 55, în special, este sinceritatea sa dezarmantă. El nu ascunde nimic din trăirile sale sufletești, chiar dacă prin exprimarea lor se face vulnerabil înaintea concetățenilor săi și mai ales a posterității. David nu pune nicio mască sentimentelor sale, lăsându-le libere, pentru ca și noi, cei care trecem prin împrejurări asemănătoare, să ne putem identifica cu el și să ne bucurăm în final de aceleași soluții salvatoare de care a avut și el parte.

Acesta este David, „omul după inima Mea”, cum îl caracterizează Însuși Dumnezeu (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22), un om cu lumini și umbre, cu calități și defecte, însă un om care a știut întotdeauna să se îndrepte cu încredere spre Cel care are soluțiile cele mai bune la toate problemele inerente ale vieții. Și dacă el a reușit să depășească toate obstacolele vieții, având în mâna secretul succesului sigur, noi de ce nu am reuși?

Un suflet agitat

Tradiția ebraică aplică Psalmul 55 la trădarea lui Ahitofel, sfetnicul de încredere al lui David, care a trecut de partea lui Absalom în timpul rebeliunii acestuia. Însă fie că evenimentul care a dus la scrierea acestui psalm a fost trădarea lui Ahitofel, fie că a fost altul, este cert că David se afla într-o criză majoră, într-o situație disperată din care nu vedea nicio ieșire.

Tonul cu care începe psalmul este agitat și dens. Este un strigăt după ajutor, în care gândurile exprimate haotic reflectă o mare dezamăgire: „Ia aminte, Dumnezeule, la rugăciunea mea și nu Te ascunde de cererile mele! Ascultă-mă și răspunde-mi! Rătăcesc încoace și încolo și mă frământ din pricina zarvei vrăjmașului și din pricina apăsării celui rău. Căci ei aruncă nenorocirea peste mine și mă urmăresc cu mânie” (vers.1‑3).

Psalmistul are impresia că Dumnezeu Se ascunde de el, fiind indiferent față de necazul pe care-l traversa. Parcă ni-l imaginăm pe David plimbându-se încoace și încolo agitat, frecându-și barba nedumerit și întrebându-se de ce întârzie Dumnezeu să-i dea un semnal, de ce întârzie să intervină în viața lui.

Era însă doar o iluzie spirituală. De câte ori nu ni se întâmplă și nouă să credem că Dumnezeu ne-a părăsit sau că este indiferent la suferința noastră! Însă problema nu este la El, ci la noi. Noi vedem doar o infimă parte din existență, în timp ce El are întotdeauna în față imaginea de ansamblu.

Promisiunea făcută de El rămâne în picioare: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57,15).

Din nefericire, natura noastră decăzută își cere tributul, iar atunci când ne aflăm în cuptorul de foc al încercării, adesea uităm astfel de făgăduințe. Altfel nu ne putem explica groaza care răzbate din lamentațiile psalmistului: „Îmi tremură inima în mine și mă cuprinde spaima morții; m-apucă frica și groaza și mă iau fiorii” (vers.4.5).

Deși era obișnuit cu condiția de fugar și cu primejdiile inerente acesteia, de data aceasta lucrurile par să fie mult mai grave. Psalmistul simte umbra morții venind asupra lui odată cu suflarea vrăjmașilor pe care parcă o simte în ceafă. Mesajul morții iminente îl îngrozește și David, cel puțin pentru moment, își pierde echilibrul sufletesc, care i-a fost sprijin întreaga viață. Rămâne o întrebare: „Și când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?” (Psalmul 11,3).

Evadarea

„Eu zic: „O, dacă aș avea aripile porumbelului, aș zbura și aș găsi undeva odihnă! Da, aș fugi departe de tot și m-aș duce să locuiesc în pustie. Aș fugi în grabă la un adăpost de vântul acesta năpraznic și de furtuna aceasta” (vers.6‑8).

Frumusețea poetică a acestor versuri este inegalabilă. Poate că fiind inspirat de acest psalm, în mijlocul interminabilelor necazuri și suferințe de care a avut parte în cei patruzeci de ani de slujire, profetul Ieremia a izbucnit și el: „O, dacă aș avea un han de călători în pustie, aș părăsi pe poporul meu și m-aș depărta de el!” (Ieremia 9,2).

E numai natural să căutăm eliberarea atunci când necazurile se abat asupra noastră asemenea unui „vânt năpraznic” și a unei furtuni puternice. Niciun om cu gândire rațională nu se simte în largul sau atunci când se află sub presiunea unor evenimente nedorite.

O lege a fizicii ne spune că atunci când un obiect se află sub presiunea unei forțe exterioare, el va căuta să se deplaseze în direcția în care presiunea acestei forțe să fie cât mai mică. Dacă obiectele „reacționează” în acest mod, de ce oamenii ar proceda altfel în situații limită?

