Categoria: Comentarii biblice
- „Domnul este lumina și mântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieții mele. De cine să-mi fie frică?
- Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănânce carnea, tocmai ei – prigonitorii și vrăjmașii mei – se clatină și cad.
- Chiar o oștire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aș fi.
- Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de Templul Lui.
- Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperișul cortului Lui și mă va înălța pe o stâncă.
- Iată că mi se și înalță capul peste vrăjmașii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui, în sunetul trâmbiței, voi cânta și voi lăuda pe Domnul.
- Ascultă-mi, Doamne, glasul când Te chem: ai milă de mine și ascultă-mă!
- Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Fața Mea!” Și Fața Ta, Doamne, o caut!
- Nu-mi ascunde Fața Ta, nu îndepărta cu mânie pe robul Tău! Tu ești ajutorul meu, nu mă lăsa, nu mă părăsi, Dumnezeul mântuirii mele!
- Căci tatăl meu și mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primește.
- Învață-mă, Doamne, calea Ta și povățuiește-mă pe cărarea cea dreaptă din pricina vrăjmașilor mei.
- Nu mă lăsa la bunul plac al potrivnicilor mei! Căci împotriva mea se ridică niște martori mincinoși și niște oameni care nu suflă decât asuprire.
- O, dacă n-aș fi încredințat că voi vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii! …
- Nădăjduiește în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ți inima și nădăjduiește în Domnul!”
Agonie și extaz
Nu cunoaștem în ce împrejurări a scris David Psalmul 27 și nici care au fost problemele cu care se confrunta la acea dată. Se pare că psalmistul era surprins de unele necazuri și nevoi la care nu se aștepta și pentru care nu era pregătit.
Dar tocmai aceste probleme noi, cu care nu era familiarizat, au dat naștere unuia din cei mai frumoși psalmi ai lui David, confirmând încă o dată marele adevăr consemnat în Scriptură: „Dar Dumnezeul nostru a prefăcut blestemul în binecuvântare.” (Neemia 13,2 up.)
Poetul Tudor Arghezi scria în poezia „Testament”: „Din bube, mucegaiuri și noroi, iscat-am frumuseți și prețuri noi”, demonstrându-ne că din cele mai neplăcute experiențe ale vieții poate ieși ceva bun, dacă Dumnezeu intervine cu harul Său. Iată că din „bubele, mucegaiurile și noroiul” cu care s-a întâlnit psalmistul în viață, au ieșit unii dintre cei mai frumoși psalmi, care ne inspiră și ne încurajează generație după generație.
Psalmul 27 este structurat în două părți. Primele șase versete reprezintă un cânt plin de lumină și încredere nezdruncinată în Dumnezeu, în timp ce versetele 7‑14 reprezintă o rugăciune fierbinte prin care David se prăbușește încrezător în brațele Dumnezeului sau.
Dar cum poate fi explicată această trecere de la extaz la agonie? Ce anume l-a determinat pe psalmist să treacă de la lumină și încredere nezdruncinată în Dumnezeu la atmosfera rugăciunii agonizante, în care se prinde de brațul Dumnezeului său cu toată puterea?
Diferența de tonalitate între cele două părți ale psalmului i-a determinat pe unii comentatori ai psalmilor să vorbească despre o posibilă situație prin care trecea David în acele momente. Fiind departe de Ierusalim și de Casa Domnului, psalmistul trecea printr-o criză de care nu avem cunoștință. Totuși, el își face curaj, exprimându-și încrederea deplină în ocrotirea lui Dumnezeu pe care o va găsi în umbra sanctuarului. Însă atunci când pașii îl conduc în curtea Casei Domnului, când se află în fața prezenței divine, David își deschide larg inima frământată, plângându-se de problemele lui.
Cu câtă milă și dragoste trebuie să-l fi privit Tatăl ceresc pe acest fiu al Său, care-și deschidea inima înaintea Lui ca o carte deschisă! Prin psalmii săi, el, împăratul lui Israel, își deschide inima nu doar înaintea cerului, ci și înaintea oamenilor, devenind vulnerabil. Însă lui David nu-i păsa de faptul că, scriind despre problemele și necazurile lui, devenea vulnerabil. El privește spre Dumnezeul său, lumina și mântuirea lui, iar acest lucru îi este suficient. Oare noi n-ar trebui să facem la fel?
„De cine să mă tem?”
Noi, oamenii, ne temem de un milion și ceva de lucruri. Ne temem de boală, de faliment, de cutremure și războaie; ne temem de căpușe, de meteoriți, de naufragii și microbi, de criminali, accidente și examene; ne temem de șefi răi, de recesiune economică, de judecată și de încă o mulțime de lucruri. În final, ne temem de moarte.
Atunci cum poate David să se întrebe atât de retoric: „De cine să mă tem? De cine să-mi fie frică?” (vers.1) Nu a avut și el temerile lui în viață? Desigur! Psalmii săi sunt plini de astfel de temeri. Atunci cum se explică acest curaj aproape nebunesc pe care-l exprimă chiar în debutul psalmului?
