Psalmul 4 – O rugăciune de seară - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Răspunde-mi, când strig, Dumnezeul neprihănirii mele: scoate-mă la loc larg, când sunt la strâmtorare! Ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea!
2. Fiii oamenilor, până când va fi batjocorită slava mea? Până când veți iubi deșertăciunea și veți umbla după minciuni? ( Oprire )
3. Să știți că Domnul Și-a ales un om pe care-l iubește: Domnul aude când strig către El.
4. Cutremurați-vă, și nu păcătuiți! Spuneți lucrul acesta în inimile voastre când stați în pat: apoi tăceți. ( Oprire )
5. Aduceți jertfe neprihănite și încredeți-vă în Domnul.
6. Mulți zic: „Cine ne va arăta fericirea? ” Eu însă zic: „Fă să răsară peste noi lumina Feței Tale, Doamne! „
7. Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei când li se înmulțește rodul grâului și al vinului.
8. Eu mă culc și adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea.”

De la deznădejde la încredere

Dacă ar trebui să-l caracterizez doar în câteva cuvinte pe David, autorul celor mai mulți dintre psalmi, aș folosi o cugetare a vechilor latini: „Homo sum; nihil humano a me alienum puto” („Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”).

Într-adevăr, în poemele sale îl vedem pe psalmist „dezbrăcat” de orice mască sau artificiu, așa cum este el, cu bune și rele, cu lumini și umbre, cu calități și defecte. M-am întrebat adesea de ce acest om, a cărui viață a cunoscut suișuri magistrale, dar și căderi spectaculoase, a fost atât de mult iubit și apreciat de Dumnezeu, încât l-a numit „om după inima Mea” (Fapte 13,22).

Citind cronicile vechilor conducători ai lumii sau pe cele ale unor lideri moderni, putem constata că intenția unanimă a cronicarilor este aceea de a lăsa posterității o imagine de lider cât mai bună, cât mai favorabilă. Nu sunt amintite, de regulă, nici eșecurile, nici defectele sau slăbiciunile de caracter, nici lipsurile în împlinirea datoriei. Totul pare ideal, iar liderul ia înfățișarea unui semizeu, a unui erou național.

Citind psalmii lui David vedem o deosebire fundamentală de atitudine. Omul și împăratul David nu-și ascunde niciodată temerile, slăbiciunile, căderile… Vulnerabilitatea, păcătoșenia, dar și nevoia sa de mântuire și de Dumnezeu apar pretutindeni în psalmii săi.

Mulți dintre psalmi încep pe un ton de tristețe, de luptă cu deznădejdea. Acesta este omul David, un om vulnerabil ca oricare dintre noi, dar care nu se ascunde niciodată în dosul unei măști. Iată de ce Dumnezeu îl numește „om după inima Mea”. Nu pentru că David ar fi fost un om desăvârșit, un supraom… . Tocmai pentru că era om și nimic din ceea ce este omenesc nu-i era străin, el s-a prins cu credință de mâna Creatorului sau, clădind zi de zi o relație vie și durabilă cu Acesta.

Asemenea altor psalmi, Psalmul 4 începe pe un ton lamentabil. Omul aflat dincolo de mantaua împărătească strigă la Domnul, imploră mila Sa, cere să-i fie ascultată rugăciunea. Dar, ca de fiecare dată, putem observa o evoluție a stării lui sufletești: de la teamă, luptă și deznădejde, la pace, seninătate și încredere. Era cumva David un labil psihic care trecea ușor de la o stare sufletească la alta? Nicidecum! Aici e vorba de cu totul altceva: ne aflăm în fața unei dovezi evidente cu privire la puterea pe care o are rugăciunea de a ne schimba în sens pozitiv starea de spirit.

Și nu este oare adevărat? De câte ori nu ne plecăm pe genunchi cu inima tulburată de cine știe ce probleme fără soluție! De câte ori nu venim înaintea lui Dumnezeu cu întrebări la care nu găsim răspunsurile dorite, cu inimile triste și descurajate! Pentru ca în final, după ce ne-am descărcat povara înaintea cerului, să ne ridicăm alți oameni, încrezători și optimiști…

Da, aceasta e puterea rugăciunii ! David a experimentat această putere de nenumărate ori, lăsându-ne în mulți dintre psalmii săi o exemplificare a puterii transformatoare a rugăciunii. Unul dintre aceștia este Psalmul 4.

O rugăciune de seară

Considerat a fi o continuare a celui precedent, Psalmul 4 este supranumit „o rugăciune de seară”. Privind la necazurile prin care a trecut peste zi, la căderea serii David este cuprins de un simțământ de pace și încredere. Văzând cum Domnul l-a călăuzit și ocrotit în cursul zilei, psalmistul capătă deplina convingere că la fel se va întâmpla și în cursul nopții.

