Psalmul 51 – Kyrie eleison! - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

Către mai-marele cântăreților. Un psalm al lui David. Făcut când a venit la el prorocul Natan, după ce intrase David la Batșeba

1. „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele!
2. Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curăță-mă de păcatul meu!
3. Căci îmi cunosc bine fărădelegile și păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
4. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta; așa că vei fi drept în hotărârea Ta și fără vină în judecata Ta.
5. Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea.
6. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înțelepciunea înăuntrul meu!
7. Curăță-mă cu isop, și voi fi curat; spală-mă, și voi fi mai alb decât zăpada.
8. Fă-mă să aud veselie și bucurie și oasele pe care le-ai zdrobit Tu se vor bucura.
9. Întoarce-Ți privirea de la păcatele mele, șterge toate nelegiuirile mele!
10. Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!
11. Nu mă lepăda de la Fața Ta și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.
12. Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale, și sprijină-mă cu un duh de bunăvoință!
13. Atunci voi învăța căile Tale pe cei ce le calcă, și păcătoșii se vor întoarce la Tine.
14. Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăvește-mă de vina sângelui vărsat, și limba mea va lăuda îndurarea Ta.
15. Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea va vesti lauda Ta.
16. Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus, dar Ție nu-Ți plac arderile-de-tot.
17. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.
18. În îndurarea Ta, varsă-Ți binefacerile asupra Sionului și zidește zidurile Ierusalimului!
19. Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi-de-tot și jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău viței.”

„Din bube, mucegaiuri și noroi”

În poezia „Testament”, poetul Tudor Arghezi mărturisește: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, dorind să ne convingă de faptul că din cele mai urâte și nedorite momente ale existenței noastre, în final se poate obține ceva frumos și de valoare.

Nu suntem siguri dacă omul reușește întotdeauna acest lucru, însă Dumnezeu cu siguranță că poate transforma blestemul în binecuvântare, urâtul în frumos, răul în bine, moartea în viață și nonvaloarea în valoare. (vezi Neemia 13,2 up.)

Psalmul 51 este un bun exemplu în acest sens. Din „bubele, mucegaiul și noroiul” păcatului celui mai mare rege al poporului Israel, Dumnezeu l-a inspirat pe David să scrie cel mai frumos și profund dintre psalmii de penitență (pocăință) pe care îi găsim pe paginile Scripturii. Psalmul 51 este expresia conștiinței biblice, ebraice, creștine și universale a păcatului și a iertării, însoțindu-i tăcut și încurajator pe toți păcătoșii întorși la Dumnezeu de-a lungul dramaticei istorii a păcatului.

Dacă este ceva care să ne uimească și să ne atragă la acest psalm, atunci acel „ceva” se numește spontaneitatea și profunzimea sentimentelor exprimate de autor, dar și sinceritatea pocăinței sale.

Dacă Biblia ar fi opera unor inteligențe omenești, astfel de psalmi nu ar exista pe paginile ei. Niciun mare conducător al lumii nu ar risca să devină atât de vulnerabil, mărturisindu-și public și în scris păcatul său, slăbiciunile sale și pocăința sa, așa cum a făcut regele David. Însă tocmai faptul că astfel de pagini există în Scripturi dovedește autenticitatea, obiectivitatea și originea lor divină.

Psalmul 51 este o cântare de jale a regelui David pentru lucrurile odioase pe care le-a făcut într-o zi a nebuniei sale. Întreaga cântare zugrăvește imaginea unui suflet răvășit de grozăvia păcatelor sale, dar care, în final, știe la Cine să apeleze pentru liniștirea furtunii din sufletul său frământat.

Psalmul a fost scris cu un scop didactic. El trebuia să fie cântat în adunările publice, pentru ca poporul să învețe din trista istorie a căderii regelui David să nu repete aceeași dramă.

