Categoria: Comentarii biblice
- „Fă-mi dreptate, Dumnezeule, apără-mi pricina împotriva unui neam nemilos! Izbăvește-mă de oamenii plini de vicleșug și de fărădelege!
- Tu ești Dumnezeul care mă ocrotește: pentru ce mă lepezi? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare sub apăsarea vrăjmașului?
- Trimite lumina și credincioșia Ta ca să mă călăuzească, și să mă ducă la muntele Tău cel sfânt și la locașurile Tale!
- Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu care este bucuria și veselia mea, și Te voi lăuda cu harpa, Dumnezeule, Dumnezeul meu!
- Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda: El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.”
Autor necunoscut, probleme necunoscute
Autorul Psalmului 43 este necunoscut. Există diferite opinii în privința paternității psalmului, fiecare dintre ele având argumentele sale. Unii susțin că autorul este regele Ezechia, iar criza cu care se confruntă și pe care o descrie în versurile Psalmului 43 este cea legată de amenințarea armatelor asiriene ale lui Sanherib. (vezi Isaia cap.36‑39; 2 Împărați cap.18‑20; 2 Cronici cap.32)
Dacă luăm în considerare această versiune, atunci expresia „neam nemilos” (vers.1) se potrivește caracterului poporului asirian, recunoscut ca fiind deosebit de crud și sălbatic. Alții însă atribuie paternitatea Psalmului 43 fiilor lui Core. Argumentul cel mai puternic în favoarea acestei opinii este prezența unui refren pe care-l regăsim și în Psalmul 43: „Pentru ce te mâhnești, suflete, înlăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.” (Psalmul 42, 5.11; Psalmul 43,5)
Însă indiferent cine este autorul psalmului și indiferent care a fost criza cu care se confrunta în momentul scrierii lui, pentru noi sunt importante mesajul și aspectele practice pe care le conține: Ce poți face când nu mai ai nimic de făcut într-o criză oarecare? Cum poți rezista când te afli strâns din toate părțile, ca între ciocan și nicovală? Există vreo soluție pentru cel aflat la strâmtoare, când el însuși se vede la colț, iar cei din jur nu pot sau nu vor să-i întindă o mână de ajutor?
Cu toții trăim astfel de crize în viață. Nimeni nu este scutit de ele, căci niciun om nu are deasupra capului un clopot de sticlă care să-l ocrotească de necazuri și suferințe. Problema care se pune este ce atitudine luăm în mijlocul crizei. În astfel de situații, suferința devine o răscruce de drumuri în care unii oameni aleg calea încrederii totale în Dumnezeu, în timp ce alții vor alege calea revoltei.
Dacă în lumea fizică aceeași cauză produce întotdeauna aceleași efecte, în domeniul spiritual lucrurile stau cu totul altfel. Aceeași criză, aceleași suferințe și aceleași probleme insurmontabile pe unii îi apropie de Dumnezeu, în timp ce pe alții îi împietrește și mai mult în răzvrătirea și necredința lor. Care este calea de dorit, care-I da ocazia lui Dumnezeu să intervină în favoarea omului? Întrebarea este retorica, bineînțeles…
În dialog cu Suveranul Universului
Psalmul 43 începe oarecum abrupt, neașteptat și fără introduceri. Criza prin care trecea psalmistul era o criză majoră, care nu-i permitea să lungească vorba, să facă introduceri lungi și nesemnificative. Încă de la început el cere să i se facă dreptate: „Fă-mi dreptate, Dumnezeule, apără-mi pricina împotriva unui neam nemilos! Izbăvește-mă de oamenii plini de vicleșug și de fărădelege!” (vers.1)
Cererea sa directă: „Fă-mi dreptate” poate avea și sensul: „susține-mă” sau „condu Tu procesul împotriva unui neam nemilos.” Rugăciunea este arzătoare, dar și plină de speranță în intervenția salvatoare a lui Dumnezeu.
