Categoria: Comentarii biblice
- „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui.
- O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el.
- Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit:
- dar răsunetul lor străbate tot pământul, și glasul lor merge până la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui.
- Și soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz:
- răsare la un capăt al cerurilor și își isprăvește drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui.
- Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată și dă înțelepciune celui neștiutor.
- Orânduirile Domnului sunt fără prihană și înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate și luminează ochii.
- Frica de Domnul este curată și ține pe vecie; judecățile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.
- Ele sunt mai de preț decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.
- Robul Tău primește și el învățătură de la ele; pentru cine le păzește, răsplata este mare.
- Cine își cunoaște greșelile făcute din neștiință? Iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc!
- Păzește, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.
- Primește cu bunăvoință cuvintele gurii mele și cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea și Izbăvitorul meu!”
Natură și revelație
Marele filozof Immanuel Kant mărturisea: „Două lucruri îmi umplu sufletul de temere sfântă și de uimire tot mai mare: spectacolul cerului înstelat, care ne spulberă efectiv ca ființe fizice, și Legea morală, care ne conferă o demnitate infinită ca agenți inteligenți.”
Probabil că atunci când a afirmat aceste lucruri, Kant avea proaspăt în minte Psalmul 19, cel mai cunoscut și mai popular dintre psalmii dedicați naturii. De aceea, un posibil motto al Psalmului 19 ar putea fi următorul: „Natura și revelația mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu.”
În esență, acest psalm este o meditație cu privire la slava pe care Dumnezeu o manifestă în cele două cărți ale revelației Sale: natura și Cuvântul scris. Citind această meditație de o frumusețe poetică deosebită, parcă îl vedem pe David stând sub cerul liber, fie înainte de ivirea zorilor, fie în clipele amurgului, contemplând măreția Creației și lăudându-L pe Dumnezeu. Un adevărat „Te Deum Laudamus” („Pe Tine, Doamne, Te lăudăm”), compus cu trei milenii în urmă la adresa Creatorului și Păstrătorului vieții, un „Te Deum” care i-a inspirat pe mulți compozitori și poeți deopotrivă.
Haydn a folosit primele versete ale Psalmului 19 în oratoriul „Creațiunea”, iar Joseph Addison a compus o parafrazare a acestui psalm în poemul „Firmamentul spațios”. Însă adevăratele binecuvântări pe care le-a adus umanității această meditație veche de milenii, dar mereu actuală prin conținutul ei, se va vedea doar la sfârșit, când Dumnezeu va trage linia. Atunci, toate lucrurile bune și toate lucrurile rele care s-au făptuit sub soare de la Creație până la final de istorie, vor apărea în adevărata lor lumină, cu influența lor și cu efectele lor îndepărtate.
David se odihnește pe patul lui de țărână de circa trei milenii, însă psalmii săi trăiesc și astăzi, înviorând sufletele întristate și aducând speranța într-o lume care se apropie de amurgul ei. Oare noi ce lăsam în urma noastră?
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu”
În psalmii săi, David Îi cântă lui Dumnezeu. De obicei, el Îi cânta Domnului său privind la cele ce se întâmplă pe pământ. El privește în jur, privește la propriul său suflet și în propria lui viață, găsind mereu motive să-L laude pe Dumnezeul lui. Însă de data aceasta, David își ridică privirile spre cer, spre infinitul spațiului cosmic, găsind și acolo motive de laudă la adresa Creatorului.
Când privește cerul, psalmistul nu se rezumă doar la o simplă delectare vizuală – un gen de tehnică de relaxare după o zi grea și plină de provocări. David privește spre cer și spre natura din jur pentru a-L găsi acolo pe Dumnezeul căruia I se închină și pentru a-I înțelege atributele, slava și caracterul. El Îl caută pe Dumnezeu pentru ca închinarea pe care I-o aduce să aibă un temei inteligent, nu o credință oarbă.