Nu am fost creați pentru suferință și moarte, ci pentru o viață împlinită și fericită. „Gândul veșniciei” lăsat de Creator în ființa umană (vezi Eclesiastul 3,11) este într-un permanent conflict cu ideea de suferință, necaz, boală și moarte. Așadar, e numai natural să căutăm eliberarea din necazuri. Însă dacă această dorință ajunge să devină obsesie, nu e un lucru bun.

În condițiile păcatului în care trăim cu toții, avem nevoie de disciplina greutăților, a obstacolelor și a suferinței, pentru a ne dezvolta caractere după voia lui Dumnezeu. În loc să „zburam” în locuri pustii, devenind pustnici în creierul munților sau în locuri neumblate de om, nu este infinit mai bine să strigam la Dumnezeu? Nu e mai de dorit ca El să ne dea putere să suportăm greutățile? „Zborul” în pustie nu te face mai puternic. Dimpotrivă…

Copacii care rezistă la cele mai puternice furtuni nu se află în văi, unde sunt ocrotiți, ci pe culmile munților, unde stau zi de zi în bătaia vânturilor năpraznice. Așadar, evadarea din încercările îngăduite de Dumnezeu în viață nu este întotdeauna soluția cea mai bună.

O radiografie a societății

Psalmul 55 este nu doar o radiografie a unui om doborât de necazuri, ci și a societății din care făcea parte. Lamentațiile psalmistului sunt amestecate cu indignarea pe care o resimte văzând relele din societate.

Dorind ca răul să fie complet eradicat, David face apel la istoria sacră, la acele timpuri îndepărtate în care Dumnezeu a pus hotare răspândirii răului prin încurcarea limbilor la Turnul Babel: „Nimicește-i, Doamne, împarte-le limbile, căci în cetate văd silă și certuri; zi și noapte ei îi dau ocol pe ziduri; nelegiuirea și răutatea este în mijlocul ei, și vicleșugul și înșelătoria nu lipsesc din piețele ei” (vers.9‑11).

Privind spre cetate, psalmistul nu vede decât ceartă, violență, răutate și vicleșug. A obosit să vadă în piețele lui Israel atâtea conflicte generate de lucruri de nimic, acolo unde ar fi trebuit să fie pace și armonie. Să fie aceasta și o radiografie a Bisericii din care facem parte? Obosiți de propriile necazuri și probleme, ne așteptăm ca în „piețele” și pe „zidurile” Bisericii să găsim liniște, pace și armonie. Cel puțin acolo, dacă nu în propria viață…

De câte ori Însuși Mântuitorul, obosit de fățărnicia spionilor ce se aflau permanent pe urmele Sale, nu tânjea după puțină pace și armonie în mijlocul micului grup de ucenici apropiați! Iar acolo unde Se aștepta mai puțin, întâlnea necredință, certuri pentru locurile de frunte, gânduri lumești și chiar trădare.

Dar aceasta este lumea păcatului, lumea în care trăim de la căderea primilor noștri părinți. De la hotarele Edenului, acolo unde a avut loc prima ceartă între Cain și Abel, și până astăzi lumea s-a umplut de conflicte de tot felul. Iar pacea și armonia după care tânjește sufletul nostru obosit nu mai poate fi întâlnită în ea. Iar Biserica, trăind în această lume coruptă, este și ea contaminată adesea de spiritul ei.

Cu toate acestea, există speranță. „Capul” ei, Iisus Christos (vezi Coloseni 1,18), ne promite pacea după care tânjim: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11,28) „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum v-o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14,27).

Gustul trădării

„Ci tu, pe care te socoteam una cu mine, tu, frate de cruce și prieten cu mine! Noi trăiam împreună într-o plăcută prietenie și ne duceam împreună cu mulțimea la Casa lui Dumnezeu” (vers.13.14).

Omul este capabil să îndure munți de suferințe și nedreptăți, cu condiția să le cunoască sensul. Însă atunci când nu știi pentru ce suferi, chiar și o banală jignire, aruncată peste umăr de cineva, te poate arunca în tenebrele depresiei.

Dintre toate suferințele care îi sunt date omului să le suporte, una le întrece pe toate, provocând dureri sufletești inimaginabile și lăsând cicatrice pentru tot restul vieții: trădarea. Gustul ei amar îl cunoaștem cu toții. Nici Mântuitorul nu a fost scutit de această suferință supremă, profetizată cu veacuri înainte de profetul Zaharia:

„Și dacă-l va întreba cineva: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?”, el va răspunde: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit”. Scoală-te, sabie, asupra pastorului Meu și asupra omului care îmi este tovarăș” (Zaharia 13,6.7; vezi și Matei 26,31; Marcu 14,27).

