Categoria: Comentarii biblice
- „Te înalț, Doamne, căci m-ai ridicat și n-ai lăsat pe vrăjmașii mei să se bucure de mine.
- Doamne, Dumnezeule, eu am strigat către Tine, și Tu m-ai vindecat.
- Doamne, Tu mi-ai ridicat sufletul din Locuința morților, Tu m-ai adus la viață din mijlocul celor ce se coboară în groapă.
- Cântați Domnului, voi cei iubiți de El, măriți prin laudele voastre Numele Lui cel Sfânt!
- Căci mânia Lui ține numai o clipă, dar îndurarea Lui ține toată viața: seara vine plânsul, iar dimineața, veselia.
- Când îmi mergea bine, ziceam: „Nu mă voi clătina niciodată!”
- Doamne, prin bunăvoința Ta mă așezaseși pe un munte tare, dar Ți-ai ascuns Fața, și m-am tulburat.
- Doamne, eu am strigat către Tine și m-am rugat Domnului zicând:
- „Ce vei câștiga dacă-mi verși sângele și mă coborî în groapă? Poate să Te laude țărâna? Poate ea să vestească credincioșia Ta?
- Ascultă, Doamne, ai milă de mine! Doamne, ajută-mă!”
- Și mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale și m-ai încins cu bucurie,
- pentru ca inima mea să-Ți cânte și să nu stea mută. Doamne, Dumnezeule, eu pururea Te voi lăuda!”
Lauda – parfumul recunoștinței
De o mare sensibilitate poetica, Psalmul 30 reușește să exprime liber cele mai profunde trăiri și emoții pe care le-a avut David într-un anumit moment al vieții sale. Nu știm exact cu care eveniment din viața lui putem asocia acest imn de laudă și mulțumire. Cuvintele preambulului ar putea să ne trimită la momentul sfințirii Casei Domnului, cu ocazia mutării chivotului la Ierusalim, însă trimiterea este neclară.
La fel de plauzibilă este și interpretarea acestui psalm în legătură cu o boală gravă de care ar fi suferit David și de care ar fi fost vindecat, sau în legătură cu un moment dramatic în care el ar fi fost foarte aproape de pragul mormântului.
Unii comentatori pun Psalmul 30 în legătură cu renașterea spirituală a poporului iudeu, odată cu dedicarea templului pe vremea lui Iuda Macabeul în anul 164 î.Ch., în urma profanării lui de către împăratul seleucid Antioh IV Epifanul. Părinții Bisericii au văzut în același psalm o profeție cu privire la învierea lui Christos și mulțumirea Lui adresată Tatălui după eliberarea Sa din lanțurile mormântului.
Însă indiferent care a fost evenimentul care a stat la baza scrierii lui, Psalmul 30 rămâne o bijuterie literară, un imn al recunoștinței și mulțumirii la adresa Creatorului, înălțat de un om care a fost foarte aproape de pragul mormântului, dar care a fost izbăvit din lanțurile lui.
După ce a gustat din plin din amarul morții, după ce neliniștea ei a dispărut din inima lui, acum David se roagă și cântă liniștit bucuria de a trăi, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru vindecarea miraculoasă de care a avut parte. Psalmul 30 nu este altceva decât o încercare a psalmistului de a ne transmite și nouă câte ceva din propria lui experiență, răspândind parfumul unei „flori” rare: „floarea recunoștinței”. Să ne lăsăm „îmbătați” de acest parfum, căci îl întâlnim atât de rar printre oameni!
„Te înalț, Doamne, căci m-ai ridicat!”
David este un lăudător constant al măreției, puterii, sfințeniei și dragostei lui Dumnezeu. De unde izvorăște atâta laudă și recunoștință, când știm prea bine că el nu a fost un om desăvârșit, când viața sa a fost marcată de căderi spectaculoase, însoțite de adevărate drame sufletești?
Singura explicație o găsim în relația sa desăvârșită cu Dumnezeu. Nu, David nu a fost un om desăvârșit. Și el a avut slăbiciuni și lipsuri, a cunoscut și el gustul amar al înfrângerii și nuiaua pedepsei și dezaprobării divine, a trăit și el durerea de a fi disprețuit și părăsit de oameni.
Totuși, David a fost un „om după inima lui Mea” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22), după cum îl caracterizează Însuși Dumnezeu. Și aceasta nu pentru că el ar fi fost desăvârșit, ci pentru că relația lui cu Dumnezeu a fost desăvârșită.
Aici se află secretul izvorului său nesecat de laudă, mulțumire și recunoștință la adresa Dumnezeului sau. Indiferent că era vorba de biruințe sau înfrângeri, de căderi sau ridicări, de zile liniștite sau zile furtunoase, David vedea în toate Providența divină care-l călăuzea, fiind convins că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.” (Romani 8,28)
Psalmul 30 ne vorbește de o „cădere” a lui David pe care vrăjmașii lui o doreau să-i fie fatală. Să fie vorba de o „cădere” fizică, de o boală gravă, sau dimpotrivă, de o „cădere” spirituală? Nu știm. Însă ceea ce știm este că David nu fost părăsit de Dumnezeu în astfel de momente, ci l-a ridicat, l-a vindecat și l-a restaurat.