Ceea ce face psalmistul nu este altceva decât atitudinea pe care apostolul Pavel o va recomanda tuturor oamenilor peste mai bine de două milenii:
„Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. Într-adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți.” (Romani 1,19.20)
Pentru David, cerurile, în maiestatea lor, nu sunt doar un obiect de admirație și contemplare. Pentru el, „cerurile spun” ceva, au un mesaj clar și demn de a fi luat în seamă de fiecare ființă inteligentă. Iar mesajul lor este să vorbească despre slava lui Dumnezeu, adică despre atributele Sale divine, dar mai ales despre dragostea Sa care se răsfrânge asupra întregii Creații.
Când David contempla firmamentul acum trei milenii, el nu putea vedea cu ochiul liber, în zona geografică în care trăia, mai mult de trei sau patru mii de stele. Doar atâtea astre pot fi zărite pe cerul unei nopți senine în Emisfera Nordică din poziția unui observator omenesc, care nu are la dispoziția sa telescoapele moderne, ci doar proprii săi ochi.
Mă întreb: Dacă David ar fi avut posibilitatea să vadă ceea ce vedem noi cu ajutorul tehnologiilor moderne, cum ar fi arătat Psalmul 19? Dacă el ar fi avut privilegiul generației noastre de a privi spre cele peste două sute de miliarde de galaxii, cu nebuloasele lor spectaculoase, cu pulsarii, quasarii și roiurile de stele care împânzesc spațiul cosmic, ce cuvinte ar fi folosit pentru a descrie slava Creatorului?
El a zărit puțin din măreția Creației, dar L-a lăudat mult pe Creator. Noi zărim mult din măreția Creației, dar paradoxal, Îl lăudăm puțin, mult prea puțin pe Creatorul nostru. De ce oare? Nu cumva pentru că ne-am depărtat de natură și de ceea ce a creat Dumnezeu, complăcându-ne într-o lume din ce în ce mai artificială?
Câți dintre cei peste șapte miliarde de locuitori ai planetei își mai ridică astăzi ochii spre cer întrebându-se: De unde venim? Cine suntem? Încotro mergem? „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” (vers.1), dar cine mai ia seama la mesajul lor?
Astrologii? Nu, căci ei au deturnat înțelesul pe care David îl dă mesajului transmis de astre, lăsându-i pe oameni în aceeași ignoranța cu privire la caracterul și atributele Creatorului. Adevăratul mesaj al Creației îl poate înțelege doar acela care Îl caută pe Dumnezeul Creației cu o inimă curată și lipsită de prejudecăți, căci este scris: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5,8)
Tăcerea care vorbește
„O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre El. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit. Dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii.” (vers.2‑4)
Nicolae Iorga spunea: „Tăcerea are glasurile ei de înțelepciune. Ascult-o!” Specialiștii în comunicare afirmă că doar un anumit procent din comunicare se realizează prin cuvintele pe care le rostim. Astfel, psihologul și sociologul Albert Mehrabian demonstra în anul 1971 că oamenii comunică doar în proporție de 7% prin intermediul cuvintelor. Restul de 93% este reprezentat de comunicarea nonverbală: 38% – paralimbajul ( ritmul, tonul, înălțimea vocii ) și 55% – gesturi, mimică ș.a.
De multe ori, gesturile noastre, privirea, poziția corpului sau mimica noastră transmit un mesaj mult mai puternic decât cuvintele pe care le rostim. Iar faptele și lucrurile pe care le lăsăm în urma noastră vorbesc despre noi mai mult decât o mie de volume autobiografice.
Dacă acest lucru este valabil în dreptul oamenilor, de ce nu ar fi la fel de valabil și în dreptul lui Dumnezeu? Parafrazând Psalmul 19, Joseph Addison scria în poemul său „Firmamentul spațios”:
„Și dacă toate mut plutesc
pe lângă globul pământesc?
Dar minții-n bucuria lor,
Îi cântă toate-n falnic cor.”
Dar despre ce ne vorbesc cerurile în tăcerea lor? Ce ne comunica non-verbal cele peste două sute de miliarde de galaxii care se mișcă în spațiu într-o ordine desăvârșită, cu cele peste trei sute de sextilioane ( 3 000 000 000 000 000 000 000 000 ) de stele pe care le conțin? Ce ne transmite albastrul unei zile senine de vară ( cum ar fi ca cerul să fie maro, plumburiu sau roșu? ), sau negrul unei nopți senine de iarnă, stropit cu puzderia de stele ale Căii Lactee? Oare nu ne vorbesc toate despre existența unui Creator?