În ceea ce privește structura lui, Psalmul 4 e construit pe trei nivele:

– Nivelul 1 (vers. 1) reprezintă o rugăciune arzătoare, o cerere fierbinte adresată lui Dumnezeu

– Nivelul 2 (vers. 2‑5) redă un dialog imaginar pe care psalmistul îl poartă cu oamenii care-l persecută și-i doresc răul.

– Nivelul 3 (vers. 6‑8) este o rugăciune de mulțumire și laudă.

Poate că una dintre cele mai însemnate idei care se desprind din psalmii care redau evoluția stării sufletești a autorului lor este aceea că rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu, ci pe om. Rugăciunea nu-L apropie pe Dumnezeu de om, ci pe om de Dumnezeu.

Seara, când zgomotele zilei s-au stins și valurile frământărilor s-au liniștit, omul David se coboară în el însuși și „cinează” cu Domnul său. Dacă peste zi David strigă la Dumnezeu în rugăciune: „Răspunde-mi când strig… Scoate-mă la loc larg… Ai milă de mine… Ascultă-mi rugăciunea …” (vers. 1), seara, stând la „cină” cu Domnul său, David se bucură din plin de zâmbetul lui Dumnezeu: „Să răsară peste noi lumina Feței Tale, Doamne” (vers.6).

Seara e timpul reunirii familiei; e timpul împăcării, al armoniei. Nu întâmplător promisiunea Mântuitorului făcută ultimei biserici e legată de cină, acel timp al serii în care omul se întâlnește în liniște cu Creatorul său: „Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3,20).

„Dumnezeul neprihănirii mele”

     Aceasta este o expresie unică pe paginile Vechiului Testament și totodată încărcată de mult adevăr. Deși psalmii, fiind lucrări poetice pline de figuri de stil, nu au prioritate în stabilirea unor adevăruri doctrinare, în versurile lor întâlnim totuși adevăruri sublime, exprimate în cel mai poetic limbaj cu putință. Adresându-se Dumnezeului său prin expresia „Dumnezeul neprihănirii mele”, David exprimă de fapt, în doar trei cuvinte, întreaga teologie a îndreptățirii prin credință. Prin acest apelativ, David recunoaște trei realități esențiale pentru viața de credință:

1) Dumnezeu este izvorul neprihănirii omului.

2) Dumnezeu este inițiatorul neprihănirii omului.

3) Dumnezeu este realizatorul neprihănirii omului.

Dacă David s-ar fi exprimat doar cu apelativul „Dumnezeul neprihănirii”, am fi putut trage concluzia că el se referă doar la neprihănirea lui Dumnezeu, în timp ce neprihănirea noastră, a oamenilor, este o altă problemă. Însă psalmistul subliniază în mod evident: „Dumnezeul neprihănirii mele”, adică a omului păcătos, vinovat, despărțit de Dumnezeu.

Nu este încurajator lucrul acesta? Deși viața noastră este plină de căderi ( accidentale sau voite, conștiente sau inconștiente ), și plină de lipsuri și dezamăgiri, putem totuși ajunge la acea stare în care să-i fim plăcuți Creatorului nostru, la starea de neprihănire. Aceasta este minunea harului lui Dumnezeu, pentru care veșniciile care se vor desfășura înaintea celor mântuiți nu vor fi suficiente pentru exprimarea recunoștinței lor: Soli Deo Gloria!

„Ai milă de mine!”

„Ai milă de mine!” este strigătul vameșului care se bătea cu pumnii în piept fără să îndrăznească să-și ridice ochii spre cer, nu al fariseului plin de sine (Luca 18,13). Este strigătul leprosului marginalizat de societate, considerat a fi blestemat de Dumnezeu, nu al omului sănătos și plin de putere (Luca 17,13). Este strigătul orbului de la marginea drumului și a societății, pe care oamenii îl ceartă să tacă în prezența lui Iisus, nu al fariseilor care, deși vedeau cu ochii trupului, erau atât de orbi din punct de vedere spiritual (Luca 18,39).

Niciodată strigătul „Ai milă de mine, Doamne!”, venit din străfundurile unei ființe decăzute, nu a rămas fără răspuns. Pe paginile Evangheliilor nu întâlnim nici măcar o singură situație în care Mântuitorul a rămas rece și indiferent în față unui asemenea strigăt. „Ai milă de mine, păcătosul!” este rugăciunea care întotdeauna, fără excepție, primește răspuns imediat din partea cerului.

Dar ce „magie” este ascunsă în aceste doar câteva cuvinte, astfel încât ele să miște întotdeauna brațul atotputernic al Dumnezeului nostru? Oh, multe lucruri sunt ascunse în această rostire atât de simplă. Când omul rostește aceste cuvinte, el recunoaște de fapt că este vinovat înaintea lui Dumnezeu, că Legea divină este dreaptă, că el merită din plin pedeapsa, că Dumnezeul căruia îi spune acest lucru este îndurător și că singura lui speranța se află în harul Său. Nu este aceasta exprimarea întregii teologii a pocăinței și mărturisirii?

