Psalmul 35 – Prietenie și trădare - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Apără-mă Tu, Doamne, de potrivnicii mei, luptă Tu cu cei ce se luptă cu mine!
2. Ia pavăza și scutul și scoală-Te să-mi ajuți.
3. Învârte sulița și săgeata împotriva prigonitorilor mei! Zi sufletului meu: „Eu sunt mântuirea ta!”
4. Rușinați și înfruntați să fie cei ce vor să-mi ia viața! Să dea înapoi și să roșească cei ce-mi gândesc pieirea!
5. Să fie ca pleava luată de vânt și să-i gonească îngerul Domnului!
6. Drumul să le fie întunecos și alunecos și să-i urmărească îngerul Domnului!
7. Căci mi-au întins lațul lor, fără pricină, pe o groapă, pe care au săpat-o fără temei, ca să-mi ia viața;
8. să-i ajungă prăpădul pe neașteptate, să fie prinși în lațul pe care l-au întins, să cadă în el și să piară!
9. Și atunci mi se va bucura sufletul în Domnul; se va veseli de mântuirea Lui.
10. Toate oasele mele vor zice: „Doamne, cine poate ca Tine să scape pe cel nenorocit de unul mai tare decât el, pe cel nenorocit și sărac de cel ce-l jefuiește?”
11. Niște martori mincinoși se ridică și mă întreabă de ceea ce nu știu.
12. Îmi întorc rău pentru bine: mi-au lăsat sufletul pustiu.
13. Și eu, când erau ei bolnavi, mă îmbrăcam cu sac, îmi smeream sufletul cu post și mă rugăm cu capul plecat la sân.
14. Umblam plin de durere ca pentru un prieten, pentru un frate; cu capul plecat, ca de jalea unei mame.
15. Dar când mă clatin eu, ei se bucură și se strâng; se strâng fără știrea mea, ca să mă batjocorească și mă sfâșie neîncetat.
16. Scrâșnesc din dinți împotriva mea, împreună cu cei nelegiuiți, cu secăturile batjocoritoare.
17. Doamne, până când Te vei uita la ei? Scapă-mi sufletul din cursele lor, scapă-mi viața din ghearele acestor pui de lei!
18. Și eu Te voi lăuda în adunarea cea mare și Te voi slăvi în mijlocul unui popor mare la număr.
19. Să nu se bucure de mine cei ce pe nedrept îmi sunt vrăjmași, nici să nu-și facă semne cu ochiul cei ce mă urăsc fără temei!
20. Căci ei nu vorbesc de pace, ci urzesc înșelătorii împotriva oamenilor liniștiți din țară.
21. Își deschid gura larg împotriva mea și zic: „Ha! Ha! Ochii noștri își văd acum dorința împlinită!”
22. Doamne, Tu vezi. Nu tăcea! Nu Te depărta de mine, Doamne!
23. Trezește-Te și scoală-Te să-mi faci dreptate! Dumnezeule și Doamne, apără-mi pricina!
24. Judecă-mă după dreptatea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, ca să nu se bucure ei de mine!
25. Să nu zică în inima lor: „Aha! iată ce doream!” Să nu zică: „L-am înghițit!”
26. Ci să fie rușinați și înfruntați toți cei ce se bucură de nenorocirea mea! Să se îmbrace cu rușine și ocară cei ce se ridică împotriva mea!
27. Să se bucure și să se veselească cei ce găsesc plăcere în nevinovăția mea și să zică neîncetat: „Mărit să fie Domnul, care vrea pacea robului Său!”
28. Și atunci limba mea va lăuda dreptatea Ta, în toate zilele va spune lauda Ta.”

Un univers al trăirilor sufletești

O caracteristică a psalmilor este aceea că ei descriu stări sufletești și trăiri emoționale, mai puțin evenimente concrete și identificabile din viața autorilor lor. Acesta este și motivul pentru care ei nu pot fi înțeleși pe deplin decât de aceia care trăiesc experiențe asemănătoare.

Cum ar putea cineva să înțeleagă profunzimea pocăinței lui David, cu toate trăirile ei anterioare, dacă nu trăiește el însuși drama căderii în păcat? Cum ar putea cineva să înțeleagă imensa bucurie a psalmistului în momentele de închinare, dacă el însuși nu cunoaște ce înseamnă adevărată închinare? Și cum ar putea cineva să înțeleagă gustul amar al trădării celor apropiați, dacă el însuși nu a avut parte de o asemenea experiență?

