Psalmul 40 – Evanghelia în haine de lucru - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, și El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele.
2. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă și mi-a întărit pașii.
3. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulți au văzut lucrul acesta, s-au temut și s-au încrezut în Domnul.
4. Ferice de omul care își pune încrederea în Domnul și care nu se îndreaptă spre cei trufași și mincinoși!
5. Doamne, Dumnezeule, multe sunt minunile și planurile Tale pentru mine: nimeni nu se poate asemăna cu Tine. Aș vrea să le vestesc și să le trâmbițez, dar numarul lor este prea mare, ca să le povestesc.
6. Tu nu dorești nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere-de-tot, nici jertfă de ispășire.
7. Atunci am zis: „Iată-mă că vin!” – în sulul cărții este scris despre mine –
8. vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele.
9. Vestesc îndurarea Ta în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu știi lucrul acesta, Doamne!
10. Nu țin în inima mea îndurarea Ta, ci vestesc adevărul tău și mântuirea Ta și nu ascund bunătatea și credincioșia Ta în adunarea cea mare.
11. Tu, Doamne, nu-mi vei opri îndurările Tale; ci bunătatea și credincioșia Ta mă vor păzi întotdeauna.
12. Căci rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele, și nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu și mi se înmoaie inima.
13. Izbăvește-mă, Doamne! Vino, Doamne, degrabă în ajutorul meu.
14. Să fie rușinați și înfruntați toți cei ce vor să-mi ia viața! Să dea înapoi și să roșească de rușine cei ce-mi doresc pierzarea!
15. Să rămână înlemniți de rușinea lor cei ce-mi zic: „Ha! Ha!”
16. Să se bucure și să se veselească în Tine toți cei ce Te caută! Cei ce iubesc mântuirea Ta să zică fără încetare: „Mărit să fie Domnul!”
17. Eu sunt sărac și lipsit, dar Domnul Se gândește la mine. Tu ești ajutorul și izbăvitorul meu: nu zăbovi, Dumnezeule!”

O experiență de viață împărtășită

Psalmul 40 redă experiența de viață a unui om care, în mijlocul furtunilor vieții, a găsit Ancora care l-a salvat din cele mai mari primejdii. Este experiența unui om care s-a încrezut în Dumnezeu în orice vreme, care L-a slujit cu credincioșie și fără motive meschine, și care n-a rămas niciodată de rușine.

Ca și alți psalmi, Psalmul 40 este o adevărată fântână cu apă vie. Se pare că la data scrierii lui, David era deja în vârstă, căci el amintește de multe minuni și planuri ale lui Dumnezeu cu el, pe care însă nu le poate povesti din pricina numărului lor prea mare. Or, un număr atât de mare de experiențe cu Dumnezeu presupune o viață îndelungată.

„Doamne, Dumnezeule, multe sunt minunile și planurile Tale pentru mine; nimeni nu se poate asemăna cu Tine. Aș vrea să le vestesc și să le trâmbițez, dar numărul lor este prea mare ca să le povestesc.” (vers.5)

Nu cunoaștem criza cu care se confrunta David în momentul scrierii acestui psalm. Se pare că aceasta era legată de fuga lui David dinaintea fiului său Absalom, care nu dorea doar să-și detroneze tatăl, ci chiar să-l ucidă.

Psalmul 40 este expresia nedumeririi unui om care, deși s-a încrezut în Dumnezeu de-a lungul vieții, totuși are parte de suferințe și încercări pe care nu le poate explica. Însă, spre deosebire de predecesorul său la tronul lui Israel, David demonstrează că știe câteva lucruri deosebit de importante pentru stabilitatea sa emoțională și spirituală:

– David știa că jertfele nu Îi sunt mai plăcute lui Dumnezeu decât ascultarea de voia Lui. (vers.6 – 1 Samuel 15,22.23)

– David știa că în „cartea” lui Dumnezeu erau deja scrise toate zilele sale și că datoria oricărui om este să împlinească ceea ce este scris în „sulul cărții” despre el. El știa că Dumnezeu are cele mai bune planuri cu fiecare om, însă omul este cel care hotărăște dacă acestea se vor împlini sau nu. (vers.7.8)

– David știa că datoria supremă a oricărui copil al lui Dumnezeu este să predice adevărul. (vers.9.10)

– David știa că merită să sufere pentru păcatele sale (vers.11.12), însă el mai știa că Dumnezeu îl va izbăvi deoarece se încrede în El. (vers.13‑17)

O astfel de cunoștință întrece în valoare orice știință pământească, deoarece este singura care duce la mântuire. De aceea, Biblia o numește „cunoștința mântuirii.” (vezi Luca 1,77)

Evanghelia în sâmbure

Evanghelia este asociată de regulă cu Noul Testament, cu nașterea, viața, moartea și învierea Mântuitorului. De aceea, este surprinzător să o întâlnim în formele ei cele mai clare pe paginile Vechiului Testament.

