Categoria: Comentarii biblice
- „Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt, lăudați-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui!
- Lăudați-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudați-L după mărimea Lui nemărginită!
- Lăudați-L cu sunet de trâmbiță, lăudați-L cu alăuta și harpa!
- Lăudați-L cu timpane și cu jocuri, lăudați-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul!
- Lăudați-L cu chimvale sunătoare, lăudați-L cu chimvale zăngănitoare!
- Tot ce are suflare să laude pe Domnul ! Lăudați pe Domnul!”
O doxologie a Cărții Psalmilor
Cartea Psalmilor, intitulată și „Cartea de Laude” a poporului Israel, se încheie triumfător. Marele „Aleluia!”, cântat de ființele inteligente din întregul Univers, reprezintă apogeul celei mai impresionante cărți de cântări care a fost compusă vreodată de om în cinstea Creatorului său, o doxologie demnă de măreția Dumnezeului nostru.
Cineva asemăna Cartea Psalmilor cu o uriașă sală de concerte în care ne este dat să auzim suspine, dar și explozii de bucurie și entuziasm; dezamăgire și durere, dar și speranță și mângâiere; vinovăție și acuzare, dar și iertare și acceptare. Un adevărat univers al trăirilor sufletești, în care itinerariul este întotdeauna de la teamă la curaj, de la întuneric la lumină, și de la deznădejde la speranță și mântuire.
Acum, după ce am fost alături de autorii Psalmilor în temerile, durerile și dilemele lor, dar și în bucuriile și în speranțele lor, suntem invitați să ne ridicăm în picioare și să participăm cu întreaga noastră ființă la marea simfonie universală, în care toate ființele inteligente se vor uni pentru a aduce laude Creatorului lor.
Psalmul 150 este, dintr-un anumit punct de vedere, o anticipare a momentului final al luptei dintre bine și rău, moment pe care vizionarul de pe insula Patmos, Ioan, îl descrie atât de impresionant în Cartea Apocalipsei: „Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce șade pe scaunul de domnie, și a Mielului, să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5,13).
În aceste clipe sublime, în care răul va fi fost demascat în toată hidoșenia lui, fiind eliminat pentru totdeauna din Univers, „Aleluia!” pare să nu se mai oprească. Rugăciunile celor mântuiți, stropite cu atâtea lacrimi și însoțite de atâtea gemete și suspine, se transformă într-un torent de laude la adresa Creatorului tuturor lucrurilor.
Ce să-I mai ceri Tatălui ceresc, când ai totul la dispoziție? După cine să mai suspini, când ești în prezența Sa nemijlocită? Pentru cine să mai mijlocești, când marea luptă a luat sfârșit și Dumnezeu a salvat tot ce se putea salva de pe pământ?
Da, asemenea multor altor lucruri care vor avea un sfârșit în Împărăția lui Dumnezeu, și cererile, lacrimile și suspinele vor avea un sfârșit. Lauda lui Dumnezeu nu se va sfârși însă niciodată, căci ea reprezintă elementul permanent al închinării. Aceasta este lecția cu care părăsim cartea Psalmilor.
„Aleluia!” („Lăudați pe Domnul!”) este, prin excelență, cântărea cerului. Dar ea va fi și cântarea celor care, deși încă au parte de dureri și dezamăgiri, de lacrimi și moarte pe pământ, ei trăiesc încă de pe acum cu sufletul în atmosfera cerului.
„Aleluia!” – „Lăudați pe Domnul!”
Corul magnific, care încheie lunga „stagiune” din marea „sală de concerte” a Psalmilor, conține nu mai puțin de douăsprezece îndemnuri de a-L lăuda pe Dumnezeu. Un număr rotund și plin de semnificații profunde, căci numărul 12 este simbolul Împărăției lui Dumnezeu. 12 patriarhi, 12 ucenici, 12 apostoli, 12 temelii ale Noului Ierusalim, 12 porți de mărgăritar ale Cetății Sfinte – un număr complet, care ne arată că nimic nu trebuie scăzut și nimic nu trebuie adăugat.
De ce suntem îndemnați atât de insistent să-L lăudăm pe Dumnezeu? În condițiile păcatului în care trăim cu toții, termenul „laudă” are uneori un sens peiorativ. Cel care laudă o altă persoană poate fi suspectat de intenția de a linguși, urmărind interese meschine, iar cel care acceptă (și așteaptă!) laude, îmbătându-se cu ele, este în cele mai multe cazuri un om îndrăgostit de propria sa persoană. Adică este un narcisist.
Având în vedere aceste aspecte pe care le întâlnim deseori în viață, ne întrebăm dacă nu cumva și în cer se întâmplă același lucru. Când privim cerul prin „ferestrele” Revelației divine, când observăm atmosfera care domnește acolo și auzim pe îngerii sfinți lăudându-L continuu pe Dumnezeu, se pot naște în mintea noastră anumite întrebări: Dar de ce atâta laudă? Le cere Dumnezeu creaturilor Sale să-L laude zi de zi? Și dacă există laudă, este ea spontană, sau este impusă ființelor cerești?