Vedem în acest psalm un om strâns la colț ca într-o menghină. Veștile rele și situațiile imprevizibile îl fac pe psalmist să caute o soluție pentru a ieși din criză. De obicei, oamenii își imaginează diferite căi pentru a se elibera din strânsoare, lucru care nu este rău în sine. Dacă nu și-ar imagina nicio cale se salvare, oamenii ar capitula și totul s-ar termina pe un pat de spital sau în cimitir. Însă nu toate căile imaginate de om pentru a se elibera din criză sunt și eficiente.
De ce psalmii, în general, conțin soluții practice la problemele noastre existențiale? Pentru că, din numeroasele soluții, fie reale, fie imaginare, la care apelează omul, psalmii ne recomandă singura cale sigură și eficientă de a fi izbăviți din „menghina” crizei: încrederea deplină în Dumnezeu. Însă această încredere nu înseamnă tăcere deplină, nu înseamnă absența dilemelor și nu înseamnă că toate încurcăturile vieții se văd lămurit ca la lumina zilei.
Biblia este plină de exemple de oameni ai lui Dumnezeu, considerați repere ale credinței, care au avut și ei îndoielile, temerile și nedumeririle lor (Asaf, Habacuc, Iov, Ieremia, etc.). Acești oameni nu au tăcut, înghițind în sec, ci I-au vorbit lui Dumnezeu și L-au întrebat despre necunoscutele din „ecuația” vieții lor. Uneori ei chiar s-au „certat” cu Dumnezeu atunci când erau convinși că dreptatea era de partea lor.
Dar indiferent de „temperatura” dialogului pe care l-au purtat cu cerul, nota dominantă a rămas aceeași: încredere deplină în Dumnezeu. Acești oameni nu au înțeles întotdeauna planurile Sale, dar au continuat să se încreadă în El. Nu au înțeles întotdeauna de ce au trebuit să treacă prin anumite momente de cumpănă ale vieții, dar s-au încrezut în înțelepciunea divină. Nu au știut să spună de ce erau nevoiți să plângă, să fie batjocoriți și să sufere, dar nu I-au întors spatele lui Dumnezeu.
Autorul Psalmului 43 este unul dintre acești oameni care nu ezită să-L întrebe pe Dumnezeu despre lucrurile pe care nu le înțelegea în propria viață: „Tu ești Dumnezeul care mă ocrotește; pentru ce mă lepezi? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare sub apăsarea vrăjmașului?” (vers.2)
Oare cum privește cerul astfel de întrebări ieșite de pe buzele unor oameni credincioși? Poate că astfel de întrebări nu sunt cele mai potrivite în relația cu Suveranul Universului, însă cu siguranță că ele sunt de preferat tăcerii unei inimi indiferente sau răzvrătite. Căci acolo unde există întrebări, există și speranța de a primi răspunsuri. Iar acolo unde există răspunsuri la întrebări, există dialog, iar dialogul înseamnă relație. Și ce este mai de dorit decât ca între Dumnezeul Universului și omul păcătos să existe o relație? O relație mântuitoare…
Lumina de la capătul tunelului
Simțindu-se în tunelul „văii umbrei morții” (vezi Psalmul 23,4) și cel al „văii plângerii” (vezi Psalmul 84,6), psalmistul nu este lipsit de speranță. În mijlocul negurilor dese care-l înconjoară, el vede lumina de la capătul drumului său. De aceea, el se roagă: „Trimite lumina și credincioșia Ta, ca să mă călăuzească, să mă ducă la muntele Tău cel sfânt și la locașurile Tale!” (vers.3)
Un om prins în strânsoare de evenimente ostile vieții, dar care se roagă lui Dumnezeu pentru lumină și călăuzire, se află pe drumul cel bun. Cu sufletul său este bine, chiar dacă aparent toate lucrurile îi sunt potrivnice.
Această rugăciune, aflată la îndemna oricui, dar din nefericire atât de rar rostită, arată că fondul sufletesc este cel bun, iar Dumnezeu nu poate rămâne indiferent la o astfel de încredere care I se acordă. Mai curând sau mai târziu, într-un fel sau altul, dar întotdeauna după propriul Său ceas, Dumnezeu va răspunde unor astfel de rugăciuni.