Fiind unul dintre psalmii preferați ai lui John Bunyan (scriitor și predicator baptist reformat:1628‑1688), și recitat de lady Jane Gray (regina a Angliei doar pentru nouă zile) în 1554 chiar pe eșafod, înainte de execuție, acest psalm poate fi considerat varianta poetică vechi-testamentară a Pildei fiului risipitor.

După trei milenii de la scrierea lui, Psalmul 51 rămâne și astăzi o fântână cu adâncimi amețitoare pentru orice suflet doborât de ispită și căzut în mocirla păcatului, dar care tânjește după eliberare, iertare și mântuire.

„Kyrie eleison!”-„Miserere mei Deus!”-„Ai milă de mine, Dumnezeule!”

Dintre toate rugăciunile pe care un om păcătos le poate înălța către Creatorul său, una va primi întotdeauna un răspuns favorabil din partea cerului: „Ai milă de mine, Dumnezeule!” („Kyrie eleison!”, în greacă, și „Miserere mei Deus!”, în latină)

Nu întâlnim pe paginile Scripturii nicio situație în care cineva să fi rostit această rugăciune și ea să nu fi fost ascultată. Despre vameșul din pildă, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”, Mântuitorul ne asigură: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalță va fi smerit, și oricine se smerește va fi înălțat” (Luca 18,13.14).

Când cei zece leproși L-au implorat pe Iisus: „Iisuse, Învățătorule, ai milă de noi!”, Acesta i-a vindecat fără nicio întârziere (vezi Luca 17,13). Iar când orbul Bartimeu, auzind că Iisus trecea prin apropiere, a strigat: „Fiul lui David, ai milă de mine!”, Acesta S-a oprit și i-a redat vederea pe loc (Marcu 10,47.48).

David Îl cunoștea pe Dumnezeul pe care Îl slujise și Îl iubise toată viața. Știa că este un Dumnezeu drept, sfânt și neprihănit, dar în același timp îndurător, iertător și milos. Era convins că strigătul său disperat, în care cerea mila Lui, va atinge coarda sensibilă a inimii Lui de Tată și că El nu va rămâne indiferent la acest strigăt.

Așa începe cel mai frumos și cel mai profund dintre psalmii de penitență ai lui David: cu un strigăt de implorare a milei divine: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curăță-mă de păcatul meu!” (vers.1.2).

De ce acest strigat sfâșietor din partea celui mai mare rege al poporului Israel? Răspunsul îl găsim în preambulul psalmului: David devenise conștient de grozăvia păcatelor sale legate de adulterul cu Batșeba și uciderea lui Urie Hetitul, soțul acesteia. Aproape un an întreg încercase să uite, să șteargă, să mușamalizeze și să minimalizeze păcatul făptuit. Însă toate eforturile fuseseră în zadar. Mâna lui Dumnezeu apăsa greu pe cugetul său, iar pacea și fericirea de altă dată erau acum doar amintiri.

Însă mesajul lui Dumnezeu, primit prin profetul Natan, a avut menirea să-l scoată pe rege din cercul vicios în care intrase și să-l elibereze din labirintul întunecat al vieții în care se rătăcise. Dintr-o dată, asemenea unui om trezit din beția lui, David a realizat mizeria în care se afundase în tot acest timp. El vedea cât de adâncă era „groapa pierii” în care căzuse, și cât de murdară și respingătoare era „mocirla păcatului” în care se afundase (vezi Psalmul 40,2).

Demascat în toată nebunia sa, David ar fi putut reacționa violent. L-ar fi putut ucide pe Natan, sugrumând glasul care-l mustra pentru păcatele sale. Sau ar fi putut să se împietrească și mai tare, refuzând să-și recunoască păcatul și aruncând vina asupra altora, asupra împrejurărilor și, în final, asupra lui Dumnezeu.

Însă noblețea lui David tocmai aici iese în evidență: deși era un „cineva” în poporul său, el nu se sfiește să-și recunoască vina. Și nu o face în ascuns, ci în public, pentru ca toți supușii săi să știe despre nebunia lui. Și nu o face verbal, ci în scris, pentru ca întreaga posteritate să ia aminte la experiența lui pentru a nu o repeta.