Însă întrebări de felul acesta apar tocmai pentru că trăim într-o lume deformată de păcat, în care și cele mai nobile sentimente au fost pervertite. Când ne referim la atmosfera cerului, lipsită de germenii otrăvitori ai păcatului, trebuie să înțelegem că tot ce se întâmplă acolo, inclusiv lauda la adresa Creatorului, este curat și neatins de păcat. În cer nu se pune nici problema lingușirii cuiva pentru atingerea unor scopuri meschine, nici a laudei lui Dumnezeu din teamă sau obligație. Cu atât mai puțin, cunoscându-L pe Dumnezeu în sfințenia caracterului Său, ne este imposibil să ne imaginăm că El pretinde laudă din partea creaturilor Sale așa cum tiranii pământului o pretind de la supușii lor.
La urma urmei, cine are mai mare nevoie de lauda lui Dumnezeu: Creatorul sau ființele create? Desigur, asemenea oricărui părinte care așteaptă recunoștință din partea copiilor săi pentru care a făcut atâtea sacrificii, inima de Tată a lui Dumnezeu tânjește și ea după un cuvânt de recunoștință și mulțumire din partea creaturilor Sale.
Însă cea mai mare nevoie de lauda la adresa lui Dumnezeu o au ființele create. De ce? Pentru că lăudându-L pe Creator, ele se așează într-o relație corectă față de El, recunoscându-și dependența de El și uriașa diferență care exista între Dumnezeul Creator și ființele create.
Într-o lume desăvârșită ca cea a cerului, în care păcatul nu a reușit să distrugă relațiile, a recunoaște superioritatea Creatorului pe toate planurile, fără a face din aceasta un motiv de invidie, și a-I arăta recunoștință și mulțumire, lăudându-I Numele, este ceva cât se poate de natural.
În cer, lauda nu este nici lingușire, nici lăudăroșenie, nici satisfacerea narcisismului cuiva, ci reprezintă pur și simplu recunoașterea dependenței de Dumnezeu și manifestarea spontană și neforțată a recunoștinței față de tot ceea ce Creatorul face pentru ființele pe care le-a creat.
De aceea, „lăudați pe Domnul! Lăudați pe Dumnezeu în locașul Lui cel sfânt, lăudați-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui! Lăudați-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudați-L după mărimea Lui nemărginită!” (vers.1.2).
Timpane, jocuri și închinare
Ca și psalmul anterior (149), Psalmul 150 ne surprinde prin invitația autorului de a ne exprima bucuria închinării într-un mod neobișnuit: cu instrumente muzicale pe care nu le întâlnim de obicei în locașurile de cult (trâmbițe, timpane, tobe, chimvale, etc.), dar și prin dansuri ritmate.
„Lăudați-L cu sunet de trâmbiță, lăudați-L cu alăută și harpa! Lăudați-L cu timpane și cu jocuri, lăudați-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul. Lăudați-L cu chimvale sunătoare, lăudați-L cu chimvale zângănitoare! Tot ce are suflare să laude pe Domnul!” (vers.3‑6).
Studiul Scripturii ne conduce în mod inevitabil la concluzia că evreii, mai ales în etapa de tinerețe a acestui popor, obișnuiau să-și exprime bucuria închinării publice prin muzică ritmată, însoțită de dans. Aceste obiceiuri ale poporului evreu dă naștere unei dileme în legătură cu unele forme de închinare moderne: Este permis dansul în închinare? Unele instrumente muzicale cum sunt: tobele, timpanele și chimvalele sunt potrivite cu o închinare adevărată?
Raportul biblic ne oferă numeroase dovezi că în perioada de tinerețe a poporului Israel dansul ritmat și instrumentele muzicale ca: tobele, timpanele și chimvalele erau folosite în închinarea publică, dar și în viața de zi cu zi.
Laban, de exemplu, i-a reproșat ginerelui său, Iacov, că dacă nu ar fi plecat pe ascuns, l-ar fi lăsat să plece în mijlocul cântecelor, în sunet de timpane și alăută (vezi Geneza 31,27). După traversarea Mării Roșii, Maria, sora lui Moise și Aaron, „a luat în mână un timpan, și toate femeile au venit cu timpane, jucând” (vezi Exodul 15,20).
Pentru a celebra victoria militară a lui Iefta, judecătorul lui Israel, fiica lui „i-a ieșit înainte cu timpane și jocuri” (vezi Judecători 11,34). Pe vremea lui Saul, la întoarcerea victorioasă a lui David după uciderea uriașului Goliat, „femeile au ieșit din toate cetățile lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând și jucând, la sunetul timpanelor și alăutelor, scoțând strigăte de bucurie” (vezi 1 Samuel 18,6). Inspirația îl surprinde pe însuși regele David dansând „din răsputeri înaintea Domnului” cu ocazia mutării chivotului la Ierusalim (vezi 2 Samuel 6,14).