De ce ne sunt atât de apropiați psalmii în diferitele etape ale vieții? Pentru că ne identificăm cu trăirile autorilor lor. Citind psalmii, avem senzația că ne privim în oglindă propria noastră viață, cu suișurile și coborâșurile ei.

În ceea ce-l privește pe David, cunoscând viața sa așa cum este descrisă pe paginile Scripturii, se naște o întrebare justificată: Cum este posibil ca un om cu căderi atât de grave și spectaculoase (vezi păcătuirea cu Batșeba, uciderea lui Urie, numărătoarea poporului, etc.) să primească totuși un calificativ atât de bun din partea lui Dumnezeu, numindu-l „om după inima Mea”? (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13, 22)

Răspunsul la această dilema îl vom putea afla doar citindu-i psalmii. În versurile lor întrezărim portretul moral al unui om care își pune sufletul pe masă, cu bunele și relele lui, pentru a fi analizat atât de concetățenii săi, cât și de posteritate.

David este un om dintr-o bucată. Nu găsim în psalmii săi nicio urmă de ipocrizie, duplicitate sau falsitate. Este sincer cu sine, cu Dumnezeu și cu semenii, această sinceritate făcându-l vulnerabil în fața concetățenilor săi. Însă lui David nu-i păsa de acest lucru. Pentru el relația cu Dumnezeul său, pe care l-a iubit și slujit întreaga viață, este lucrul cel mai important.

Dacă are motive de bucurie, atunci se bucură ca un copil, până acolo încât joacă de bucurie înaintea chivotului, atunci când acesta este mutat la Ierusalim. (vezi 2 Samuel 6,13.14) Dacă are motive de laudă, atunci Îl laudă pe Dumnezeu cu toată ființa sa. Iar dacă alunecă în prăpastia păcatului, David nu-și ascunde mizeria sub preș, nu își scuză și nu își minimalizează păcatul, ci îl mărturisește public, manifestând o pocăință veritabilă.

Cine dintre liderii lumii de ieri sau de azi a fost la fel de transparent și de onest ca David, scriind posterității nu doar despre realizările, dar și despre înfrângerile sale? Nu, „omului după inima lui Dumnezeu” nu i se cere să fie desăvârșit, fără căderi și slăbiciuni legate de natura umană. Lui i se cere însă altceva: să fie sincer, curat la suflet și să se îndrepte spre Dumnezeu în fiecare clipă a vieții, asemenea acului busolei care se îndreaptă spre pol, indiferent dacă afară este soare sau furtună.

Gustul amar al trădării

Psalmul 35 este un psalm special, deoarece zugrăvește o stare sufletească specială a psalmistului: gustul amar al trădării. Din întreaga expunere putem desluși chipul omului dezamăgit și durerea celui trădat de cei mai apropiați prieteni.

Deși a fost cel mai mare împărat al lui Israel, David nu a fost scutit de „sabia” limbii defăimătoare a vrăjmașilor săi. Această „sabie” l-a urmărit întreaga viață, producându-i răni sufletești infinit mai adânci decât sabia persecutoare a lui Saul.

Însă psalmistul știa că atunci când ești defăimat, uneori chiar de cei apropiați, când se spun minciuni în dreptul tău și când reputația ți-e terfelită în noroiul bârfelor de tot felul, nu poți face mare lucru. Dacă vrei să te răzbuni, lucrurile se complică și mai mult. Dacă taci, vei părea un învins, iar defăimătorii se vor lăuda că au avut dreptate. Dacă te aperi, nu ajungi la niciun rezultat, căci cine se poate lupta cu minciuna?

Nu știm dacă David a încercat toate sau măcar vreuna din aceste metode. Psalmul 35 ne creează impresia că psalmistul se simte complet lipsit de apărare și nu are nicio intenție de a-i contraataca pe defăimătorii săi. De aceea, în această criză majoră, David apelează la Dumnezeu, la instanța supremă: „Apără-mă, Tu, Doamne, de potrivnicii mei, lupta Tu cu cei ce se luptă cu mine! Ia pavăza și scutul și scoală-Te să-mi ajuți. Învârte sulița și săgeata împotriva prigonitorilor mei! Zi sufletului meu: „Eu sunt mântuirea ta!” (vers.1‑3)

Și aceasta mai ales pentru că între dușmanii săi de acum se numără și unii prieteni de altă dată, acei oameni despre care David afirmă plin de durere: „Îmi întorc rău pentru bine; mi-au lăsat sufletul pustiu.” (vers.12)

Poate fi pe lume un gust mai amar decât cel al trădării?