Cu circa un mileniu înainte de apariția Evangheliei întrupate, o găsim în forme scrise, uneori chiar poetice. Psalmii sunt un exemplu în acest sens. Psalmul 40 este un exemplu de Evanghelie scrisă în formă poetică, însă nu o Evanghelie teoretică, ci una în haine de lucru.

Primele trei versete ne arată cum funcționează Evanghelia în viața unui om și care sunt efectele ei în viața lui și a semenilor săi:

„Îmi pusesem nădejdea în Domnul și El S-a plecat spre mine și mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieririi, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă și mi-a întărit pașii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulți au văzut lucrul acesta, s-au temut și s-au încrezut în Domnul.” (vers.1‑3)

Asemenea unui turist rătăcit pe munte, care nu a ținut seama nici de indicațiile hărților din rucsac, nici de avertismentele Salvamontului, omul păcătos se vede căzut în „groapa pieirii”, în „fundul mocirlei” (vers.2), plin de răni și fără nicio posibilitate de a se salva singur. Singura lui șansă este să vină cineva de sus, cineva necăzut în „prăpastia” păcatului, care să-l salveze.

Dar cum să vină salvatorul dacă nu te faci auzit? Cum să știe el că ai nevoie de ajutorul lui, dacă nu strigi din „fundul mocirlei” la el, cerându-i ajutorul? Strigătele după ajutor ale celui căzut dovedesc că singura lui speranță se afla în salvatorul său. Or, aceasta înseamnă încredere, iar Dumnezeu nu poate să nu onoreze încrederea ce I se acordă. De aceea, El se pleacă cu bucurie spre cel căzut, scoțându-l din „prăpastia” păcatului, apoi îi leagă rănile și îi pune picioarele din nou pe teren sigur.

Bucuria mântuirii îl face pe cel salvat să cânte laude la adresa lui Dumnezeu (vers.3), iar această mărturie îi va ajuta și pe alții să se încreadă în Dumnezeu, cerând să fie și ei salvați din aceeași „groapa a pieirii”. Iată un ciclu complet al mântuirii și o Evanghelie desăvârșită: cădere – credință – salvare – sfințire – mărturisire ,pentru ca ciclul să se repete în alte și alte vieți ruinate de păcat.

O primă concluzie a psalmistului, rezultată din propria sa experiență de viață, este cea exprimată în versetul 4: „Ferice de omul care-și pune încrederea în Domnul și care nu se îndreaptă spre cei trufași și mincinoși.”

Așadar, când în joc este propria ta mântuire, nu te bizui pe oameni, chiar dacă aceștia vor să te impresioneze cu diplomele și doctoratele lor în teologie. În privința salvării propriului suflet, a te încrede în oameni este cea mai mare greșeală pe care o poate face un om. Profetul Ieremia rostește un cuvânt dur cu privire la greșeala de a ne încrede în oameni atunci când în joc se află problema mântuirii personale, spunând:

„Așa vorbește Domnul: Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul! Căci este ca un nenorocit în pustie și nu vede venind nenorocirea; locuiește în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat și fără locuitori. Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul și a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care-și întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură când vine și frunzișul lui rămâne verde; în anul secetei nu se teme și nu încetează să aducă roadă.” (Ieremia 17,5‑8)

Ajuns pe fundul mării din cauza necredincioșiei lui, înghițit de furtună și străpuns de săgețile morții în burta peștelui care-l înghițise, Iona își îndreaptă privirile spre Dumnezeu. Iar atunci când recunoaște din întreaga sa ființă: „Mântuirea vine de la Domnul”, exact în aceeași clipă „Domnul a vorbit peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe pământ.” (Iona 2,9.10)

Când a fost mântuit Iona? Când a recunoscut că mântuirea lui nu se află la oameni (căci nu era niciun om pe pământ care să-l poată salva din burta peștelui), ci doar la Dumnezeu, Cel care e dispus întotdeauna să se plece spre noi, indiferent cât de adâncă e „groapa pierii” în care am căzut.

Creștinismul este singura religie în care Dumnezeu vine la omul păcătos, îl caută, se pleacă spre el și îi întinde mâna salvării. În toate celelalte credințe, omul este cel care trebuie să se sforțeze să ajungă la Dumnezeu prin ritualuri, penitențe, eforturi și sacrificii. Religia creștină ne vorbește însă de un Dumnezeu cu totul diferit de zeii păgâni.

Câți oameni nu au nevoie de această lecție esențială pentru mântuirea lor! Câți oameni nefericiți aleg fel de fel de surogate omenești pentru a lucra la propria mântuire, alergând la duhovnici, la sfinți, făcând pelerinaje lungi și obositoare, sau făcând sacrificii și fapte de caritate, în loc să-și pună nădejdea de mântuire doar în Christos, singurul care poate mântui omul din „fundul mocirlei” păcatului!

