Categoria: Comentarii biblice
- „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
- Să mi se laude sufletul în Domnul! Să asculte cei nenorociți și să se bucure.
- Înălțați pe Domnul, împreună cu mine. Să lăudăm cu toții Numele Lui!
- Eu am căutat pe Domnul și mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele.
- Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ți se umple fața de rușine.
- Când strigă un nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui.
- Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie.
- Gustați și vedeți ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!
- Temeți-vă de Domnul voi, sfinții Lui, căci de nimic nu duc lipsă cei ce se tem de El!
- Puii de leu duc lipsă și li-i foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine.
- Veniți, fiilor, și ascultați-mă, căci vă voi învăța frica de Domnul.
- Cine este omul care dorește viața și vrea să aibă parte de zile fericite?
- Ferește-ți limba de rău și buzele de cuvinte înșelătoare!
- Depărtează-te de rău și fă binele; caută pacea și aleargă după ea!
- Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană și urechile Lui iau aminte la strigătele lor.
- Domnul Își întoarce Fața împotriva celor răi, ca să le șteargă pomenirea de pe pământ.
- Când strigă cei fără prihană, Domnul aude și-i scapă din toate necazurile lor.
- Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit.
- De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea.
- Toate oasele i le păzește, ca niciunul din ele să nu i se sfărâme.
- Pe cel rău îl omoară nenorocirea, dar vrăjmașii celui fără prihană sunt pedepsiți.
- Domnul scapă sufletul robilor Săi și niciunul din cei ce se încred în El nu este osândit.”
Când știi că ești iubit de Dumnezeu
Psalmul 34 este unul dintre cei mai frumoși și mai cunoscuți psalmi ai lui David. Este un adevărat buchet al făgăduințelor lui Dumnezeu, străbătut de la un cap la altul de entuziasmul omului care se știe iubit de Dumnezeu, dar care dorește ca și alții să trăiască aceeași experiență fericită.
Fiind expresia unei încrederi totale în Dumnezeu, a unui abandon fără rezerve în brațele Domnului, Psalmul 34 evocă o experiență personală a lui David, așa cum reiese din preambul: „Un psalm al lui David, când a făcut pe nebunul în fața lui Abimelec, și a plecat izgonit de el”.
Însă această experiență dramatică, descrisă pe larg în 1 Samuel 21,10‑15, care a avut și părți rele, dar și părți bune, s-a transformat într-un imn de circulație publică, încurajându-i pe copiii lui Dumnezeu generație după generație, atunci când aveau de trecut prin încercări și suferințe.
Așa cum reiese din preambul, David a scris acest psalm după experiența trăită în țara filistenilor. Izgonit și urmărit de sabia lui Saul, David face un gest necugetat: hotărăște să caute refugiu și azil politic la filisteni. Și nu oriunde, ci tocmai la Gat, cetatea în care se născuse Goliat, uriașul filistean ucis de David doar cu o praștie și câteva pietre de râu.
De ce a ales tocmai acea cetate? Nu știm. Poate că, în disperarea lui, având de atâta timp ștreangul lui Saul deasupra capului, David nu a cumpănit prea mult acest pas. Cel mai probabil el nu a cerut sfatul lui Dumnezeu în această privință. Dovada stă tocmai în evenimentele care s-au derulat rapid și în mijlocul cărora Dumnezeu a trebuit să intervină pentru a-l izbăvi pe David.
Sosirea lui David și a tovarășilor lui de luptă în cunoscuta cetate filisteană nu a fost privită cu ochi buni de popor. Slujitorii lui Achis, împăratul Gatului, l-au informat imediat pe împărat: „Nu este acest David împăratul țării? Nu este el acela pentru care se cânta, jucând: „Saul și-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii?” (1 Samuel 21,11)
Strâns din toate părțile și simțindu-și viața în mare pericol, David recurge la un gest neașteptat: face pe nebunul în fața lui Achis și a slujitorilor curții împărătești. Un tertip nefericit și nerecomandat nimănui…
Se pare că David și-a jucat bine rolul, căci i-a convins pe toți de la curtea împărătească de faptul că el într-adevăr înnebunise: „A făcut pe nebunul înaintea lor; făcea năzdrăvănii înaintea lor, făcea zgârieturi pe ușile porților și lăsa să-i curgă balele pe barbă.” (1 Samuel 21,13) Rezultatul? David și tovarășii săi au fost conduși „politicos” la hotarele filistene și repatriați.