„Te înalt, Doamne, căci m-ai ridicat și n-ai lăsat pe vrăjmașii mei să se bucure de mine. Doamne, Dumnezeule, eu am strigat către Tine și Tu m-ai vindecat.” (vers.1.2)
Faptul că se vorbește de locuința morților și de readucerea lui la viață ne face să înțelegem că criza prin care trecea psalmistul a fost o criză majoră, o problemă de viață și de moarte: „Doamne, Tu mi-ai ridicat sufletul din locuința morților, Tu m-ai adus la viață din mijlocul celor ce se pogoară în groapă.” (vers.3)
Unii comentatori au văzut în descrierea acestei experiențe dramatice din viața lui David o profeție cu privire la învierea lui Iisus. Alți comentatori sunt de părere că vindecarea de care amintește David în acest psalm se referă la refacerea sa sufletească după lunga perioadă de deprimare cauzată de persecuția lui Saul. Scriptura ne relatează cel puțin 22 de ocazii în care sabia lui Saul era gata să-l ucidă pe David, trimițându-l pentru totdeauna în mormânt. În anii aceia interminabili de prigoană, David se vedea deja în locuința morților, scos definitiv de pe scena vieții și a istoriei.
Dar iată că Dumnezeu nu-Și părăsește copiii în astfel de momente. Ne încearcă, dar nu ne leapădă; ne curăță în cuptorul de foc al suferinței, dar nu renunță la noi. Și pentru că El dorește să fim „aur” curat, uneori lasă ca flacăra încercării să-și facă lucrarea un timp mai îndelungat. Pentru om e dureros și dramatic. Uneori, pare chiar insuportabil. Însă privind lucrurile din perspectiva cerului și a veșniciei, merită. „Aurul” pe care Dumnezeu îl va scoate din foc va fi de 24 de carate.
„Cântați Domnului!”
De ce se pune atât de mult accent pe cântare în psalmii lui David? Un răspuns posibil poate fi acesta: Dacă cuvintele obișnuite pe care le rostim sau scriem transmit trăiri și sentimente spre inima ascultătorului, cântarea are puterea de a le duce direct în inima acestuia.
Muzica are undă verde spre sufletul nostru, fiind unul dintre darurile lui Dumnezeu pentru creaturile Sale. Cu greu ne-am putea imagina viața fără ea. Cât de săracă ar fi existența noastră fără muzică! Și cât de slabă ar fi închinarea pe care o aduc Creatorului ființele create de El fără imnurile de laudă care răsună în Univers!
Avem toate motivele din lume să-I cântăm lui Dumnezeu, însă David amintește doar câteva dintre ele: „Cântați Domnului, voi cei iubiți de El, măriți prin laudele voastre Numele Lui cel sfânt. Căci mânia Lui ține numai o clipă, dar îndurarea Lui ține toată viața; seara vine plânsul, iar dimineață veselia.” (vers.4.5)
Un prim motiv al cântărilor de laudă ale psalmistului este dragostea lui Dumnezeu. Oare cărui om nu-i vine să cânte când se simte iubit? Nu suntem stâlpi de pe marginea drumului, cărora le este indiferent dacă sunt iubiți sau nu de cineva. Suntem ființe create din dragoste, de un Creator care este dragoste, și pentru ca să fim copleșiți cu dragoste.
Sensul vieții îl regăsim doar în dragostea pe care o primim și pe care o dăruim mai departe, iar atunci când respirăm această atmosfera a iubirii divine, inima este greu de oprit să nu cânte laude la adresa lui Dumnezeu.
Un alt motiv invocat de David atunci când ne îndeamnă să-I cântăm lui Dumnezeu se află în sfințenia Numelui Său. Sfințenia Sa nu se află doar în cele câteva litere care compun unul sau altul dintre Numele sub care Se prezintă Creatorul pe paginile Scripturii (Adonai, Elohim, Iahweh, El-Roi, El-Shaddai, etc.), ci mai ales în caracterul Său. Cu cât contemplăm mai mult acest caracter, cu atât vom fi mai copleșiți de sfințenia Lui, iar imnurile de laudă vor izvorî în mod spontan.
Al treilea motiv invocat de David este legat de disproporția evidentă între mânia și îndurarea divină. Cum să nu-I cânți unui Tată ceresc a cărui mânie sfântă ține doar o clipă, în timp ce îndurarea Lui ține toată viața? Dacă lucrurile ar fi stat invers: îndurarea să țină o clipă, iar mânia toată viața, ar mai izbucni imnuri de laudă spontane din inimile celor credincioși?
Poate că s-ar auzi și în acest caz imnuri de laudă… Însă ele ar fi cântate doar cu jumătate de gură și cu un sfert de inimă; nu din dragoste, ci din teamă. Adică așa cum li se cântă și astăzi dictatorilor lumii…
Însă Dumnezeu nu este un dictator. Deși este Suveranul Universului, El ne-a câștigat inimile nu îngrozindu-ne prin mânia Sa de o clipă, ci copleșindu-ne cu dragostea Lui de o viață. De aceea, El merită fiecare notă, fiecare pauză, fiecare acord și fiecare accent al imnurilor pe care I le înălțăm.