Ne întrebam uneori: Cum a fost posibil ca un om care a comis păcate atât de grave să fie numit de Dumnezeu „om după inima Mea” ?(vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22). Psalmul 51 este un posibil răspuns la o astfel de întrebare. O cădere mare, însoțită de o pocăință mare. Doar oamenii după inima lui Dumnezeu sunt capabili de o asemenea pocăință.

„Îmi cunosc bine fărădelegile”

Adevărata pocăință pune întotdeauna degetul pe rană, identificând păcatul care a dus la ruină sufletului. Păcatul concret, nu cel general; păcatul personal, nu al altora!

„Căci îmi cunosc bine fărădelegile, și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta; așa că vei fi drept în hotărârea Ta și fără vină în judecata Ta” (vers. 3.4).

David știa prea bine ca înaintea unui Dumnezeu sfânt și neprihănit nu putea veni cu scuze sau cu încercări de a-și minimaliza sau mușamaliza păcatul. În rugăciunea sa de pocăință, David vorbește despre păcatul său, nu al Batșebei, iar atunci când se referă la el, nu-l îndulcește, folosind termeni blânzi. În Psalmul 51 nu se amintește nimic de „greșeli”, „neatenții”, „accidente” sau „slăbiciuni”, ci de „fărădelegi”, „nelegiuiri” și „păcate”. Și toate acestea sunt asumate de David fără nicio rezervă.

Psalmul 51 este un material didactic spiritual de mare valoare pentru toate generațiile de oameni care au trăit de la David până în zilele noastre. Întâlnim în versurile lui cea mai profundă descriere și cea mai detaliată analiză a unei pocăințe veritabile, o pocăință cu adevărat „regească”.

Actul adevăratei pocăințe se trăiește înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea oamenilor. A dialoga cu propria conștiință, a cere iertare victimei, a recunoaște înaintea semenilor că ai greșit sunt lucruri absolut necesare în actul pocăinței. Însă ele nu sunt suficiente. Adevărata pocăință se consumă înaintea lui Dumnezeu. De ce? Pentru că orice păcat comis este, înainte de toate, un act de răzvrătire față de El.

„Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit, și am făcut ce este rău înaintea Ta” (vers.4), recunoaște David. Este aceeași experiență trăită și de fiul risipitor din parabolă care, ajungând înaintea tatălui său, îi spune cu durere în glas: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău” (Luca 15,21).

De ce împotriva cerului? Pentru că acest fiu, ce fusese pierdut pentru multă vreme, era acum conștient că rănile sufletești produse tatălui său pământesc L-au lovit mai întâi pe Tatăl ceresc. Fiind confruntat cu teribila ispită a adulterului, Iosif se dă înapoi și o întreabă retoric pe seducătoarea din fața sa: „Cum aș putea să fac un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39,9 up.).

Iosif știa prea bine că dacă ar fi cedat ispitei, el nu s-ar fi făcut vinovat doar față de stăpânul său pământesc, ci mai întâi de toate față de Suveranul întregului Univers. Așa se manifestă adevărata pocăință „regească”. Actul ei se consumă nu înaintea oamenilor în primul rând, ci înaintea lui Dumnezeu.

„Iată că sunt născut în nelegiuire”

Nu știm motivul pentru care David a introdus versetul 5 în acest psalm: „Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea”. Să fie vorba de o încercare de a-și scuza păcatul, aruncând o parte din vinovăție asupra condiției umane decăzute? Nu știm. Oricum, faptul că ne naștem cu o natură decăzută nu ne scuză pentru alegerile greșite pe care le facem. Nimeni nu ne poate forța să păcătuim: nici oamenii, nici demonii, nici iadul întreg. Dacă Creatorul cere ca adevărul să fie în adâncul inimii noastre (vers.6), înseamnă că El a creat toate condițiile ca el să rămână acolo, iar noi să avem deplină libertate de alegere.