După ce a scăpat din această cursă în care intrase de bunăvoie, David a rememorat evenimentele, a tras învățămintele de rigoare și a scris acest minunat psalm al izbăvirii, dorind să lase posterității lecțiile prețioase ale propriei sale experiențe. Va găsi el oare urechi care să le audă și inimi care să le înțeleagă?
„Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme!”
Psalmul începe oarecum abrupt. Văzându-și viața izbăvită de intervenția lui Dumnezeu, David își promite lui însuși, dar și în fața posterității: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi întotdeauna în gura mea.” (vers.1)
Nu știm dacă el a și reușit întotdeauna să transpună în viață acest ideal. Mai degrabă, având în vedere experiența dramatică a căderii în păcat cu Batșeba, urmată de uciderea lui Urie și de acel an de frământări sufletești cauzate de păcatul încă nemărturisit, putem afirma că David nu a reușit întotdeauna acest lucru.
Să privim însă la această prima afirmație a psalmistului ca la un ideal nobil, demn de urmat de oricare dintre noi, căci a căuta calea laudei lui Dumnezeu în orice vreme este într-adevăr un lucru extraordinar.
O inimă recunoscătoare și mulțumitoare ar trebui să fie un mod de viață pentru orice creștin. Uneori, această atitudine ne poate salva chiar viața, ca în cazul profetului Iona. Când el s-a rugat lui Dumnezeu în pântecele peștelui: „Eu însă Îți voi aduce jertfe cu un strigăt de mulțumire” (Iona 2,9), Dumnezeu a poruncit peștelui să-l elibereze pe profet.
Alteori, acest mod de viață poate aduce izbândă în războaie, ca în cazul împăratului Iosafat. Când cântăreții, care mergeau înaintea oștirii lui Iuda, au început să strige și să cânte: „Lăudați pe Domnul, căci îndurarea Lui ține în veac!”, în aceeași clipă „Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon…” (2 Cronici 20, 21.22), oferind israeliților o biruință fără niciun efort.
Încrederea în Dumnezeu nu se manifestă niciodată mai evident decât atunci când, aflându-te în mijlocul cuptorului încins al încercărilor, îți ridici glasul lăudându-L și mulțumindu-I lui Dumnezeu.
O inimă mulțumitoare zidește credința. De ce? Pentru că avem certitudinea că, indiferent de împrejurări, Dumnezeu lucrează pentru noi. De acest lucru ne asigură și apostolul Pavel, când le scrie credincioșilor din Roma: „De altă parte știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.” (Romani 8,28)
De asemenea, o inimă mulțumitoare ne poate reface viața. La mormântul lui Lazăr, înainte de a-l învia pe acesta după patru zile de zăcut în mormânt, Mântuitorul I-a mulțumit Tatălui ceresc: „Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat.” (Ioan 11,41). Ceea ce a urmat, știm cu toții: o înviere spectaculoasă. Viață adevărată!
Când îi mulțumești lui Dumnezeu pentru protecție, îngrijire și ajutor, indiferent de problemele cu care te confrunți, ceva minunat se întâmplă întotdeauna. Acele lucruri din viața ta pe care le considerai moarte, revin la viață. Speranța și încrederea reînvie și un nou sens al vieții îți dă curajul și puterea de a continua.
Versetul 3 conține un îndemn izvorât din propria experiență a psalmistului: „Înălțați pe Domnul împreună cu mine. Să lăudăm cu toții Numele Lui!”. Dacă „a înălța” înseamnă „a mări”, acest îndemn vrea să ne învețe o lecție prețioasă de viață: Când te concentrezi asupra lui Dumnezeu și nu asupra problemelor cu care te confrunți, El devine mare, iar problema ta devine mică. Și cine dintre noi nu dorește ca marile probleme ale vieții să devină mici, atât de mici încât să nu le mai băgăm în seamă?