Din prea multă amărăciune

În Psalmul 35 întâlnim lucruri care ne șochează. Din gura psalmistului ies cuvinte la care nu ne așteptam din partea unui „om după inima lui Dumnezeu”. Însă aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este de acord cu tot ce spune David. Psalmistului i se pare drept să ceară blestemul asupra celor ce-l dușmănesc fără temei:

„Să fie ca pleava luată de vânt și să-i lovească îngerul Domnului! Drumul să le fie întunecos și alunecos și să-i urmărească îngerul Domnului! Căci mi-au întins latul lor, fără pricină, pe o groapă pe care au săpat-o fără temei ca să-mi ia viața; să-i ajungă prăpădul pe neașteptate, să fie prinși în lațul pe care l-au întins, să cadă în el și să piară!” (vers.5‑8)

Nu avem însă nicio dovadă că Dumnezeu ar fi aprobat atitudinea lui David față de vrăjmașii săi și că i-ar fi ascultat rugăciunea plină de imprecații. Însă, dacă citim cu atenție cele spuse de psalmist, observăm că există o anumită justificare a cererii sale. Oamenii aceștia i-au întins o cursă nemeritată, iar el nu-I cere lui Dumnezeu altceva decât ca ei înșiși să cadă în ea, în groapa pe care au săpat-o.

Oare blestemele pe care le rostesc unii oameni împotriva altora lovesc cu adevărat? Există vreo putere magică în imprecație, astfel încât săgeata ei otrăvită să-și atingă ținta?

Cu câteva decenii mai târziu, Solomon, autorul și culegătorul Proverbelor, scria: „Cum sare vrabia încoace și încolo și cum zboară rândunică, așa nu nimerește blestemul neîntemeiat.” (Proverbe 26,2) Dar dacă blestemul este întemeiat? Dacă cei asupra cărora sunt rostite imprecații sunt într-adevăr plini de răutate și le merită?

Același înțelept afirmă despre calea celor stricați că este „pietroasă” (Proverbe 13,15 up.) și „cine sapă groapă altuia, cade el în ea și piatra se rostogolește peste cel ce o prăvălește.” (Proverbe 26,27)

În concepția biblică, blestemul nu este altceva decât eliberarea zăgazului consecințelor unui rău săvârșit intenționat. Iar ceea ce Îi cere David lui Dumnezeu cu privire la vrăjmașii săi este tocmai acest lucru: ca Dumnezeu să-i facă pe vrăjmașii săi să suporte consecințele răutății lor. Potrivit luminii pe care o avea la acea dată, lucrul acesta era de așteptat chiar din partea unui „om după inima lui Dumnezeu”.

Psalmistul se manifestă ca un om profund răscolit de trădarea celor apropiați. Nu știm dacă și el a avut partea lui de vină în ceea ce s-a întâmplat, însă așa cum îl cunoaștem pe David, dacă el ar fi trăit cu un mileniu mai târziu și ar fi ascultat învățăturile lui Iisus cu privire la iubirea vrăjmașilor și binecuvântarea celor ce ne blestemă, cu siguranță că el ar fi avut atitudinea cea mai potrivită.

De aceea, să nu-l judecăm, ci mai degrabă să învățăm din experiența și greșelile lui. Căci – nu-i așa? – viața este prea scurtă pentru a repeta și noi toate greșelile săvârșite de semenii noștri.

Când rănile ți le provoacă prietenii

Cu toții „colecționăm” prieteni. Suntem ființe sociale și sociabile și este natural să avem relații de prietenie cu unii dintre semenii noștri. Dar ce facem când unii dintre cei mai buni prieteni ne trădează?