Răspunsul se află chiar în primele cuvinte ale psalmului: „Domnul este lumina și mântuirea mea; de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieții mele; de cine să-mi fie frică?” (vers.1)
Da, în prezența lui Dumnezeu, orice teamă se risipește, ca picurii de rouă sub razele calde ale soarelui. Chiar și atunci când cei răi înaintează împotriva ta ca să-ți mănânce carnea? ( vers. 2 ) Da, chiar și atunci! Se risipește teama chiar și atunci când o oștire vrăjmașă se ridică împotriva ta, declarându-ți război? (vers.3) Da, chiar și atunci! În prezența lui Dumnezeu, David nu mai simte nicio teamă, căci încrederea lui în El este de nezdruncinat.
De ce un om care se încrede fără rezerve în Dumnezeu este lipsit de temeri, deși trăiește într-o lume ca o junglă, cu pericole la tot pasul? Răspunsul este simplu: Un om care Îl are pe Dumnezeu la dreapta lui are de partea lui Majoritatea. Și dacă Majoritatea este cu tine, ce ar putea să-ți facă o minoritate rea și ostilă?
Vor veni zile în care oameni răi le vor confisca averile copiilor lui Dumnezeu, crezând că fac un lucru bun. Ce contează? Ei au promise bogății cerești de neimaginat… Vor veni zile în care oamenii răi le vor lua copiilor lui Dumnezeu libertatea, aruncându-i în închisori întunecate. Dar ce contează? Ei vor fi mereu liberi în Christos, căci „dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8,36)
Vor veni zile în care oamenii răi și fără Dumnezeu le vor lua copiilor lui Dumnezeu chiar și viața, făcându-i martiri ai credinței. Dar ce contează? Mântuitorul ne-a promis: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” (Ioan 11,25). Așadar, de ce și de cine să ne temem?
„Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheena. Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuși, niciuna dintre ele nu cade la pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până și perii din cap, toți vă sunt numărați. Deci să nu vă temeți: voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii.” (Matei 10,28‑31)
„Nu te teme!” – iată un refren atât de drag inimilor noastre tremurânde, un refren care se repetă de 366 de ori pe paginile Bibliei, pentru fiecare zi a anului… Chiar și pentru anii bisecți…
„Aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului”
Care este adevăratul motiv care îl face pe David să-și exprime o asemenea dorință? Era Casa Domnului mai confortabilă decât propriul palat împărătesc? Nicidecum! Să nu uităm că la data aceea templul se afla doar în faza de proiect și nu fusese pusă nici măcar piatra de temelie. „Casa Domnului” era un simplu cort modest, care adăpostea câteva obiecte de cult la fel de simple.
Era Casa Domnului un loc în care David se simțea în siguranță? Desigur! În prezența Dumnezeului său el nu avea de ce să se mai teamă. Însă nu acesta era motivul principal al dorinței lui. Era Casa Domnului un loc în care David putea trăi izolat de lumea cea rea din jur, asemenea mănăstirilor de azi? Cu siguranță că da! Însă David știa prea bine că, deși lumea era rea, răul se afla și în propria sa natură, pe care o ducea cu sine oriunde, chiar și în Casa Domnului.
Atunci de unde izvorăște această dorință a psalmistului? Tot el ne răspunde: „Ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de Templul Lui.” (vers.4up.) Cu toții vrem să fim mântuiți și să ajungem în Casa Domnului, în cer. Dar de ce dorim acest lucru? Ca să scăpam de temerile noastre de toate zilele? Ca să scăpam de suferință și moarte? Ca să ne fie bine, trăind o viață îmbelșugată și lungă cât viața lui Dumnezeu?
Dacă doar acestea sunt motivele așteptării Împărăției lui Dumnezeu, atunci ele sunt egoiste și nu sunt vrednice de sacrificiul suprem făcut de Creator. Însă dacă dorim mântuirea și viața veșnică pentru ca să-L cunoaștem mai bine pe Creator, pentru a contempla mai adânc caracterul Său și lucrurile Creației Sale, minunându-ne de ele, lucrurile stau cu totul diferit. Și cu siguranță că Dumnezeu va onora o astfel de dorință. Ai și tu această dorință, chiar dacă este ascunsă undeva în tainițele sufletului tău?
„El mă va ocroti în coliba Lui”
David folosește niște metafore surprinzătoare atunci când vorbește de Suveranul Universului. Ne-am fi așteptat ca el să asocieze măreției lui Dumnezeu termeni ca „palat”, „reședință” sau „capitala Universului”. Totuși, David vorbește de „colibă” și de „cortul” lui Dumnezeu. (vers.5.6) Care este mesajul pe care vrea să-l transmită psalmistul prin asemenea metafore?
