Categoria: Comentarii biblice
Către mai-marele cântăreților. Un psalm făcut de fiii lui Core
- „Bateți din palme, toate popoarele! Înălțați lui Dumnezeu strigăte de bucurie!
- Căci Domnul, Cel Preaînalt, este înfricoșat: El este Împărat mare peste tot pământul.
- El ne supune popoarele, El pune neamurile sub picioarele noastre.
- El ne alege moștenirea, slava lui Iacov, pe care-l iubește.
- Dumnezeu Se suie în mijlocul strigătelor de biruință, Domnul înaintează în sunetul trâmbiței.
- Cântați lui Dumnezeu, cântați! Cântați Împăratului nostru, cântați!
- Căci Dumnezeu este împărat peste tot pământul: cântați o cântare înțeleaptă!
- Dumnezeu împărățește peste neamuri, Dumnezeu șade pe scaunul Lui de domnie cel sfânt.
- Domnitorii popoarelor se adună împreună cu poporul Dumnezeului lui Avraam; căci ale lui Dumnezeu sunt scuturile pământului: El este mai înalt și mai presus de orice.”
Un psalm al regalității
Din punct de vedere tematic, psalmii 46, 47 și 48 sunt înrudiți, deoarece toți celebrează regalitatea lui Dumnezeu. Psalmul 47 este de fapt o dezvoltare a tematicii din Psalmul 46,10, fiind un imn de bucurie și laudă la adresa lui Yahweh, care este înălțat nu doar ca Împărat al poporului Israel, ci ca Împărat al întregului pământ. Este un psalm care cântă măreția, caracterul și atributele lui Dumnezeu în relația Lui cu creaturile Sale.
Este foarte probabil că Psalmul 47 era cântat sub forma unui dialog între două coruri, primul cântând versetele 1,2,5 și 6, în timp ce al doilea cor răspundea alternativ, cântând versetele 4,7 și 8. Când se ajungea la versetul 9, ambele coruri își uneau vocile într-un imn de laudă colectivă.
Asemănător unui imn național al statului evreiesc, construit pe principii teocratice, Psalmul 47 este folosit în iudaismul târziu, în sinagogile moderne, cu ocazia sărbătoririi Anului Nou. Acest imn triumfător trebuie recitat de șapte ori înainte de a se suna din cornul de berbec ( shophar ) care dă semnalul începerii sărbătorii.
Sunt două interpretări principale ale Psalmului 47:
1) Interpretarea istorică, care atribuie scrierea lui cu ocazia, fie a unei biruințe asupra vrăjmașilor poporului Israel, fie a finalizării construirii Templului după încetarea robiei babiloniene.
2) Interpretarea escatologică, care vede în acest psalm o expunere a suveranității lui Dumnezeu la sfârșitul timpului, după încheierea Planului de Mântuire și a istoriei păcatului.
În mare, Psalmul 47 zugrăvește scena în care Dumnezeu se așază pe tronul Universului înaintea tuturor popoarelor lumii și a conducătorilor lor. După ce a luat toate popoarele în stăpânirea Sa, la încheierea luptei dintre bine și rău, El Își asumă responsabilitatea întregului Univers.
Prezentându-ne o viziune asupra lui Dumnezeu, pe cât de înfricoșătoare și emoționantă, pe atât de fascinantă, Psalmul 47 a fost și rămâne pentru toate generațiile de oameni care trăiesc pe pământ o invitație la gestul de a-L lăuda pe Dumnezeu cu toată bucuria.
Într-o lume în care împărățiile vin și trec, lăsându-i pe oameni cu gustul amar al efemerului și al nesiguranței, Psalmul 47 este o invitație la speranță. Istoria acestei lumi dominate de păcat este doar o paranteză. Când această paranteză se va fi încheiat, va începe veșnicia.
Bucuria ce nu poate fi încătușată
Începutul Psalmului 47 este abrupt și neașteptat: „Bateți din palme, toate popoarele! Înălțați lui Dumnezeu strigăte de bucurie! Căci Domnul, Cel prea Înalt, este înfricoșat, El este Împărat mare peste tot pământul.” (vers.1.2)
Această invitație, adresată de fiii lui Core tuturor națiunilor lumii, de a-și exprima în acest mod bucuria și lauda înaintea Împăratului Universului, ar putea părea unora dintre noi deplasată. Obișnuiți cu sobrietatea închinării din bisericile istorice și protestante, bătutul din palme și strigătele de bucurie ni se par manifestări exagerate ale închinării, cu atât mai mult cu cât obiectul ei este un Dumnezeu „înfricoșat”.