Trista experiență prin care a trecut „cântărețul plăcut al lui Israel” (vezi 2 Samuel 23,1) este o lecție importantă pentru noi: Nu există înălțime spirituală de unde nu se poate cădea; nimeni nu e suficient de experimentat ca să nu poată fi înșelat de ispită și nimeni nu e suficient de puternic pentru ca să nu fie trântit la pământ de puterea păcatului.

Dacă cineva crede că el este imun la ispită și nu poate cădea, se înșală amarnic. De aici și avertismentul apostolului Pavel adresat unor credincioși mult prea siguri pe ei: „Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă!” (1 Corinteni 10,12).

„Curăță-mă… spală-mă!”

David nu se mulțumește cu o simplă mărturisire a păcatului său. El dorește cu ardoare ca acest păcat să dispară definitiv din viața sa și să nu lase în urmă niciun „cui al lui Pepelea” de care Satana să se folosească în viitor.

„Curăță-mă cu isop și voi fi curat; spală-mă, și voi fi mai alb decât zăpada. Fă-mă să aud veselie și bucurie, și oasele pe care le-ai zdrobit Tu se vor bucura. Întoarce-Ți privirea de la păcatele mele, șterge toate nelegiuirile mele!” (vers.7‑9).

Cu alte cuvinte, David vrea să-I spună lui Dumnezeu: „Iată, Doamne, stau înaintea Ta. Fă ce vrei cu mine! Tu știi ce este mai bine pentru viața mea. Am mare nevoie de Tine, căci numai Tu îmi poți construi viitorul. Nu mă arunca asemenea unei zdrențe! Știu că nu merit, dar numai Tu mă poți curăți și transforma. Tu poți reface vasul spart al ființei mele, transformându-l într-un vas de cinste. Nu vreau să mă victimizez și să trăiesc tot restul vieții cu fața mohorâtă și cu capul plecat în pământ. Vreau să am aceeași relație fericită cu Tine ca și înainte. Tânjesc după fericirea și bucuria pe care le-am avut și care acum sunt departe de mine.”

„Zidește în mine o inimă curată!”

Dacă până acum David a făcut apel la iertarea lui Dumnezeu, la spălarea vinovăției sale, la ștergerea nelegiuirilor sale, acum el urcă încă o treaptă. Ce folos este să fii iertat, dacă pornirea spre rău este tot acolo, în inimă? Ce folos să fii spălat și curățit de faptele tale rele, dacă izvorul lor rămâne necurat?

Deși nu cunoștea teoria îndreptățirii prin credință așa cum o dezvoltă teologii moderni, David demonstrează că o cunoștea foarte bine în practică. Dacă prin iertarea păcatelor el putea primi îndreptățirea atribuită și putea intra în posesia titlului său pentru Împărăția cerească, prin sfințirea inimii și a minții, el dorea să cunoască și cea de-a doua etapă: îndreptățirea împărtășită (sfințirea), prin care putea obține calificarea sa pentru cer.

Rugăciunea sa pentru sfințire este memorabilă și demnă de a fi reprodusă de orice creștin care dorește să ajungă la „înălțimea staturii plinătății lui Christos” (Efeseni 4,13): „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic! Nu mă lepădă de la Fața Ta și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și sprijină-mă cu un duh de bunăvoință” (vers.10‑12).

Privind în viitor și uitându-se la ființa sa decăzută, David nu găsește nicio garanție că păcatul nu va reveni în viața lui. De aceea, el nu se mulțumește doar cu iertarea și spălarea nelegiuirii, ci dorește o reînnoire a ființei sale lăuntrice. Psalmistul dorește o inimă nouă și un duh nou, conduse de data aceasta de Duhul lui Dumnezeu. Doar în felul acesta el capătă siguranța că nu va mai repeta nebunia care i-a răpit bucuria mântuirii, bucuria unei relații desăvârșite cu Dumnezeul său.