Uneori ne întrebăm de ce David, în ciuda căderii lui spectaculoase, a fost numit totuși de Dumnezeu „om după inima Mea” (1 Samuel 13,14; Fapte 13,22). Iată aici, în Psalmul 4, unul dintre aceste motive. Marele împărat se prosternă înaintea Dumnezeului său, implorând mila și cerând să fie repus în drepturi și readus „la loc larg” (vers.1). Și aceasta nu pe baza meritelor sale, ci pe baza îndurării, a harului lui Dumnezeu.

David ar fi putut să-I prezinte lui Dumnezeu o listă de fapte bune, făcute din tinerețe și până în clipa în care se ruga. Totuși el nu face lucrul acesta. El nu amintește nici de curajul de care a dat dovadă înaintea lui Goliat, nici de faptul că i-a cruțat viața lui Saul de două ori, nici nu face apel la faptele sale de vitejie în fruntea poporului.

El cere doar milă, căci știe că în fața păcătoșeniei sale, toate faptele sale bune nu au nicio valoare. David cunoaște un adevăr pe care, cu secole mai târziu, îl va scrie profetul Ezechiel în cartea sa: „Neprihănirea celui neprihănit nu-l va mântui în ziua fărădelegii lui și cel rău nu va cădea lovit de răutatea lui în ziua când se va întoarce de la ea, după cum nici cel neprihănit nu va putea să trăiască prin neprihănirea lui în ziua când va săvârși o fărădelege” (Ezechiel 33,12).

Într-adevăr, înaintea Suveranului universului, singurul nostru argument acceptabil este marea noastră nevoie de har. Iar Dumnezeul cel plin de îndurare nu va întârzia să ni-l ofere.

„Până când va fi batjocorită slava mea?”

Începând cu versetul 2, David își construiește psalmul pe baza unui dialog cu fiii oamenilor care îi batjocoresc slava, care iubesc deșertăciunea și umblă în minciună. Dar ce vrea să spună el când se referă la „slava mea„?

Puțin mai devreme, David cerea milă lui Dumnezeu, asemenea oricărui om păcătos și nevrednic. Însă omul păcătos este lipsit de slava lui Dumnezeu, după cum afirmă apostolul Pavel: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slavă lui Dumnezeu” (Romani 3,23). Se contrazice David pe sine? Nicidecum!

Nu de slava omenească, deșartă, îi păsa lui David în acele momente, ci de Cel care era adevărata lui slavă. „Tu ești slava mea”, afirmă el în Psalmul 3,3. Așadar, de ce era revoltat psalmistul? Pentru că oamenii batjocoreau slava sa de împărat? Nicidecum! Ci pentru că acești oameni Îl batjocoreau pe Dumnezeul neprihănirii lui, adevărata lui Slavă.

Mă întreb: De câte ori nu ne supărăm și ne facem viața amară pentru că cineva se atinge în mod ironic de ceva care aparține eului nostru? Și de câte ori nu rămânem indiferenți când oamenii Îl batjocoresc pe Dumnezeul nostru al cărui Nume îl purtăm?

„Domnul aude când strig către el”

Starea sufletească a psalmistului evoluează de la strigătul deznădejdii din versetul 1 și revolta sfântă din versetul 2, la încrederea deplină în Dumnezeu în versetul 3: „Să știți că Domnul Și-a ales un om pe care-l iubește; Domnul aude când strig către El” (vers. 3).

Poate fi în această lume ceva mai încurajator decât să știi că ești iubit? Și nu de oricine, nu doar de oameni muritori, ci de Însuși Suveranul Universului! Acest simțământ, devenit certitudine, este ancora care ne ajută să depășim cele mai aprige furtuni ale vieții; este temelia pe care zidim casa sufletelor noastre fără teama ca ea să se prăbușească vreodată.

Să știi că ești iubit și că oricând, în orice împrejurare, la orice oră din zi sau din noapte, pe orice paralelă sau meridian te-ai afla, este Cineva care are camera de audiență deschisă pentru nevoile tale, ce poate fi mai încurajator decât aceasta?

„Cutremurați-vă și nu păcătuiți!”

Versetele 4 și 5 conțin câteva îndemnuri misionare. Sunt îndemnurile unui om păcătos ca oricare dintre noi, dar un om care a găsit iertarea, mântuirea și siguranța. Primul îndemn, izvorât probabil dintr-o experiență personală de viață: „Cutremurați-vă și nu păcătuiți!” este preluat de apostolul Pavel în Epistola către efeseni sub o formă modificată, dar care reda aceeași idee: „Mâniați-vă și nu păcătuiți!” (Efeseni 4,26).