Prezența gustului trădării în Psalmul 55 i-a determinat pe unii cercetători ai Psalmilor să considere versetele 13 și 14 ca fiind profetice, trimițându-ne peste veacuri la actul trădării lui Iuda.

Revenind însă la contextul istoric în care a fost scris Psalmul 55, ne întrebăm: Cine trebuie să fi fost persoana cu care David avusese o legătură atât de profundă și intimă, dar care l-a trădat într-un mod atât de neașteptat? Să fie vorba de Ahitofel, sfetnicul de încredere al lui David, dar care a trecut de partea lui Absalom în timpul rebeliunii acestuia?

Să fie vorba de Absalom, fiul cel atât de frumos și promițător al regelui? Sau să fie vorba de Saul, cu care David avusese inițial o relație excelentă? Nu știm. Și nici nu este atât de importantă identificarea trădătorului. Important este însă gestul trădării, indiferent cine poseda „licența” lui.

Atenție, însă! De gustul amar al trădării nu au avut parte doar David, Iisus, Pavel sau alte personaje biblice. Pericolul ne pândește pe fiecare dintre noi, care trăim în „zilele din urmă” ale istoriei și ale luptei dintre bine și rău. Apostolul Pavel avertizează Biserica finalului de istorie: „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi… vânzători… având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3,1‑5).

Trădătorii nu vor dispărea niciodată cât timp va dura istoria păcatului. Doar că ei vor fi mereu alții… Și pentru a ne ajuta să fim vigilenți în asemenea situații, psalmistul ne oferă câteva indicii după care îi putem identifica pe „vânzătorii de profesie:

„Ei pun mâna pe cei ce trăiau în pace cu ei, și își calcă legământul. Gura lor este dulce ca smântâna, dar în inimă poartă războiul; cuvintele lor sunt mai alunecoase decât untdelemnul, dar când ies ele din gură, sunt niște săbii” (vers. 20.21).

Dacă cei ce-i doreau răul psalmistului ar fi fost niște dușmani declarați, el ar fi suportat mult mai ușor situația. Însă aceștia erau foști prieteni a căror „specialitate” era ipocrizia. Soarta lor? „Să vină moartea peste ei, și să se pogoare de vii în locuința morților! Căci răutatea este locuința lor… Dumnezeu va auzi și-i va smeri, El, care din veșnicie stă pe scaunul Lui de domnie. Căci în ei nu este nicio nădejde de schimbare și nu se tem de Dumnezeu… Și Tu, Dumnezeule, îi vei pogorî în fundul gropii. Oamenii setoși de sânge și de înșelăciune nu vor ajunge nici la jumătate din zilele lor” (vers.15.19.23).

Un final luminos

Asemenea altor psalmi ai lui David care încep pe un ton plângător, invocând ajutorul urgent al lui Dumnezeu, dar care se termină plini de speranță, Psalmul 55 se încheie într-o notă luminoasă, într-o gamă majoră.

„Dar eu strig către Dumnezeu și Domnul mă va scăpa. Seara, dimineața și la amiază oftez și gem, și El va auzi glasul meu. Mă va scăpa din lupta care se dă împotriva mea și-mi va aduce pacea, căci mulți mai sunt împotriva mea” (vers.16‑18).

Această încredere debordantă a psalmistului în intervenția lui Dumnezeu este demnă de admirat. Ne întrebam de ce un om care a avut căderi atât de spectaculoase ca David a fost numit de Însuși Dumnezeu „om după inima Mea” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22)? Un răspuns posibil se află în încrederea nezdruncinată pe care David a manifestat-o în Dumnezeul său în cele mai grele furtuni ale vieții.

Iar această încredere el vrea să ne-o insufle și nouă, după milenii de istorie: „Încredințează-ți soarta în mâna Domnului și El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit” (vers. 22).

Termenul „soarta” este tradus din ebraicul „yelah”, cuvânt care apare doar aici în Vechiul Testament. Sensul lui nu se cunoaște cu precizie. Talmudul îi dă sensul de „povară”, „grijă”, „neliniște” sau „frământare”. Însă oricare ar fi sensul, îndemnul de a încredința în mâna Domnului povara noastră este cât se poate de actual.

Felix Mendelssohn Bartoldy a folosit versetul 22 în oratoriul „Ilie”, în coralul pe patru voci cântat după rugăciunea lui Ilie pentru ploaie pe muntele Carmel. Dumnezeu însă așteaptă să-l cântăm fiecare dintre noi în „oratoriul” propriei noastre vieți, asemenea psalmistului: „Eu însă mă încred în Tine!” (vers.23 up.).

sursa: https://www.loribalogh.ro/