David nu-I cere Domnului, asemenea cererii lui Saul către Samuel, ca să-și păstreze tronul și să fie onorat înaintea lumii. El ar fi renunțat fără regrete la tron, bogății și putere, doar pentru a recâștiga bucuria mântuirii pe care o pierduse în ziua fatidică a căderii sale. Pentru el, această bucurie a mântuirii, rezultată dintr-o relație profundă cu Dumnezeul său, era totul. Este ea totul și pentru tine?

Un nou proiect de viață

Privind în viitor cu speranță, David vrea să transforme blestemul experienței sale triste într-o binecuvântare pentru alții. Drama trăită de el vrea să devină material didactic pentru generațiile următoare, astfel încât nimeni să nu mai treacă prin aceeași experiență. Iar el are un proiect în acest sens: „Atunci voi învăța căile Tale pe cei ce le calcă și păcătoșii se vor întoarce la Tine” (vers.13).

Știind că nimeni nu poate fi mai eficient în lucrarea cu păcătoșii decât un păcătos salvat, David face o juruință Domnului că din momentul în care va recăpăta bucuria mântuirii, el se va dedica slujirii și lucrării de câștigare de suflete pentru Dumnezeu. Ce poate fi mai nobil decât acest gând? Acesta este mersul firesc al lucrurilor și el se repetă în viața fiecărui suflet iertat, reabilitat și primit de Dumnezeu.

„Simone, Simone”, i-a răspuns Iisus ucenicului Său cu puțin timp înainte de trădare, „Satana v-a cerut să vă cearnă că grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta; și după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi!” (Luca 22,31.32).

Dumnezeu ar putea să-i folosească pe îngeri în lucrarea de câștigare de suflete pentru Împărăția Sa. Dar unde ar mai fi atunci bucuria slujirii noastre? În care altă școală am putea să ne dezvoltăm capacitățile și să creștem spre „înălțimea plinătății lui Christos”?

Nu, lucrarea de salvare de suflete nu este o povară pentru un om credincios, ci un privilegiu. Este șansa oferită nouă de Dumnezeu de a crește în exercitarea roadelor Duhului Sfânt (vezi Galateni 5,22.23) și de a ne asemăna tot mai mult cu caracterul Său. Iar refacerea Chipului divin în ființa umană decăzută nu este oare scopul final al Planului de Mântuire?

Jertfe plăcute lui Dumnezeu

Finalul Psalmului 51 clarifică unul dintre cele mai importante aspecte ale închinării: Ce fel de jertfe Îi sunt plăcute lui Dumnezeu și ce așteptări are El de la noi în această privință?

„Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus; dar Ție nu-Ți plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inima zdrobită și mâhnită” (vers.16.17).

Dacă nu-i înțelegem sensul real, afirmația psalmistului ar putea să ne șocheze. Cum este posibil ca lui Dumnezeu să nu-I placă arderile de tot, din moment ce legea jertfelor vine de la El? Este Dumnezeu schimbător? Cere El astăzi un lucru, iar mâine îl renegă? Nicidecum! Chiar ultimul vers al psalmului contrazice o asemenea ipoteză, arătând că Dumnezeu va primi „jertfe neprihănite, arderi de tot și jertfe întregi” (vers.19).

Există însă o situație nefericită în care a căzut poporul Israel din vechime și în care, din nefericire, ne regăsim adesea și noi: Uităm că jertfele noastre, indiferent în ce constau ele, trebuie însoțite de o anumită stare a inimii: umilință și un puternic sentiment al pocăinței. „O inimă zdrobită și mâhnită” din cauza păcătoșeniei este ingredientul care nu trebuie să lipsească din închinarea adevărată, pentru ca ea să fie plăcută și primită de cer.

