Psalmul 29 – Pace în mijlocul furtunii - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Fiii lui Dumnezeu, dați Domnului, dați Domnului slavă și cinste.
2. Dați Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinați-vă înaintea Domnului îmbrăcați cu podoabe sfinte!
3. Glasul Domnului răsună pe ape, Dumnezeul slavei face să bubuie tunetul: Domnul este pe ape mari.
4. Glasul Domnului este puternic, glasul Domnului este măreț.
5. Glasul Domnului sfărâmă cedrii; Domnul sfărâmă cedrii Libanului;
6. îi face să sară ca niște viței, și Libanul și Sirionul sar ca niște pui de bivoli.
7. Glasul Domnului face să țâșnească flăcări de foc,
8. glasul Domnului face să se cutremure pustia; Domnul face să tremure pustia Cades.
9. Glasul Domnului face pe cerboaice să nască; El despoaie pădurile; în locașul Lui totul strigă: „Slavă!”
10. Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul și Domnul împărățește în veci pe scaunul Lui de domnie.
11. Domnul dă tărie poporului Său, Domnul binecuvântează pe poporul Său cu pace.”

O teofanie

Fiind de o rară frumusețe poetică, Psalmul 29 este un imn închinat teofaniei. Deși psalmul zugrăvește natura dezlănțuită în mijlocul unei furtuni aprige, atenția autorului nu se concentrează asupra naturii, ci asupra lui Dumnezeu, care Își manifestă puterea și măreția în mijlocul elementelor naturii.

Sus, deasupra naturii dezlănțuite tronează Dumnezeu, Împăratul suprem, într-o maiestate imperturbabilă. Aceasta este imaginea de ansamblu pe care ne-o transmit versurile acestui psalm.

Psalmul 29 pare să facă o trecere abruptă față de psalmul anterior. Dacă acolo ne întâlneam cu o tăcere aparentă a lui Dumnezeu, în Psalmul 29 auzim bubuituri de tunet și prăbușiri de cedri, o mulțime de zgomote în mijlocul cărora psalmistul percepe glasul lui Dumnezeu.

Este posibil ca David să descrie în acest psalm o furtună în munții Libanului, prilej folosit de el pentru a zugrăvi măreția și puterea Dumnezeului celui viu, în comparație cu neputința idolilor păgâni. De fapt, cei mai mulți exegeți văd în acest psalm o polemică împotriva zeului fenician Baal Hadad.

Este de remarcat faptul că Numele „Domnul” apare de 18 ori în Psalmul 29, de unde putem înțelege că descrierea făcută de David are în centrul ei puterea lui Dumnezeu – un atribut divin deseori prezentat în cartea Psalmilor.

De asemenea, este de remarcat și folosirea unor simboluri cum este cedrul, un copac ce poate ajunge la o înălțime de 27 m și o circumferință de 12 m. Cedrul este simbolul puterii orgolioase a omului în contrast cu atotputernicia lui Dumnezeu. Însă atunci când Dumnezeu vorbește, cedrii devin surcele, iar falnicii munți ai Libanului își pierd consistența.

Căci în fața măreției lui Dumnezeu se va pleca orice genunchi al celor din ceruri și de pe pământ. Și aceasta nu pentru că Dumnezeu pretinde acest lucru, ci pentru că El merită cu prisosință lauda și închinarea ființelor create.

„Dați Domnului slavă și cinste!”

Psalmul începe cu o chemare insistentă a celor ce-L iubesc pe Dumnezeu de a I se închina și a-I aduce laudă: „Fiii lui Dumnezeu, dați Domnului, dați Domnului slavă și cinste! Dați Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinați-vă înaintea Domnului îmbrăcați cu podoabe sfinte!” (vers.1.2)

De ce fiii lui Dumnezeu trebuie să I se închine Lui și să-I aducă laudă necurmat? Este vorba aici de setea lui Dumnezeu de a primi mereu laude, recunoștință și închinare? Nicidecum! Dumnezeu nu este un monarh orgolios și cu pretenții. Ceea ce vrea David să ne transmită în psalmii săi, în general, și în Psalmul 29, în particular, este că Dumnezeu chiar merită laudele noastre.

Închinarea pe care o aduc ființele create Creatorului lor nu este o cerință arbitrară a lui Dumnezeu, ci mai degrabă un răspuns față de dragostea și binecuvântările cu care sunt copleșiți de El.

Dar de ce diferă închinarea pe care o aduc „fiii lui Dumnezeu” de la un om la altul, de la o biserică la alta, de la o cultură la alta? Explicația o găsim în gradul de maturitate al închinătorilor. Dacă la vârsta copilăriei ne manifestăm zgomotos și impulsiv, la maturitate apare calmul, liniștea și profunzimea.

