Psalmul 146 – Un psalm al Providenței divine - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Lăudați pe Domnul! Laudă, suflete, pe Domnul!
2. Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi.
3. Nu vă încredeți în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor.
4. Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în aceeași zi le pier și planurile lor.
5. Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, ferice de cine-și pune nădejdea în Domnul, Dumnezeul său!
6. El a făcut cerurile și pământul, marea și tot ce este în ea. El ține credincioșia în veci.
7. El face dreptate celor asupriți; dă pâine celor flămânzi. Domnul izbăvește pe prinșii de război;
8. Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiați; Domnul iubește pe cei neprihăniți.
9. Domnul ocrotește pe cei străini, sprijină pe orfan și pe văduvă, dar răstoarnă calea celor răi.
10. Domnul împărățește în veci; Dumnezeul tău, Sioane, rămâne din veac în veac! Lăudați pe Domnul!”

Laudate Dominum!

Psalmul 146 deschide așa-numitul „Hallel” final (de la ebraicul „halelu-Yah”, tradus cu „lăudați pe Domnul!”), alcătuit din ultimii cinci psalmi dedicați laudei lui Dumnezeu. Fiind ușor de memorat datorită simplității sale, acest imn luminos și aducător de mângâiere era folosit în sinagogă în serviciile divine de dimineață.

Tema psalmului este legată de elogierea beneficiilor pe care le aduce Dumnezeu în viața omului care-L caută din toată inima, atmosfera fiind aceea a laudei permanente. Descrierea grijii și a compasiunii pe care Dumnezeu o manifestă față de cei în nevoie și părăsiți face din acest imn un psalm al Providenței divine.

Cântarea de laudă conține însă și un avertisment: să nu ne încredem în cei mari, în puternicii lumii, ci în Dumnezeu, singurul care nu ne va dezamăgi niciodată. Îndemnul de a nu ne încrede în puterea și înțelepciunea omului vine din bogata experiență de viață a autorului, prea adesea dezamăgit de oamenii cu care a venit în contact de-a lungul vieții.

Însă, în ciuda prezenței acestui avertisment, tonul psalmului este luminos și încurajator, aducând speranță în sufletele tuturor oamenilor nevoiași, abandonați și oprimați.

Unde îți arunci ancora?

Viața este imposibilă fără încredere. Dacă nu ai încredere că brutarul a avut mâinile curate când a frământat aluatul pâinii pe care o mănânci, și dacă nu ai încredere că a pus în el ingredientele necesare, nu vei mai mânca pâine niciodată. Dacă nu ai încredere că pilotul avionului în care tocmai te-ai urcat este lucid și capabil să te ducă la destinație, nu vei zbura niciodată cu avionul. Dacă nu ai încredere că medicul ți-a prescris cele mai bune medicamente în rețeta pe care tocmai ai primit-o, nu te vei duce niciodată la el ca să-ți tratezi boala. Și așa, în oricare alt domeniu al vieții, lipsa încrederii în capacitățile și buna-credință a semenilor noștri ar face viața imposibilă.

Există totuși un domeniu în care încrederea în om este aducătoare de dezamăgire, nefericire și blestem: mântuirea sufletului. La acest aspect se referă profetul Ieremia când afirmă: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul. Căci este ca un nenorocit în pustie și nu vede venind nenorocirea; locuiește în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat și fără locuitori. Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul, a cărui nădejde este Domnul!” (Ieremia 17,5‑7).

Tema încrederii omului, fie în Dumnezeu, fie în alți oameni, este cea care deschide Psalmul 146: „Lăudați pe Domnul! Laudă, suflete, pe Domnul! Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi. Nu vă încredeți în cei mari, în fiii oamenilor în care nu este ajutor. Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în aceeași zi le pier și planurile lor” (vers.1‑4).

Atunci când în discuție este propria noastră mântuire, locul în care ne aruncăm „ancora” încrederii noastre este capital. Nu întâmplător versetele de la mijlocul Bibliei ne îndeamnă să aruncăm ancora nădejdii mântuirii nu în oameni, ci în Dumnezeu: „Mai bine să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om; mai bine să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în cei mari” (Psalmul 118,8.9).