Înseamnă acest lucru că doar acei închinători cu fețe triste și prelungi, asemenea icoanelor bizantine, sunt primiți de Dumnezeu? Înseamnă că închinarea adevărată e lipsită de bucurie și entuziasm? Nu acest lucru vrea să ni-l transmită David în finalul Psalmului 51, ci el vrea să ne arate din propria sa experiență că singura atitudine corectă acceptată de Dumnezeu față de păcat este o inimă zdrobită și un duh mâhnit.

În Cartea profetului Isaia există una dintre cele mai încurajatoare făgăduințe pentru toți cei ce au căzut într-un fel sau altul în mocirla păcatului: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57,15).

Cu astfel de promisiuni făcute de Însuși Tatăl ceresc, nimeni nu ar mai trebui să ezite de a intra într-o relație vie și mântuitoare cu El. Există o alegere mai bună decât aceasta?

Lecții de ieri pentru ziua de azi

Chiar dacă se încearcă pe toate căile să fie ștearsă noțiunea de păcat din vocabularul și din conștiința oamenilor, păcatul există și este o problemă generală. Toți oamenii sunt atinși de lepra lui, „căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (vezi Romani 3,23).

Mulți dintre ei își recunosc păcatul; puțini însă îl mărturisesc și foarte puțini se pocăiesc de el. Poate că dintre cei care își recunosc și își mărturisesc păcatul sunt unii care vor să se pocăiască și nu știu cum să o facă. Biblia însă ne oferă două modele: unul pozitiv, care ne învață „Așa da!”, și unul negativ, care ne arată „Așa nu!”

David și Saul: doi regi ai lui Israel, ambii aleși de Dumnezeu, având aceleași ocazii și privilegii, dar care au ales să meargă în două direcții opuse. Amândoi au cunoscut cât de respingătoare este mocirla păcatului și amândoi s-au pocăit. Dar cât de diferită a fost pocăința celor doi!

Saul și-a mărturisit păcatul lui Samuel; David l-a mărturisit înaintea lui Dumnezeu. Saul a urât consecințele păcatului săvârșit; David a urât păcatul pe care l-a săvârșit. Saul a încercat să-și scuze păcatul; David nu a căutat nicio scuză pentru păcatul său. Saul credea că lui Dumnezeu Îi plac mai mult jertfele decât ascultarea de Cuvântul Său; David credea că lui Dumnezeu Îi plăcea mai mult ascultarea decât jertfele.

În final, Saul a fost lepădat, în timp ce David a fost iertat și reabilitat. Lecția pe care ne-o oferă exemplul primilor doi regi ai lui Israel este simplă: Un rege care se pocăiește rămâne rege, în timp ce un rege care nu se pocăiește, moare pe câmpul de luptă într-un dispreț total al vrăjmașilor săi.

Dacă este un lucru pe care nu trebuie să-l uităm niciodată este acela că viața nu este un teren de joacă, ci un câmp de luptă. Iar adversarul nostru este redutabil. Dacă încă se mai îndoiește cineva de aceste realități, să privească la chipul regelui David, așa cum este zugrăvit în Psalmul 51: un om răvășit, demn de toată compasiunea, un om care privește la propria sa viață și vede în ea o pată imensă, întunecată și stridentă, care l-a urmărit până la moarte.

Din fericire, David a știut să își gestioneze criza. El a știut unde și la cine să apeleze pentru rezolvarea păcatului său, experimentând o pocăință reală și profundă, care a fost primită de Dumnezeu.

Apoi, el ne-a vorbit și nouă despre „bubele, mucegaiul și noroiul” din viața sa, scoțând din ele „frumuseți și prețuri noi”. Psalmul 51 este dovada că Dumnezeu poate scoate ceva de preț din cele mai nepromițătoare lucruri. Da, „Dumnezeul nostru a prefăcut blestemul în binecuvântare” (vezi Neemia 13,2 up.).

sursa: https://www.loribalogh.ro/