„Nu mă voi clătina niciodată!”
În cea de-a doua parte a psalmului 30, David relatează propria sa experiență cu Dumnezeu. O experiență dramatică, cu care ne identificăm și noi adesea: „Când îmi mergea bine, ziceam: „Nu mă voi clătina niciodată”. Doamne, prin bunăvoința Ta mă așezaseși pe un munte tare… dar Ți-ai ascuns Fața și m-am tulburat.” (vers. 6.7)
Câți dintre noi nu trecem prin aceeași experiență! Când lucrurile merg bine, când există armonie în familie, în Biserică și între oameni, când avem bunăstare materială și spirituală, iar lumea ne respectă, avem senzația că întotdeauna va fi așa. Cât de ușor uităm că, în realitate, ne aflăm pe un câmp de luptă, în prima linie a frontului, acolo unde forțele binelui și ale răului se luptă pe viață și pe moarte! Iar noi nu suntem doar spectatori, ci soldați ai lui Christos, angrenați în marea lupta cosmică începută în cer, odată cu răzvrătirea lui Lucifer.
Pe linia frontului nu se doarme în confortul și siguranța palatelor, ci în tranșee… Iar David, ca și noi, a uitat pe moment această realitate și a căzut. Căderea lui nu s-a produs nici când era urmărit de sabia lui Saul, nici când era nevoit să fugă de fiul său Absalom, ci tocmai atunci când o ducea bine, când și-a permis puțină relaxare, dezbrăcând „armura lui Dumnezeu”.
El nu știa însă, așa cum nici noi nu știm adesea, că atunci când dezbrăcam „armura lui Dumnezeu”, chiar și pentru o clipă, devenim vulnerabili în fața atacurilor Diavolului și intrăm, fără să ne dăm seama, în „ziua cea rea” de care amintește Pavel: „De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare după ce veți fi biruit totul.” (Efeseni 6,13)
David, asemenea fiecăruia dintre noi, a uitat un lucru esențial: Cel mai mare dușman nu se află în afară, ci în noi înșine. Căderea noastră nu este provocată de factori externi, ci se află în noi înșine. Eul nostru, orgoliile și slăbiciunile noastre ies la iveală când ne așteptăm cel mai puțin, provocându-ne uneori căderi spirituale dramatice.
Senzația pe care a simțit-o David a fost aceea că Dumnezeu Și-a ascuns Fața de el în acele momente. Adevărul este că nu El Își ascunde Fața de noi, ci noi ne luăm privirea de la El. Cât de ușor dăm vina pe Dumnezeu pentru eșecurile noastre! Să ne uităm în oglindă și vom descoperi adevărata cauză a eșecurilor din viața noastră!
De unde știm că Dumnezeu nu Și-a ascuns Fața de David? Ne răspund versetele următoare: „Doamne, eu am strigat către Tine și m-am rugat Domnului, zicând: „Ce vei câștiga dacă-mi verși sângele și mă pogori în groapă? Poate să Te laude țărâna? Poate ea să vestească credincioșia Ta? Ascultă, Doamne, ai milă de mine! Doamne, ajută-mă!” (vers.8‑10)
De la liniștea și siguranța înșelătoare în care trăia, David se vede dintr-o dată pe marginea gropii mormântului, ieșind pentru totdeauna de pe scena vieții și a istoriei. Un final nedorit de nimeni…
De unde această neliniște a psalmistului pe pragul mormântului? Dacă el ar fi crezut în nemurirea sufletului, în continuarea existenței vieții în raiul lui Dumnezeu, ce rost au aceste întrebări pe care le pune Dumnezeului său: „Poate să Te laude țărâna? Poate ea să vestească credincioșia Ta?” (vers.9)
Un om care are o astfel de convingere s-ar îndrepta spre mormânt cu inima veselă, mai nerăbdător decât teroriștii islamici care își scriu numele pe listele de așteptare ale atentatelor teroriste. David însă tremura la gândul că filmul vieții se poate rupe în orice moment. De aceea, el strigă către Domnul: „Ascultă, Doamne, ai milă de mine! Doamne, ajută-mă!” (vers.10)
Iar Dumnezeu dovedește încă odată că are suficiente rezerve de har și bunătate: „Și mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale și m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Ți cânte și să nu stea mută.” (vers.11.12)
Ce putem învăța din acest final luminos al Psalmului 30? Un lucru încurajator pentru mine și pentru tine: Când te rogi, nu poți fi înfrânt. Cel ce se luptă pe genunchi, va ieși biruitor, căci cine Îl are pe Dumnezeu de partea lui, are de partea lui Majoritatea.
Iar când Dumnezeu este de partea ta, tânguirile ți se vor transforma în cântări de laudă, iar viața ta va fi refăcută pe deplin. Chiar dacă acum ea este țăndări…
sursa: https://www.loribalogh.ro/