Cu adevărat, „în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți.” (Fapte 4,12)

„Mi-a pus în gură o cântare nouă”

Un om care a cunoscut experiența mântuirii din „mocirla” păcatului nu poate să tacă. El nu poate ține ascunsă în inimă imensa bucurie pe care o trăiește, ci, asemenea unui vulcan, ea se revarsă spre cei din jur.

Însă cântărea cea nouă tot Dumnezeu o pune pe buzele omului, căci acesta, din cauza naturii lui decăzute, nu ar fi capabil nici să-I mulțumească Creatorului său, nici să-L laude. Într-adevăr, „orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” (Iacov 1,17)

Cântărea este nouă pentru că și experiența mântuirii este nouă. După cum nu există două frunze identice în același copac, după cum nu există două amprente identice la oameni și nici doi fulgi de zăpadă identici între miliardele care cad pe pământ, la fel nu există două experiențe ale mântuirii identice.

Fiecare om are propria sa „groapa a pierii” și fiecare s-a afundat mai mult sau mai puțin în propria sa „mocirlă” a păcatului. De aceea, și experiența salvării este unică, fiind marcată întotdeauna printr-o cântare nouă, pe care doar cel în cauză poate să o cânte spre slava lui Dumnezeu.

În Noul Testament, întâlnim noțiunea de „cântare nouă” doar de două ori, având un sens mult mai larg. În Apocalipsa 5,9, cântărea cea nouă celebrează în cer toate rezultatele răscumpărării făcute de Miel, biruință prin care cei mântuiți sunt făcuți o împărăție de preoți pentru Dumnezeu. În Apocalipsa 14,3, cântărea cea nouă apare în legătură cu biruința lui Dumnezeu asupra puterilor răului, biruință care dă dreptul rămășiței poporului lui Dumnezeu să intre în Împărăția slavei Sale.

Așadar, cântărea nouă este asociată întotdeauna cu biruința asupra păcatului și cu răscumpărarea și mântuirea omului păcătos. Desigur, nu toți suntem compozitori și nu toți cunoaștem tainele muzicii. Însă toți putem să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut pentru noi. Dar fiecare în felul său, fiecare potrivit darurilor cu care este înzestrat.

Aceasta va fi o cântare nouă, unică în Univers, care îi va produce o imensă bucurie Creatorului nostru. Chiar dacă unii dintre noi nu avem darul muzicii, putem cânta cu inima noastră. Iar pentru a cânta cu inima, nu e nevoie nici de studii de conservator, nici de note muzicale…

Inima lui Mesia – „chivotul” Legii

Psalmul 40 face parte din categoria psalmilor mesianici. Începând cu versetul 6, David depășește cadrul experienței sale personale și linia naturală a narațiunii, intrând în supranatural. Versetele 6‑13 ne transmit câteva lucruri importante legate de Mesia cel promis de Dumnezeu și așteptat de poporul Său: Mesia și planul lui Dumnezeu, Mesia și voia lui Dumnezeu, Mesia și păcatele omenirii.

Autorul Epistolei către evrei aplică acest pasaj din Psalmul 40 la Iisus Christos și lucrarea Sa, arătând că profeția mesianică s-a împlinit întocmai. Versetele 7 și 8 exprima comuniunea desăvârșită, absolută care există între Tatăl și Fiul: „Atunci am zis: „Iată-Mă că vin! – în sulul cărții este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii Mele.”

Acest gând al lui Christos era din eternitate în inima Sa, dar a fost materializat prin venirea Sa ca Fiu al omului în această lume. În întreaga Sa viață, trăită pe pământ ca Fiu al omului, gândul Său s-a contopit cu gândul Tatălui, formând un singur gând. Adesea, Iisus spunea: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan 4,34) „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan 5,30) „Am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan 6,38)

Între Tatăl și Fiul există o identificare totală în gând și faptă, după cum Însuși Mântuitorul declară: „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine… Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14, 9.10) Nu există o comuniune desăvârșită în afara aceleia în care cineva renunță la propria sa voie pentru a o accepta necondiționat pe cea a lui Dumnezeu.

Conform profeției, Mesia urma să vină printre oameni având Legea lui Dumnezeu în inima Sa: „Legea Ta este în fundul inimii Mele.” (vers.8) Nu doar pe buzele Sale, ci în inima Sa, acolo de unde „ies izvoarele vieții.” (Proverbe 4,23) Fiul lui Dumnezeu nu putea veni în lume având o altă Lege morală, așa cum susțin unii creștini din zilele noastre. „Eu și Tatăl una suntem”, spunea Iisus. (Ioan 10,30) Și dacă Fiul și Tatăl sunt uniți în mod desăvârșit în toate aspectele, ar fi fost imposibil ca Iisus să vină în lume cu o altă Lege decât a Tatălui.