Dacă în culturile occidentală și răsăriteană astfel de manifestări sunt amendate ca fiind nepotrivite, în cultura orientală de acum trei milenii ele erau acceptate și promovate. Să nu uităm de gestul împăratului David care dansa cu toată ființa sa înaintea chivotului Legii, pe când acesta era adus la Ierusalim. (vezi 2 Samuel 6,14)
Astfel de gesturi exprimă de fapt preaplinul sufletului celui care se închină. Când omul se află în prezența măreției lui Dumnezeu, el este copleșit de frumusețea Lui, iar reacția de a-L lăuda cu strigăte de bucurie este spontană. Nimic nu este forțat, nimic nu este regizat, ci totul este o izbucnire firească a unor sentimente de admirație față de Persoana Împăratului ceresc.
Un om care-L cunoaște pe Dumnezeu așa cum este El, nu are motive de tristețe. Când vede cât de măreț, bun, sfânt, iubitor și drept este El, bucuria nu mai poate fi ascunsă, iar lauda la adresa lui Dumnezeu izbucnește asemenea unui izvor care nu poate fi încătușat.
Însă bucuria nu poate fi produsă în laborator, ea nu poate fi fabricată la comandă. De aceea, invitația psalmistului, adresată tuturor popoarelor lumii de a înălța strigăte de bucurie către Suveranul Universului, este de fapt o invitație la cunoașterea Lui. Iar cel care ajunge să-L cunoască, „din inima lui vor curge râuri de apă vie” (vezi Ioan 7,38), vor țâșni izvoare de laudă, care nu se vor termina niciodată.
Multe dintre rugăciunile noastre de acum nu-și vor mai găsi rațiunea în lumea viitoare, atunci când vom trăi veșnic în prezența nemijlocită a Împăratului cerului și al pământului. Probabil că atunci nu ne vom mai ruga pentru pâinea cea de toate zilele, căci ea va exista din belșug; probabil că nu ne vom mai ruga pentru ocrotire, căci nu vor mai exista pericole pe Noul Pământ. Nu ne vom mai ruga pentru vindecare, căci nimeni nu va fi bolnav acolo, nici pentru siguranță, căci pacea și armonia vor dăinui veșnic.
Însă lauda nu va înceta niciodată. Lauda, recunoștința și mulțumirea la adresa lui Dumnezeu reprezintă elementul permanent al închinării. Pe măsură ce mileniile se vor scurge și vom înainta în veșnicie, cunoscându-L mai mult pe Dumnezeu, lauda noastră va căpăta noi profunzimi și noi valențe, pe care acum abia le intuim.
Dar de ce Dumnezeu este zugrăvit de psalmist că fiind „înfricoșat”? Pentru cei ce se află în tabăra vrăjmașă și care nu-L cunosc cu adevărat, El este cât se poate de înfricoșat. Păcătoșii au destule motive să se teamă de El. Însă pentru poporul lui Dumnezeu, pentru mântuiții care vor locui în prezența Sa o veșnicie întreagă, El este înfricoșat datorită sfințeniei Sale.
Să nu uităm ce sentimente a trăit poporul Israel la poalele muntelui Sinai atunci când Dumnezeu a coborât pe munte în mijlocul unor fenomene naturale ieșite din comun. (vezi Exodul 20,18) Sfințenia lui Dumnezeu Îl face înfricoșător și pentru copiii Săi. Dar nu de speriat! Dumnezeu nu dorește să aibă în preajma Sa copii speriați și îngroziți. Care părinte s-ar simți bine să fie înconjurat de copii îngroziți de prezența sa? Dimpotrivă, Tatăl ceresc tânjește să fie înconjurat de ființe care să aibă temere de El din dragoste, din conștiința majestății și desăvârșirii caracterului Său.
„Cântați o cântare înțeleaptă!”
Muzica este unul din cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru ființele create de El. Atunci când cuvintele sunt incapabile să exprime un sentiment puternic, muzica vine în ajutor oferind posibilitatea de a exprima trăiri și sentimente într-un limbaj universal. Muzica nu cunoaște granițe și are puterea de a străpunge cele mai groase scuturi ale sufletului uman.
Însă muzica plăcută lui Dumnezeu trebuie să fie „înțeleaptă”, după cum însuși psalmistul ne arată: „Cântați lui Dumnezeu, cântați! Cântați Împăratului, cântați! Căci Dumnezeu este Împărat peste tot pământul; cântați o cântare înțeleaptă!” (vers. 6.7)
Ce înseamnă a cânta o cântare înțeleaptă? În condițiile în care păcatul, odată pătruns în lumea noastră, a atins cele mai intime resorturi ale ființei umane, muzica este și ea „infectată” cu germenele lui. Astăzi se cânta în clipurile publicitare, se cânta pentru a-i mobiliza pe cei ce se luptă pe front, se cântă la petreceri, se cântă idolilor mai vechi sau mai moderni. O cântare înțeleaptă presupune motive înțelepte care stau la baza ei. Este o cântare care mișcă inima, care motivează mintea și înnobilează caracterul. O cântare înțeleaptă nu degradează ființa umană, ci o înaltă în sferele cerești, acolo unde este izvorul a tot ce este bine și frumos.