Și pentru că unii oameni Îl neagă pe Dumnezeul Creator, nu pentru că nu ar avea dovezi ale existenței Lui, ci pentru că vor să trăiască liniștiți fără El, profetul Isaia le lansează o provocare:
„Ridicați-vă ochii în sus și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; așa de mare e puterea și tăria Lui, ca una nu lipsește.” (Isaia 40,26)
Nu, Dumnezeu nu are nevoie de cuvinte pentru a ne arăta că este atotputernic, omniprezent și atotștiutor, întruchipând dragostea și inteligența supremă. Lucrurile pe care le-a creat vorbesc despre toate acestea, fiind mai convingătoare decât toate încercările omului necredincios de a-L scoate pe Dumnezeu din Creația Sa.
„Cortul” soarelui
„În ceruri, El a întins un cort soarelui. Și soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz: răsare la un capăt al cerurilor și își isprăvește drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui.” (vers.4 up.– 6)
Ridicându-și privirea spre cer, David vede în fiecare detaliu al Creației mâna lui Dumnezeu și frumusețea caracterului Său. De atunci și până astăzi, cerurile nu s-au schimbat, ele rămânând la fel de expresive și bogate în motive de laudă ca și acum trei milenii. Dacă David, privind la maiestatea Creației, nu se putea abține de a-I cânta Creatorului, noi de ce nu am face la fel?
Când privim imensitatea spațiului cosmic, ne simțim atât de mici și ignoranți… Iar acest simțământ îl avem, paradoxal, chiar dacă cunoașterea a avansat în zilele noastre ca niciodată în istoria omenirii.
Privind la astrul zilei, psalmistul este cuprins de un respect profund. Însă nu față de soare, ci față de Cel care l-a creat și l-a așezat pe orbita lui, mai precisă decât mecanismul unui ceasornic. David este copleșit de minunile pe care le vede zi de zi în jurul său, dar respectul și lauda nu le îndreaptă spre Creație, ci spre Creator.
Pentru el, soarele este asemenea unui mire care iese din odaia lui de nuntă în zorii fiecărei zile, luptându-se ca un viteaz cu întunericul și frigul care domnesc în absența lui. Desigur, limbajul este prin excelență poetic, nu științific. Noi știm că în realitate nu soarele este cel ce care se rotește în jurul pământului, ci invers. Dar haideți să nu răpim poeziei frumusețea ei și să ne bucurăm de metaforele ei care ne îmbogățesc spiritul.
„Legea Domnului este desăvârșită”
Contemplând cerul cu ordinea și frumusețea care-l caracterizează, psalmistul devine conștient că toată splendoarea Creației se datorează unor legi divine desăvârșite. Cum ar fi arătat Universul dacă Dumnezeu nu ar fi fost drept și dacă El nu ar fi dat legi desăvârșite care să-l guverneze?
Este greu de imaginat haosul care ar exista în lipsa legilor lui Dumnezeu, considerate de David ca fiind desăvârșite, adevărate și drepte: „Legea Domnului este desăvârșită… mărturia Domnului este adevărată… orânduirile Domnului sunt fără prihană… poruncile Domnului sunt curate… judecățile Domnului sunt adevărate și toate sunt drepte.” (vers.7‑9)
Dar de ce consideră David că Legea Domnului înviorează sufletul? Cum pot niște legi, pe care le percepem ca fiind restrictive, să învioreze sufletul omenesc și, mai ales, să fie prețuite mai mult decât aurul și să fie considerate „mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri” (vers.10)?
Pentru omul însetat după neprihănire, dar care trăiește într-o lume coruptă până în cele mai ascunse fibre ale ei, așa cum este lumea noastră, Legea lui Dumnezeu aduce înviorare. De ce? Pentru că ea îi dă curaj, întărindu-i nădejdea că există dreptate în acest Univers. Doar un om neprihănit se poate bucura de Legea lui Dumnezeu și, de aceea, doar un om neprihănit poate să o respecte din convingere și dragoste.