Așadar, să cultivăm mereu, fără pauze și fără rezerve, acel spirit de recunoștință atât de benefic sufletelor noastre, și vom avea mereu și mereu parte de viață. O viață îmbelșugată, dăruită de Dumnezeu, după cum ne-a promis Însuși Mântuitorul: „Eu am venit ca oile să aibă viața, și s-o aibă din belșug.” (Ioan 10,10 up.)
„Eu am căutat pe Domnul”
Aici, ca și în mulți alți psalmi ai lui David, găsim valoarea și puterea mărturiei personale: „Eu am căutat pe Domnul și mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele.” (vers.4)
David a avut și el perioade de viață dominate de frică: frica de sabia lui Saul, frica cu privire la nesiguranță zilei de mâine, frica de a-și pierde viața, familia și tronul, frica de a fi părăsit de Dumnezeu… Însă el nu a lăsat niciodată ca aceste temeri să-l despartă de Dumnezeu. Dimpotrivă, în mijlocul celor mai nefericite momente ale vieții, el a căutat Fața Domnului și a găsit întotdeauna izbăvire din toate temerile lui.
Acesta a fost, cu puține excepții nefericite și accidentale, modul său de viață. Aceasta a fost experiența sa cu Dumnezeu, în care a văzut mâna Lui la lucru, implicându-Se în cele mai mici și mai omenești probleme ale sale.
Apoi, după ce a ieșit cu fruntea sus din încercare, el dă mărturie publică despre intervenția lui Dumnezeu, pentru ca și concetățenii săi, dar și generațiile următoare, să beneficieze de aceleași binecuvântări.
Mărturia psalmistului continua: „Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ți se umple fața de rușine.” (vers.5) Probabil că în momentul scrierii psalmului, David și-a amintit de unele perioade din viață în care privirea lui nu fusese ațintită al Domnul. Experiențele dureroase prin care a trecut în acele momente, când nu-L avusese pe Dumnezeu în centrul atenției sale, îi revin mereu în minte. Iar bucuria de a-și regăsi echilibrul și sensul vieții, punându-L pe El în centrul preocupărilor, dorește să o împărtășească acum și celor din jur.
Din propria lui experiență de viață, David poate afirma fără nicio ezitare: „Când strigă un nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui” ( vers. 6 ). Dar oare Dumnezeu devine sensibil la suferințele noastre doar atunci când strigam la El? Desigur că nu!
Să nu uităm că avem înaintea ochilor o lucrare poetică, iar în poezie sunt permise anumite exprimări neobișnuite. De fapt, „strigătul” nostru către Dumnezeu nu înseamnă depășirea unui anumit număr de decibeli. Strigăt poate fi un suspin doar de noi auzit, un geamăt sau chiar o durere tăcută. „Strigătul” nostru către Dumnezeu este rugăciunea în orice formă ar fi ea, iar Dumnezeu este (și nu poate fi altfel!) sensibil la glasurile ei.
Apoi, după ce ne asigură de intervenția lui Dumnezeu în favoarea celor căzuți în necaz care apelează la ajutorul Său, David ne asigură: „Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El și-i scăpa din primejdie.” (vers.7).
Sintagma „Îngerul Domnului” apare doar de două ori în psalmi: în contextul de față și în Psalmul 35,5.6. Dacă în Psalmul 34 Îngerul Domnului îi ocrotește pe oamenii evlavioși, în Psalmul 35 el este văzut pedepsindu-i pe cei răi.
De fapt, afirmând aceste lucruri, David dă la o parte cortina dintre lumea văzută și cea nevăzută, ajutându-ne să vedem cu ochii spirituali realitățile de dincolo de orizontul nostru limitat. Ce bine ar fi dacă în fiecare ispită și luptă cu care ne confruntăm am vedea oștile iadului gata să ne doboare! Poate că atunci am striga mai des și mai insistent la Dumnezeu după ajutor.
Și ce bine ar fi dacă în aceleași momente dramatice am vedea oștile cerului gata să ne vină în ajutor și să ne apere! Poate că atunci am sta mai liniștiți în mijlocul necazurilor, poate că nu am cârti și poate că L-am lauda mai mult pe Dumnezeul nostru pentru grija pe care ne-o poartă.