Or, a preamări păcatul, indiferent sub ce formă se prezintă el, nu este deloc înțelept. Când le cântăm oamenilor, preamărind lucrările și persoanele lor, putem greși, căci cântările noastre pot fi lipsite de acoperire. Când însă Îi cântăm Împăratului cerului, niciodată nu putem greși. Oricât ar fi de frumoase și înălțătoare aceste imnuri de laudă, ele nu vor putea exprima niciodată toate motivele noastre de a-L lăuda pe Dumnezeu.
Să lăsăm dar lumea cu cântările ei lipsite de înțelepciune, și să îndreptăm izvorul laudei noastre spre Cel care singur este Izvorul a tot ceea ce este bun, frumos și adevărat în Creația Sa.
„Dumnezeu împărătește peste neamuri!”
Finalul Psalmului 47 ne trimite la încheierea luptei dintre bine și rău, în acele timpuri în care Dumnezeu Își va fi recâștigat pentru totdeauna autoritatea asupra întregii Creații. El și acum este Suveran peste Creația Sa, însă după încheierea istoriei păcatului, suveranitatea Sa va dobândi noi valențe.
„Dumnezeu împărătește peste neamuri, Dumnezeu șade pe scaunul Lui de domnie cel sfânt. Domnitorii popoarelor se adună împreună cu poporul Dumnezeului lui Avraam, căci ale lui Dumnezeu sunt scuturile pământului; El este mai înalt și mai presus de orice.” (vers.8.9)
Psalmul 47 ne cheamă la bună dispoziție. Faptul că avem un Împărat care șade pe un scaun de domnie sfânt este o mare încurajare pentru noi, cei care trăim într-o lume a scaunelor de domnie corupte și decăzute. Psalmistul vrea să ne asigure că în planul lui Dumnezeu doar neprihănirea, binele, sfințenia, adevărul și frumosul au viitor. Toate celelalte false valori, cărora oamenii li se închină fără discernământ, vor pieri, lăsând loc unei Împărății a valorilor veșnice.
Un scaun de domnie sfânt, pe care tronează un Dumnezeu mare și atotputernic, este garanția stabilității și asigurarea că istoria păcatului, care a zdruncinat nu doar planeta noastră răzvrătită, ci și Universul întreg, nu se va mai repeta.
Iar acest sentiment al unei veșnicii stabile, armonioase și fericite îi va face pe toți fiii lui Dumnezeu să-I cânte. Nu de teamă, nu din interese meschine, nu din alte motivații păcătoase, ci doar de dragul Lui, pentru ceea ce este El, pentru ceea ce a făcut El pentru oameni păcătoși ca noi.
Dumnezeu tânjește după dragostea copiilor Săi. Nu întâmplător Mântuitorul ni L-a prezentat pe acest Dumnezeu măreț ca fiind Tatăl nostru. Orice tată pământesc, dacă este normal, tânjește după o relație de dragoste cu copiii săi, tânjește după apreciere și recunoștință.
De ce să nu-I cântăm mai mult lui Dumnezeu? Nu avem destule motive? Dacă am încerca să enumerăm motivele noastre de laudă, și dacă le-am scrie pe hârtie, poate că ar rezulta volume întregi. Iar motivele de tristețe ar dispărea la fel cum dispare roua în prezența primelor raze de soare.
Să-I cântăm lui Dumnezeu pentru ceea ce este El, dar și pentru ce a făcut El pentru noi! Să-I cântăm pentru că a scris numele noastre în cartea vieții și pentru că a sacrificat ce a avut mai scump în acest Univers de dragul nostru! Să-i cântăm pentru Providența Sa, care ne-a călăuzit în cele mai întunecate zile ale călătoriei noastre pământești, dar și pentru lumina Feței Sale, pe care a revărsat-o peste noi, când vrăjmașul părea să ne înghită pentru totdeauna!
Să-I cântăm pentru moștenirea pe care ne-a pregătit-o, pentru că în curând ne va duce la Sine, acolo unde locuiește El, acolo unde nimeni și nimic nu ne mai poate despărți de prezența Sa! Să-I cântăm zi și noapte, în zilele senine, dar și pe tip de furtună, cu buzele, dar și cu inima, cu mintea, dar și prin viața noastră! Să-I cântăm o cântare înțeleaptă!
sursa: https://www.loribalogh.ro/