„Nevinovat de păcate mari”
În Psalmul 19, David contemplă două lucrări ale Creatorului: natura și Legea. Când le privește cu atenție, el le vede desăvârșite, curate și drepte, la fel cum este și Autorul lor. Însă David nu se oprește aici, ci, aruncând o privire spre propria sa persoană, se vede mic și neînsemnat în comparație cu imensitatea Universului și profunzimea legilor care-l guvernează.
În sufletul său copleșit de ceea ce se întâmplă, se naște temerea că el, coroana Creației, nu se ridică la nivelul desăvârșirii lui Dumnezeu și a cerințelor Sale cu privire la om. Finalul psalmului este o privire a lui David în sine însuși.
După ce a privit în Creația desăvârșită a lui Dumnezeu și după ce a admirat Legea Sa perfecta, psalmistul intră în forul său interior, întrebându-se dacă nu cumva în viața lui există păcate pe care le-a făcut din neștiința și care l-ar îndepărta de desăvârșirea cerută de cer. Iar în cazul în care acestea există, psalmistul își cere iertare pentru ele: „Cine își cunoaște greșelile făcute din neștiință? Iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc.” (vers.12)
Când citim aceste cuvinte, riscăm să le pierdem profunzimea. Să nu pierdem din vedere două aspecte importante:
1) Cerând iertare lui Dumnezeu prin cuvintele unui psalm, David face gestul acesta public. Una este să-ți ceri iertare lui Dumnezeu în intimitatea „cămăruței” tale, unde nicio ureche omenească nu te aude, și alta este să faci același lucru public și pentru eternitate.
2) David era „unsul Domnului”, nu un israelit oarecare. Un împărat să-și ceară iertare public? Și pentru ce? Pentru niște greșeli pe care nu le cunoaște? Uneori ne întrebăm de ce David, care a căzut atât de spectaculos în mocirla păcatului, este numit totuși de Dumnezeu „om după inima Mea” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22). Când citim psalmii săi, în care David deschide acea fereastră numai de el știută spre omul său lăuntric, atunci înțelegem de ce l-a iubit Dumnezeu atât de mult.
Rugăciunea sa din finalul psalmului este remarcabilă: „Păzește, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană și nevinovat de păcate mari.” (vers.13)
Câți dintre noi se roagă pentru un astfel de subiect? Ne rugăm pentru sănătate, pentru prosperitate în afaceri, pentru ocrotire și pace în familie, și pentru multe alte lucruri. Însă câți dintre noi avem viziunea lui David cu privire la nevoia noastră spirituală cea mai presantă?
David considera mândria ca fiind un păcat mare. Dar pe cine deranjează un om mândru? Ce rău face el semenilor săi prin faptul că este mândru? Psalmistul știe ceva ce ar trebui să știm cu toții: mândria rupe relații. Iar dacă e vorba de relația omului cu Creatorul său, lucrurile sunt cu atât mai grave.
David nu poate concepe să existe în lume vreun lucru care să-l despartă de Dumnezeul lui. Iată motivul pentru care el amintește mândria și nu furtul, crima, adulterul sau alte păcate pe care noi le considerăm grave.
Psalmul 19 se încheie cu o ultima cerere la fel de remarcabilă ca și cele anterioare: „Primește cu bunăvoință cuvintele gurii mele și cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea și Izbăvitorul meu.” (vers.14)
Inima psalmistului se deschide ca o carte înaintea lui Dumnezeu. Nu doar cuvintele lui, ci chiar și cugetele ascunse ale inimii lui sunt aduse spre cercetare înaintea Domnului său. Câți dintre noi avem curajul să venim înaintea lui Dumnezeu chiar și cu gândurile noastre, știind bine că ochiul Său pătrunde până în cele mai ascunse colțuri ale sufletului?
David are acest curaj, iar curajul său provine din cunoașterea lui Dumnezeu. El știe cât de drept, sfânt și neprihănit este Domnul său, dar la fel de bine știe din propria sa experiență cât este El de bun, iertător și îndurător.
De o asemenea cunoaștere avem nevoie și noi. Și dacă vom ajunge să cultivăm o relație cu Dumnezeu la fel de profundă ca David, cuvintele „om după inima Mea” vor putea fi spuse și în dreptul meu și al tău.
Putem oare să ne dorim ceva mai mult?
sursa: https://www.loribalogh.ro/