Însă psalmistul nu se oprește doar la implorarea intervenției divine. Prin credință, el se și vede eliberat și reabilitat, făcându-și planuri de viitor ca și când ar fi primit deja răspunsul la rugăciune: „Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu care este bucuria și veselia mea, și Te voi lăuda cu harpa, Dumnezeule, Dumnezeul meu.” (vers.4)
Când lumina cerului strălucește asupra unui om, asupra unei familii, asupra unei comunități sau asupra unei națiuni, izbăvirea este ca și obținută. Iar faptul că omul privește prin credință în viitor, anticipând eliberarea, este dovada celei mai curate și profunde credințe.
Ce bine ar fi dacă în această „vale a umbrei morții”, în care ne aflăm cu toții, ne-am ridica privirile spre făgăduințele lui Dumnezeu cu privire la moștenirea promisă! Atunci durerile le-am suporta mai ușor, întunericul din jur ar fi biruit de lumina speranței, iar lacrimile s-ar transforma în perle.
Psalmistul anticipează ziua în care va sta în prezența nemijlocită a Dumnezeului său, acel Dumnezeu pe care-L considera „bucuria și veselia” lui. El știe însă că în acea zi bucuria lui va fi atât de mare încât nu va putea fi exprimată în cuvinte. Iar acolo unde cuvintele devin neputincioase, ne vine în ajutor muzica cu posibilitățile ei de exprimare inepuizabile: „Te voi lăuda cu harpa, Dumnezeule, Dumnezeul.”
„Pentru ce te mâhnești, suflete?”
De la dialogul cu Dumnezeu, psalmistul trece la dialogul cu sine: „Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înlăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.” (vers.5)
Asemenea multor psalmi, Psalmul 43 este dovada palpabilă a evoluției sufletești pe care o trăiește un om care se roagă. Dacă la începutul rugăciunii sale psalmistul vorbea în acorduri minore, simțindu-se lepădat și părăsit de Dumnezeu, în timpul rugăciunii ceva se schimbă în sufletul său. De la deznădejde ajunge la o încredere puternică, și de la melancolie ajunge la o bucurie pe care nu o poate exprima în cuvinte.
Care este secretul acestei metamorfoze sufletești? Secretul este puterea rugăciunii. Căci rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu, ci pe omul care se roagă; rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la om, ci îl înalță pe om la Dumnezeu.
În finalul Psalmului 43, autorul lui se miră de neliniștea pe care o simțise la început. Dacă totul s-ar fi oprit la lamentările de la începutul psalmului, la întrebările existențiale adresate lui Dumnezeu, poate că totul ar fi semănat mai degrabă cu o atitudine de revolta decât cu manifestarea credinței.
Dacă psalmistul ar fi continuat să se agite și să geamă, probabil că s-ar fi îmbolnăvit, și-ar fi pierdut mintea și poate chiar credința. Însă el a știut să se oprească, zicându-și: „Nu are rost să continui cu plângerile mele. Alta trebuie să fie calea de ieșire din criză.” Și calea eliberării a găsit-o într-o încredere deplină și necondiționată în Dumnezeul său.
Versetul 5 este un refren pe care-l întâlnim de două ori și în psalmul precedent (Psalmul 42,5.11), în el fiind concentrată esența experienței creștine. Aceasta a fost experiența psalmistului, oricine ar fi fost acesta, însă ea poate deveni și experiența mea și a ta.
Te simți pus la colț, strâns ca într-o menghină de împrejurări potrivnice? Nu te speria! Spune-I lui Dumnezeu: „Tu ești lumina mea călăuzitoare, Tu ești Stânca mea la care mă adăpostesc; Tu ești Scutul meu care mă ocrotește.”
Ești supărat că trebuie să suferi din cauza altora și nu vezi nicio cale de ieșire din criză? Nu te revolta împotriva lui Dumnezeu, ci încredințează-I Lui soarta ta și viitorul tău. Vei vedea atunci că viața ta va căpăta o altă cadența și un nou sens va lumina pașii tăi. Vei vedea nu doar lumina de la capătul tunelului în care te afli, ci vei gusta anticipat din bucuria mântuirii. Atunci vei spune că și psalmistul: „Dumnezeu este mântuirea mea și Dumnezeul meu.” (vers.5)
sursa: https://www.loribalogh.ro/