Este un îndemn nu spre o mânie păcătoasă, izvorâtă din ură, ci spre o indignare sfânta față de  nedreptățile pe care le vedem făcându-se semenilor noștri sau față de blasfemiile aduse Numelui lui Dumnezeu.

Dacă putem suporta cu răbdare oricâte nedreptăți care ni se fac nouă personal, aceasta fiind o calitate a unui caracter creștin, nu la fel stau lucrurile când vedem nedreptăți făcute semenilor noștri. Dacă nu ne indignăm în asemenea situații, dacă trecem indiferenți față de răul care se face în prezența noastră, să nu ne imaginăm că suntem buni creștini.

Cel de-al doilea îndemn: „Aduceți jertfe neprihănite!” aduce în discuție calitatea jertfelor pe care le aducem lui Dumnezeu. În Vechiul Testament exista o prevedere care interzicea credincioșilor să aducă la Casa Domnului câștigul unei desfrânate sau prețul unui câine (Deuteronomul 23,18). Înaintea lui Dumnezeu nu putem veni oricum și nu putem să-I aducem orice fel de jertfe, ci doar jertfe neprihănite, morale, cinstite și neîntinate.

Ce părere aveți de un proxenet care plătește zecime? Dar de un hoț care aduce daruri mari pentru construirea unei biserici? Dar de un patron care-și exploatează angajații, plătindu-le salarii de mizerie, dar care oferă sume imense pentru lucrarea misionară? Sunt acestea jertfe neprihănite?

Ele sunt jertfe, nimeni nu poate contesta acest lucru, dar ele nu pot fi considerate neprihănite. Și prin urmare, ele vor avea aceeași soartă că jertfa lui Cain: „Domnul a privit cu plăcere spre Abel și jertfa lui, dar spre Cain și spre jertfa lui n-a privit cu plăcere” (Geneza 4,4up.- 5pp.)

Al treilea îndemn: „Încredeți-vă în Domnul!” face apel la acea componentă a credinței noastre care se bazează pe relația cu Dumnezeu. Una este să crezi, să ai certitudinea că există Dumnezeu, și alta este să ai o relație de încredere cu El.

Voltaire a fost întrebat odată de un prieten în ce relație se află cu Dumnezeu. Răspunsul a fost dezarmant: „Ne salutăm, dar nu ne vorbim.” Oare nu acesta este tipul de relație cu Dumnezeu pe care-l au cei mai mulți creștini cu numele? Încrederea în Dumnezeu înseamnă mult mai mult decât un simplu „salut” de dimineață sau de seară. Ea înseamnă comuniune cu El, supunere față de voia Lui, căutarea sfatului Său în cele mai mici amănunte ale vieții și, mai ales, rămânerea lângă El atunci când suntem încercați și nu-I înțelegem planurile.

Bucurie în inimă și liniște în locuință

Cântarea de seară se încheie într-o atmosferă optimistă, de pace și bucurie. Dacă oamenii se întreabă: „Cine ne va arăta fericirea?” (vers.6), fără să o găsească de-a lungul vieții, credinciosul găsește izvorul fericirii sale în Dumnezeu.

Rugăciunea lui David: „Fă să răsară peste noi lumina Feței Tale, Doamne” invocă zâmbetul lui Dumnezeu. Acesta este secretul fericirii omului păcătos. Cine Îl are pe Dumnezeu, are totul. Lumina prezenței Lui poate suplini orice lipsa căci, „Voi aveți totul deplin în El” (Coloseni 2,10).

Bucuriile pe care ni le oferă Dumnezeu sunt infinit superioare bucuriilor pământești, legate de înmulțirea averii, înaintarea în ierarhia socială sau aprecierile oamenilor. David cunoaște această bucurie din propria sa experiență, căci el a putut compara bucuriile cerești cu cele pământești. De aceea, el afirmă plin de convingere: „Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea decât au ei când li se înmulțește rodul grâului și al mustului.” Dar noi, noi ce fel de bucurii căutăm în această viață trecătoare? Sunt ele acele bucurii neprihănite, izvorâte din Dumnezeu, sau sunt legate de plăcerile de o clipă ale păcatului?

Și iată-l acum pe David, la sfârșitul rugăciunii și cântării sale de seară, cu apele sufletului său liniștite ca o mare calmă sub razele de Lună, pregătit pentru odihnă nopții: „Eu mă culc și adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea.” (vers. 8)

Cum a început această rugăciune de seară, vă mai amintiți? Cu strigăte către Dumnezeu, cu implorări ca El să-l scoată din strâmtorare și să-i acorde milă Sa. Și cum se încheie aceeași rugăciune? Cu un tablou liniștit de seară, în care încet-încet, nici gândurile nu mai adie pe marea vieții. Somn ușor!

sursa: https://www.loribalogh.ro/