Așa cum în vechime Legea divină se afla în mijlocul chivotului (vezi 2 Cronici 5,10), la fel aceeași Lege veșnică a Tatălui se află în inima Fiului Său. Iisus este deci „chivotul” nostru, în inima căruia se află păstrată cu cea mai mare grijă Legea divină, ca oglindire a voii Tatălui.

Iisus a avut o singură țintă, o singură dorință, un singur scop: împlinirea voii Tatălui Său. Și iată-L, de aceea, pe Fiul coborând în „groapa pieirii” și în „fundul mocirlei” păcatului nostru, pentru a mântui niște nenorociți ca noi. Pentru aceasta El S-a făcut „vierme, nu om” (Psalmul 22,6), a fost făcut „păcat pentru noi” (2 Corinteni 5,21) și „S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2,8). Și toate acestea pentru ca noi să fim mântuiți, să primim viața Lui la care nu am contribuit cu nimic.

Oare se gândesc cei care lovesc în Legea cea veșnică a lui Dumnezeu, fie chiar și într-o singură poruncă a ei, că, lovind în ea, ei trebuie mai întâi să rănească inima Fiului lui Dumnezeu care o adăpostește?

„Vestesc îndurarea Ta!”

Misionarismul nu este o corvoadă, ci o plăcere pentru cel cu adevărat mântuit. Asemenea unui foc mistuitor din inimă ce nu poate fi stins, asemenea unui izvor ce nu poate fi încătușat, bucuria mântuirii îl face pe om să vestească semenilor săi experiența sa cu Dumnezeu. Și el o face întotdeauna cu plăcere, nu din obligație.

„Vestesc îndurarea Ta în adunarea cea mare, iată că nu-mi închid buzele. Tu știi lucrul acesta, Doamne ! Nu țin în inima Mea îndurarea Ta, ci vestesc adevărul Tău și mântuirea Ta și nu ascund bunătatea și credincioșia Ta în adunarea cea mare.” (vers.9.10)

Mântuirea care nu este însoțită de bucurie nu este o mântuire reală. Iar bucuria care este ascunsă în inimă, fără să fie împărtășită și celor din jur, nu este o bucurie completă. La un moment dat, asemenea tăciunelui scos din foc și ținut departe de acesta, o bucurie neîmpărtășită se va stinge.

Așadar, lucrarea pentru alții, lucrarea de vestire a Evangheliei și a minunilor făcute de Dumnezeu în viața noastră nu trebuie privită ca o obligație, ci ca pe ceva firesc. Dumnezeu ar putea să-Și vestească planurile, voința și Evanghelia Sa prin îngeri. Și totuși, El nu o face, ci apelează la noi, la cei scoși din „groapa pieirii” și din „fundul mocirlei”.

De ce? Pentru că un om mântuit este cel mai puternic argument în favoarea harului divin. Este dovada palpabilă că există mântuire acolo unde păcatul a scufundat o întreagă lume în mlaștinile ei urât mirositoare.

Cel care reține în inima sa doar pentru el adevărul mântuirii, va avea aceeași soartă cu cea robului necredincios care a îngropat talantul stăpânului său, în loc să-l folosească. Știți unde și-a îngropat el singurul talant? În „țărâna” propriei sale ființe egoiste și nerecunoscătoare.

„Izbăvește-mă, Doamne!”

Ultima parte a Psalmului 40 este o rugăciune pentru izbăvire. Nu cunoaștem motivele care l-au determinat pe psalmist să strige la Dumnezeu după izbăvire, însă deducem că criza prin care trecea era o criză majoră. El Îi cere lui Dumnezeu: „Vino degrabă în ajutorul meu!”, ceea ce înseamnă că era vorba de o urgență de gradul „0”. Mai mult decât atât, David vorbește de oameni care vor să-i ia viața (vers.14), care-i doresc pierzarea și care-și bat joc de el. (vers.15)

În pofida situației critice prin care trecea, David nu-și pierde însă echilibrul și speranța. El este ca un copac ce are rădăcinile în cer, de unde primește mereu putere de viață și curajul de a înfrunta orice primejdie: „Eu sunt sărac și lipsit, dar Domnul se gândește la mine. Tu ești ajutorul și izbăvitorul meu; nu zăbovi, Dumnezeule!” (vers.17)

Crizele vin și trec, oameni care ne vor răul și ne batjocoresc apar și dispar într-o clipă. Însă Dumnezeul nostru rămâne. El este Stânca noastră, El este Adăpostul nostru, El este Cetatea noastră de scăpare. Cine se încrede în El nu va fi dat de rușine.

sursa: https://www.loribalogh.ro/