David a trăit din plin această amărăciune, lăsându-i „sufletul pustiu” (vers.12) și debusolat. Durerea lui este cu atât mai intensă cu cât acestor oameni le făcuse tot binele posibil:

„Iar eu, când erau bolnavi, mă îmbrăcăm cu sac, îmi smeream sufletul cu post și mă rugăm cu capul plecat la sân. Umblam plin de durere ca pentru un prieten, pentru un frate, cu capul plecat, ca de jalea unei mame. Dar când mă clatin eu, ei se bucură și se strâng, se strâng fără știrea mea ca să mă batjocorească și să mă sfâșie neîncetat. Scrâșnesc din dinți împotriva mea împreună cu cei nelegiuiți, cu secăturile batjocoritoare.” (vers.13‑16)

Prin această experiență amară trecem cei mai mulți dintre noi. Însă ceea ce este important este ca vină pierderii unei prietenii să nu ne aparțină nouă. Iar dacă alții sunt vinovați pentru deteriorarea unor relații, să nu uităm că cel mai trădat dintre toți oamenii a fost Iisus. Cu toate acestea, El nici nu i-a blestemat, nici nu S-a certat cu dușmanii Săi, ci i-a iubit. „I-a iubit până la capăt.” (Ioan 13,1 up.)

„Judecă-mă după dreptatea Ta!”

Confruntat cu lipsa de loialitate și recunoștință a unora dintre prietenii săi, pe care altă dată i-a sprijinit cu întreaga sa ființă, David își întoarce privirile spre Dumnezeu: „Doamne, până când Te vei uita la ei? Scapă-mi sufletul din cursele lor, scapă-mi viața din ghearele acestor pui de lei.” (vers.17)

În această invocare a ajutorului divin, David face o rugăciune surprinzătoare: „Judecă-mă după dreptatea Ta, Doamne, Dumnezeul meu…” (vers.24) Este aceeași rugăciune pe care o întâlnim și în debutul Psalmului 31: „Izbăvește-mă în dreptatea Ta” și care i-a creat mari probleme de înțelegere marelui reformator Luther.

Cum poate un om păcătos să apeleze la dreptatea divină pentru a fi izbăvit, când se știe că, în lumina Legii lui Dumnezeu, el este vinovat? Ne-am fi așteptat ca psalmistul să apeleze la mila, harul și îndurarea lui Dumnezeu, rugându-se: „Doamne, izbăvește-mă în mila Ta! Scapă-mă în îndurarea Ta! Judecă-mă după harul Tău!”

De fapt, exprimându-se în modul acesta, David dovedește că a înțeles cu circa o mie de ani înainte de jertfa Mielului lui Dumnezeu ceea ce urma să se întâmple la cruce. El a înțeles că, pe Golgota, dreptatea divină Îl va lovi pe Fiul lui Dumnezeu, pentru ca păcătosul să fie eliberat, izbăvit și îndreptățit.

Cu un mileniu înainte, David înțelege esența Evangheliei și a îndreptățirii prin credință, iar această înțelegere îl determină să facă apel cu încredere și speranță la dreptatea lui Dumnezeu. Iată de ce, pentru David dreptatea divină nu este o pricină de teamă, ci dimpotrivă, ea devine un motiv de laudă adesea prezent în psalmii săi: „Și atunci limba mea va lăuda dreptatea Ta, în toate zilele va spune lauda Ta.” (vers.28)

Experiențele de ieri – lecțiile de azi

Dureroasa experiență a psalmistului, asemănătoare în multe privințe cu cea a neprihănitului Iov, poate fi trăită de oricare dintre noi. Oameni pe care i-am ajutat cu toată dragostea, și pentru care am făcut sacrificii imense, se pot întoarce împotriva noastră într-un anumit moment al vieții.

Natura umană decăzută ne poate face oricând asemenea surprize neplăcute. Însă în toată această imensă durere a trădării avem un punct de sprijin care nu se clatină niciodată: caracterul lui Dumnezeu.

Înțeleptul Solomon ne avertizează: „Cine își face mulți prieteni, îi face spre nenorocirea lui”. Dar tot el ne oferă și soluția încurajatoare: „Dar este un prieten care ține mai mult la tine decât un frate.” (Proverbe 18,24)

Cine este acest prieten? Nu e greu de identificat: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu.” (Ioan 15,14) Iisus este Prietenul care nu ne va părăsi și nu ne va trăda niciodată. Noi Îl putem trăda pe El, El însă nu ne va trăda niciodată. Căci este scris: „Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu se poate tăgădui singur.” (2 Timotei 2,13)

Alege-L pe El ca Prieten și nu te va dezamăgi niciodată!

sursa: https://www.loribalogh.ro/