De fapt, acești termeni evocă experiența poporului Israel în cei patruzeci de ani de peregrinare în deșert, transmițându-ne ideea de intimitate a relației dintre om și Dumnezeul său. Profetul Isaia exprimă astfel dorința lui Dumnezeu de a avea o relație cât mai apropiată, mai profundă și mai intimă cu copiii Săi de pe pământ:
„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.” (Isaia 57,15)
Coliba și cortul, prin definiție, nu sunt apartamente de lux, în care gazda și oaspeții stau în încăperi diferite, comunicând doar în anumite momente ale zilei. Coliba și cortul au câte o singură încăpere în care toți cei prezenți stau unul în prezența celuilalt, față către față, schimbând opinii, întrebând și oferind răspunsuri, exprimându-și temeri sau nedumeriri, luând cina împreună și întristându-se sau bucurându-se împreună.
Această intimitate a relațiilor este ceea ce Își dorește Dumnezeu și ceea ce reprezintă cea mai mare nevoie a noastră. V-ați gândit vreodată ce-I veți spune Tatălui ceresc când veți sta în prezența Lui nemijlocită? Dar Mântuitorului? Dar îngerului păzitor care ne-a însoțit din prima până în ultima clipă a vieții? Ce ne vom spune unii altora când vom fi împreună în „coliba” pregătită de Dumnezeu tuturor copiilor Săi credincioși?
Ceea ce astăzi așteptăm și nădăjduim, va deveni în curând realitate și, asemenea lui David, „în sunetul trâmbiței voi cânta și voi lăuda pe Domnul” (vers.6up.) pentru tot ce a făcut pentru fiecare dintre noi. „Amin ! Vino, Doamne, Iisuse!” (Apocalipsa 22,20 up.)
„Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Fața Mea!”
În prezența unei asemenea afirmații clare și fără echivoc, „industria” meritelor personale intră în faliment. Am înțeles că „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” (Filipeni 2,13) De asemenea, am înțeles că „noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Christos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2,10)
Dacă faptele și realizările noastre, fie în domeniul material, intelectual sau spiritual, I se datorează lui Dumnezeu, totuși faptul că Îl căutăm zi de zi în rugăciune, meditație și studiul Cuvântului Său nu ni se datorează nouă? Nu este meritul nostru?
Iată că nici măcar căutarea Feței lui Dumnezeu nu este rezultatul eforturilor noastre, ci se datorează tot harului Său. Cum ar putea un om rău și decăzut până în cele mai intime resorturi ale ființei lui să dorească un lucru atât de bun ca prezența lui Dumnezeu în viața sa?
Priviți la primii noștri părinți imediat după păcătuire! Care a fost primul lor gest? Au căutat ei Fața Creatorului după ce au dat curs amăgirii șarpelui? Nicidecum, ci s-au ascuns printre pomi, folosind frunze pentru a-și acoperi goliciunea. Aceasta este natura decăzută a omului: fuge de Dumnezeu, se ascunde de El și aleargă cât mai departe de prezența Sa, asemenea profetului Iona.
Dacă există oameni care-L caută pe Dumnezeu și dacă noi Îl căutăm pe Dumnezeu, acesta nu este meritul nostru, ci al Lui, căci Însuși Mântuitorul a promis: „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii.” (Ioan 12,32)
De ce nu caută toți oamenii Fața lui Dumnezeu, dacă toți sunt atrași de El? Aici intervine liberul arbitru al fiecărei ființe umane. Toți aud în inima lor glasul blând al cerului: „Caută Fața Mea”, însă nu toți răspund asemenea psalmistului: „Și Fața Ta, Doamne, o caut.” (vers.8) Cei mai mulți caută alte „fețe”… Dar cât de dezamăgiți vor fi la urmă…
„Nu mă părăsi, Dumnezeul mântuirii mele!”
Psalmul 27 se încheie cu o rugăciune de implorare a ajutorului divin, în condițiile unei crize care l-a surprins pe psalmist nepregătit. El amintește de vrăjmașii săi (vers.11), de protivnicii lui (vers.12), de martorii mincinoși (vers.12) și de oameni asupritori (vers.12) care atentează la viața sa. Însă David, în pofida faptului că menghina suferinței se strânge tot mai mult, nu-și pierde nădejdea în eliberarea și ocrotirea divină: „O! Dacă n-aș fi încredințat că voi vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii! …” (vers.13)
David merge pe un drum nou, pe care n-a mai mers niciodată. De aceea simte nevoia învățării și călăuzirii divine: „Învață-mă, Doamne, calea Ta, și povățuiește-mă pe cărarea cea dreaptă din pricina vrăjmașilor mei.” (vers.11)
Chiar dacă are falsul simțământ că este părăsit chiar de părinții săi, el nu se îndoiește nici măcar pentru o clipă de ajutorul divin: „Căci tatăl meu și mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primește.” (vers.10)
Așadar, ce să faci când nu știi ce să mai faci? Unde să privești când în jur este întuneric dens? Încotro să te îndrepți când ți-ai pierdut busola? Răspunsul lui David este demn de reținut pentru orice criză care ar veni în viața noastră: „Nădăjduiește în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ți inima și nădăjduiește în Domnul.” (vers.14)
La urma urmei, putem spune și noi: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice.” (Ioan 6,68)
sursa: https://www.loribalogh.ro/