Lecții de viață
Prima parte a Psalmului 34, mai exact versetele 1‑7, reprezintă o cântare de laudă și o mărturie personală a lui David despre experiențele sale cu Dumnezeu. Începând cu versetul 8, el vrea să-i învețe pe cei de lângă el, dar și generațiile următoare, câteva lecții de viață pe care el însuși le-a trăit în perioada în care fugea de sabia lui Saul.
Ni-l imaginăm pe psalmist adunându-și tovarășii de suferință în jur și predicându-le. Se pare că a fost o predică suficient de bună și pătrunzătoare pentru ca părți din ea să fie citate în Noul Testament cu aproximativ o mie de ani mai târziu.
Primul îndemn al lui David, adresat ascultătorilor săi, este: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El.” (vers.8) Cu alte cuvinte, el le spune tovarășilor săi: „Eu am gustat din bunătatea lui Dumnezeu. Știu ce spun. El nu m-a dezamăgit niciodată, chiar și atunci când nu I-am înțeles planurile. Dumnezeu a fost bun cu mine și în zilele fericite, dar mai ales în zilele în care L-am întristat și I-am dezonorat Numele. Așa este El și nu poate fi altfel: un Dumnezeu Bun. Vă rog, gustați și voi din bunătatea Lui. Convingeți-vă singuri că ceea ce vă spun este adevărat. Și nu veți regreta.”
Al doilea îndemn al predicii lui David îi invită pe ascultătorii săi să aibă permanent o teamă sfânta de Dumnezeu: „Temeți-vă de Domnul, voi sfinții Lui, căci de nimic nu duc lipsa cei ce se tem de El!” (vers.9). Este oare întâmplător faptul că, după ce vorbește despre bunătatea lui Dumnezeu, psalmistul își îndeamnă ascultătorii să se teamă de El? Trebuie să te temi de cineva care este bun?
În Scriptură nimic nu este întâmplător. Din cauza naturii noastre decăzute, uneori percepem bunătatea cuiva ca pe o slăbiciune și nu ca pe o calitate pe care trebuie să o respectăm. De aceea, nu trebuie să uităm că Dumnezeu este bun, iubitor, iertător și plin de har, dar și un Dumnezeu sfânt, neprihănit și drept, în prezența căruia păcatul sub orice formă ar fi nu are nicio șansă.
Dar ce înseamnă să ne temem de un Dumnezeu bun? Nimic altceva decât a-I acorda respectul ce I se cuvine, prin ascultarea de voia Lui și prin oglindirea caracterului Său în viața noastră. De aceea, David ne îndeamnă: „Veniți, fiilor, și ascultați-mă, căci vă voi învăța frica Domnului. Cine este omul care dorește viața și vrea să aibă parte de zile fericite?” (vers.11.12)
Predica lui David se axează pe trei îndemnuri principale:
1) Dacă vrei să fii fericit și să te bucuri de viață, ia seama la cuvintele tale! „Ferește-ți limba de rău și buzele de cuvinte înșelătoare!” (vers.13)
Când David dă acest îndemn, el știe ce spune. Parcă îl auzim spunându-le ascultătorilor săi: „Acolo, în Gat, am spus lucruri negândite. Înaintea filistenilor am pretins că sunt nebun și am rostit cuvinte înșelătoare. M-am încrezut în înțelepciunea mea și am dat greș. N-am crezut niciodată că din gura mea, din care au ieșit atâtea laude la adresa lui Dumnezeu, vor ieși astfel de cuvinte rușinoase. Nu repetați greșeala pe care am făcut-o eu. De aceea, luați seama la cuvintele voastre!”
2) Dacă vrei să fii fericit și să te bucuri de viață, ia seama la umblarea ta! „Depărtează-te de rău și fă binele; caută pacea și aleargă după ea!” (vers.14)
Cu alte cuvinte, psalmistul vrea să ne spună: „Tot din experiența mea vreau să vă învăț ceva important. Necazurile mele au început nu atunci când Saul și-a asmuțit copoii asupra mea, ci atunci când l-am mințit pe preotul Ahimelec. Nu voi putea uita niciodată greșeala făcută atunci, căci minciuna mea a dus la moartea atâtor oameni nevinovați. De aceea, nu repetați greșeala mea! Fiți atenți la umblarea voastră!”