Este cert faptul că în timpurile istoriei vechi a poporului Israel, dansul ritmat era prezent atât în viața de zi cu zi, când se celebra o victorie militară, dar și în momentele de închinare înaintea Domnului. Însă lucrurile nu au rămas mereu așa. În timpul domniei lui David se pare că s-au produs niște schimbări majore în domeniul închinării, aceasta devenind mai sobră, prin eliminarea dansului și a unor instrumente muzicale, considerate nepotrivite în închinare.
După ce Mical, soția lui David, și-a manifestat disprețul față de acesta, văzându-l pe rege dansând înaintea slujnicelor sale „ca un om de nimic” (vezi 2 Samuel 6,20), David nu a mai fost văzut niciodată dansând în public, și nici nu avem vreo dovadă că el ar mai fi autorizat o asemenea formă de închinare.
În veacurile care au urmat, închinarea a devenit mult mai sobră decât în timpul Exodului, al Judecătorilor și al domniei regelui Saul. Tamburinele au fost eliminate din serviciile de închinare publică, fiind înlocuite cu alte instrumente mai sobre și mai potrivite pentru închinarea la tabernacol.
În Noul Testament, nu se amintește nimic explicit cu privire la o eventuală folosire a dansului în închinarea credincioșilor. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioși să vorbească și să-I cânte lui Dumnezeu cu psalmi, fără să amintească nimic despre dans (vezi Efeseni 5,19). Biblia ne învață că, deși la început dansul era prezent în închinarea adusă lui Dumnezeu de poporul Israel, a existat tendința de eliminarea a lui din spațiul liturgic.
În ce privește creștinismul, dansul este irelevant ca formă de închinare, el nefiind necesar într-o spiritualitate autentică. Astăzi creștinii nu mai sărbătoresc victorii militare, ci spirituale. Dacă în trecut victoriile militare erau celebrate prin dans, biruințele spirituale de azi nu se mai celebrează în trup, ci în duh.
Căci, spune Mântuitorul: „Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh, și cine se închină Lui trebuie să se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23.24).
Rămas bun, dar nu adio!
Odată cu impresionanta doxologie a Psalmului 150, părăsim „Cartea de Laude” a poporului Israel. Însă nu pentru totdeauna! Pe cărările vieții vom avea parte de noi trăiri sufletești, de noi dureri și dezamăgiri, de noi bucurii și experiențe cu Dumnezeu. Și toate acestea ne vor face să ne întoarcem mereu la Psalmi, căci în versurile lor ne putem regăsi propriile noastre emoții, sentimente, dureri și aspirații.
Jean Calvin spunea că nu există niciun sentiment uman și nicio trăire sufletească care să nu fie reflectată în Psalmi. Citindu-i în liniște, în versurile lor regăsim exprimate nu doar propriile noastre sentimente, ci soluția la orice problemă, dilemă și suferință: încrederea totală în dragostea și înțelepciunea lui Dumnezeu.
Viața ne aduce adesea în fața unor întrebări la care nu avem nicio șansă să găsim răspuns în această viață. Psalmii ne oferă însă niște certitudini care ne vor ajuta să depășim problemele, dilemele și suferințele vieții. Și cea mai mare certitudine este aceea că Dumnezeu este dragoste, iar dragostea adevărată nu poate greși niciodată.
Treci prin probleme și nu știi de ce ți se întâmplă toate acestea? Ai încredere în dragostea lui Dumnezeu care nu greșește niciodată! El știe de ce trebuie să treci prin toate acestea. Și dacă acum trăim un timp al dilemelor și al întrebărilor fără răspuns, fii sigur că va veni – nu se poate să nu vină! – și un timp al răspunsurilor.
Ceea ce ai de făcut acum – și acesta este cel mai bun lucru posibil! – este să te abandonezi total în brațele Tatălui ceresc, fiind convins că El te va călăuzi pe drumul cel bun. Așa a făcut David în momentele de criză supremă și a ieșit învingător. Așa au făcut de-a lungul veacurilor toți copiii adevărați ai lui Dumnezeu. Și nimeni nu va regreta vreodată că s-a încrezut în El!
Dacă crezi că ai soluții mai bune la întrebările și problemele tale, folosește-le! Dar nu uita: ori de câte ori vei fi dezamăgit de ele, Dumnezeu este tot acolo, așteptându-te. Când nu mai vezi cărarea pe care trebuie să înaintezi, pentru că ai pierdut marcajul, întoarce-te până în punctul în care ai văzut ultima dată lumina! Dumnezeu este acolo și așteaptă să-L iei ca Tovarăș de drum.
Și, după ce Îl vei invita în viața ta, „încrede-te în Domnul și fă binele; locuiește în țară și umblă în credincioșie. Domnul să-ți fie desfătarea, și El îți va da tot ce-ți dorește inima. Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, încrede-te în El și El va lucra. El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina, și dreptul tău ca soarele la amiază” (Psalmul 37,3‑6).
Poate fi un lucru mai frumos ca acesta?
sursa: https://www.loribalogh.ro/