În închinare, lucrurile nu diferă prea mult. Închinarea zgomotoasă este manifestarea imaturității spirituale, în timp ce închinarea liniștită și profundă este, dimpotrivă, manifestarea maturității spirituale. Deși Dumnezeu acceptă ambele închinări, cu condiția ca ele să fie aduse cu o inimă curată, El dorește totuși să creștem, să ne maturizăm, „până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos, ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo…” (Efeseni 4,13.14)

Însă, fie că ne aflăm încă în stadiul de copii în credință, fie că am devenit maturi spiritual, există una și aceeași cerință pentru toți închinătorii: să fie îmbrăcați în „podoabe sfinte” atunci când se înfățișează înaintea Suveranului Universului.

Se gândește cineva la bijuterii de aur, argint sau pietre prețioase? Nu, aici nu e vorba de așa ceva. Metalele prețioase și pietrele scumpe nu sunt sfinte prin ele însele. „Podoabele sfinte” sunt roadele Duhului Sfânt adunate și manifestate în caracterul unui om. Căci „roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.” (Galateni 5, 22.23)

Cu astfel de „podoabe sfinte”, care împodobesc existența noastră, nu are cum să nu fie primite închinarea, mulțumirea, recunoștința și lauda noastră înaintea lui Dumnezeu.

„Glasul Domnului”

Versetele 3‑9 zugrăvesc un tablou al naturii dezlănțuite. Parcă se aud valurile muginde ale mării, parcă se aud tunetele și fulgerele care transformă cedrii măreți în surcele, parcă suntem și noi prezenți acolo, ca martori ai unui puternic cutremur de pământ și al unui incendiu de proporții.

Însă intenția lui David nu este doar aceea de a descrie poetic o furtună, fie pe Mediterana, fie în munții Libanului. El percepe și aude în toate aceste „zgomote” ale naturii glasul Creatorului. Atunci când vorbește, Dumnezeu nu o face de dragul de a vorbi. El are întotdeauna un mesaj de transmis, El are mereu un scop precis și benefic omului.

Glasul lui Dumnezeu răsună nu pentru a înspăimânta, așa cum li s-a întâmplat evreilor la poalele muntelui Sinai cu ocazia rostirii Legii, ci pentru a ne chema la El, pentru a-L înțelege mai bine, pentru a-I evalua caracterul, dragostea, puterea și suveranitatea.

De la caz la caz, în funcție de situație și de receptivitatea noastră, glasul Domnului poate suna blând, ca „un susur blând și subțire” (vezi 1 Împărați 19,12), sau dimpotrivă, el poate fi auzit asemenea tunetelor de pe Sinai (vezi Exodul 19,16.18.19). Însă de fiecare dată acest glas ne vrea binele suprem. Ne vrea mântuirea…

„Domnul împărățește în veci!”

Finalul psalmului este plin de liniște și pace. Asemenea furtunii de pe Marea Galileii, potolită la cuvântul lui Iisus, furtuna descrisă în Psalmul 29 se încheie într-o atmosferă de liniște, pace și binecuvântare.

Amintirea potopului biblic nu este întâmplătoare în desfășurarea ideilor acestui psalm. Potopul a fost cea mai puternică dezlănțuire a forțelor naturii care a existat vreodată pe planeta noastră de la actul Creației încoace. Însă David asociază imaginii potopului pe cea a lui Dumnezeu care tronează imperturbabil pe tronul Universului: „Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu potopul și Domnul împărățește în veac pe scaunul Lui de domnie.” (vers.10)

Această asociere între un cataclism mondial și tronul pe care Dumnezeu guvernează ne arată că nimic în acest Univers nu este întâmplător. Hazardul nu există decât în dicționare și în prejudecățile oamenilor. În realitate, tot ce se întâmplă în cer și pe pământ se află sub controlul unui Dumnezeu atotputernic și suveran. Iar atunci când unui copil al lui Dumnezeu i se întâmplă lucruri nedorite, când „rotițele” vieții par să se rotească în sens invers decum dorim noi, să avem deplină încredere în înțelepciunea Sa călăuzitoare.

„De altă parte știm”, le scria apostolul Pavel credincioșilor din Roma, „că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.” (Romani 8,28)

Imaginea unui Dumnezeu care „împărățește în veci pe scaunul Lui de domnie” este deosebit de încurajatoare. Dumnezeul nostru nu domnește doar pentru o perioadă de timp, lăsând tronul Universului altcuiva. El domnește în veci, iar acest lucru reprezintă garanția că și moștenirea pe care o vor primi cei mântuiți va fi veșnică.

Ultimul vers al Psalmului 29 este o făgăduință: „Domnul dă tărie poporului Său. Domnul binecuvântă pe poporul Său cu pace.” (vers.11) Și noi îi binecuvântăm uneori pe semenii noștri, însă marea diferență între noi și Dumnezeu constă în faptul că atunci când noi binecuvântăm, rostim niște urări de bine fără a avea nicio putere de a le aduce la îndeplinire. Când însă binecuvântă Dumnezeu, El vrea și poate împlini ceea ce a promis.

Acesta este Dumnezeul nostru minunat. Nu merită El toată închinarea și lauda noastră?

sursa: https://www.loribalogh.ro/