3) Dacă vrei să fii fericit și să te bucuri de viață, ia seama la faptele tale! „Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană și urechile Lui iau aminte la strigătele lor.” (vers.15)
David confirmă acest adevăr prin propria sa experiență: „Acolo în Gat, am fost înfrânt. Am pierdut din vedere că Dumnezeu vede totul și am încercat să mă descurc singur, apelând la soluții omenești. Însă am pierdut. Nu știu de ce nu am fost ucis de Achiș, dar un lucru pot să spun cu certitudine: Dumnezeu m-a iubit și m-a salvat. El mi-a citit inima, a auzit strigătul ei și mi-a sărit imediat în ajutor. De aceea, dacă vreți să fiți fericiți, luați seama la faptele voastre!”
Beneficiile credinței
Ultima parte a psalmului ne prezintă beneficiile unei vieți de credință autentice. David nu privește idealist viața de credință. El nu exclude suferința, necazul și nenorocirea din viața copiilor lui Dumnezeu. Însă el știe din proprie experiență că un om evlavios, deși are parte și el de suferințe, nu va fi niciodată singur în mijlocul cuptorului încercărilor.
„Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit. De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scăpa întotdeauna din ea. Toate oasele i le păzește, ca niciunul din ele să nu i se sfărâme.” (vers.18‑20)
„Dreptul” la suferință îl avem cu toții, fie oameni evlavioși, fie oameni fără temere de Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu nu trăiesc pe acest pământ sub un clopot de sticlă, ocrotiți de răul din jur. Și ei respiră același aer poluat, aducător de boală; și ei consumă aceleași alimente contaminate cu pesticide și hormoni; și ei au parte de aceleași consecințe ale răului social. Însă ei au un avantaj față de ceilalți oameni: Ei Îl au pe Dumnezeu de partea lor. Îi simt prezența, Îi simt mângâierile, Îi aud încurajările și se bucură de puterea pe care le-o oferă pentru a răzbate cu fruntea senină prin „valea umbrei morții.”
Privind la experiența celor trei tineri aruncați în cuptorul de foc al lui Nebucadnețar (vezi Daniel cap. 3), mă întreb: Oare nu este mai bine să fii în mijlocul cuptorului încercărilor, avându-L pe Iisus lângă tine, decât să fii în afară, liber și lipsit de suferință, dar fără prezența Lui? Tu ce ai alege?
Ultimul verset al Psalmului 34 este o făgăduință de mare profunzime: „Domnul scăpă sufletul robilor Săi, și niciunul din cei ce se încred în El nu este osândit.” (vers.22)
Să observăm care este prioritatea lui Dumnezeu în legătură cu ființele omenești. El vrea să scape de la moarte nu doar trupul ( care oricum va fi înnoit la revenirea lui Christos ), ci sufletul, care, în concepția biblică (și nu numai!), reprezintă întreaga ființă umană. (vezi Geneza 2,7)
Cu puțin timp înainte de patima Sa, Mântuitorul i-a mărturisit lui Petru: „Eu M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta.” (Luca 22,32) Nu pentru trupul lui Petru se ruga Iisus, ci pentru credința acestuia, pentru salvarea sufletului său, adică a întregii sale ființe.
Psalmul se încheie cu exprimarea, în doar câteva cuvinte, a marelui adevăr al îndreptățirii prin credință: „Niciunul din cei ce se încred în El nu este osândit.” (vers.22) Sau, cu alte cuvinte: „Toți cei ce se încred în Dumnezeu vor fi repuși în drepturile lor de fii ai lui Dumnezeu.”
Nici urmă de legalism, nici urmă de îndreptățire prin fapte sau merite personale. „Căci cel neprihănit va trăi prin credința lui.” (Habacuc 2,4 up.)
Nu este minunat lucrul acesta?
sursa: https://www.loribalogh.ro/