Oricât de bune și curate ar fi intențiile oamenilor, în privința mântuirii ei nu pot face decât un singur lucru: să-i conducă pe semenii lor la adevărata și unica sursă a mântuirii: Iisus Christos, Domnul nostru. „Căci este un singur Dumnezeu, și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Iisus Christos” (1 Timotei 2,5). „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4,12).

Așadar, gândește-te bine unde arunci ancora sufletului tău și în cine îți pui nădejdea mântuirii! Căci „ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, ferice de cine-și pune nădejdea în Domnul, Dumnezeul sau!” (vers.5).

Cât suntem de trecători!

Versetul 4 aduce în discuție o temă mult dezbătută în toate religiile și filosofiile lumii: starea omului în moarte: „Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în aceeași zi le pier și planurile lor” (vers.4).

Verbul „a pieri” prezintă moartea ca fiind încetarea stării conștiente a omului. Pentru a reda această stare, Biblia aseamănă moartea cu un somn, metaforă pe care o găsim în nenumărate pasaje biblice, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament (vezi Deuteronomul 3116; 2 Samuel 7,12; 1 Regi 11,43; Iov 14,12; Daniel 12,2; Ioan 11,11.12; 1 Corinteni 15,51; 1 Tesaloniceni 4,13‑17, etc.).

Faptul că moartea nu înseamnă continuarea existenței într-o altă sferă, ci încetarea oricărei activități fizice și intelectuale, rezultă clar din cuvintele de rămas bun rostite de Mântuitorul în fața ucenicilor Săi cu puțin timp înainte de patimile Sale: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce să vă pregătesc un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (Ioan 14,1‑3).

Făgăduința Mântuitorului este clară și nu suporta nicio interpretare: Cei credincioși vor avea privilegiul să fie luați în prezența lui Dumnezeu, nu la moarte, ci la revenirea în glorie a lui Iisus Christos. În lumina acestei promisiuni, învățăturile atât de populare despre un rai prezent, în care sunt duse sufletele celor buni, și un iad veșnic, în care sunt chinuite sufletele celor răi, trebuie reconsiderate din temelie.

Cuvântul lui Dumnezeu este clar pentru cei ce au urechi de auzit și vor să audă cu ele: „Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri; dar cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită. Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor demult au și pierit, și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare… Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta, căci în locuința morților în care mergi nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune” (Eclesiastul 9,5.6.10).

Un Dumnezeu transcendent și imanent

Spre deosebire de deism, care susține ideea că există un Dumnezeu transcendent, care după ce a creat lumea S-a retras în spatele unei „perdele” dincolo de care nimeni nu poate pătrunde, creștinismul prezintă și o altă latură a personalității divine: imanența Sa, implicarea Sa în viața oamenilor și a întregii planete.

Autorul Psalmului 146 surprinde ambele aspecte ale Divinității:

1) Transcendența: „El a făcut cerurile și pământul, marea și tot ce este în ea. El ține credincioșia în veci” (vers.6).

2) Imanența: „El face dreptate celor asupriți, dă pâine celor flamanzi; Domnul izbăvește pe prinșii de război; Domnul deschide ochii orbilor, Domnul îndreaptă pe cei încovoiați; Domnul iubește pe cei neprihăniți. Domnul ocrotește pe cei străini, sprijină pe orfan și pe văduvă, dar răstoarnă calea celor răi”  (vers.7‑9).

3) Din nou transcendența: „Domnul împărătește în veci; Dumnezeul tău, Sioane, rămâne din veac în veac. Lăudați pe Domnul!” (vers.10).

Cât de mângâietor este gândul că acest Dumnezeu, care a creat tot ce există în Univers, atât cele văzute, cât si cele nevăzute, este atent la nevoile tuturor creaturilor Sale, plecându-Se până la cei mai neînsemnați și disprețuiți dintre oameni.

„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57,15).

Acesta este Dumnezeul Revelației, un Dumnezeu de aproape, dar și de departe (vezi Ieremia 23,23), un Dumnezeu nevăzut (vezi 1 Timotei 6,16), dar a cărui dragoste și înțelepciune le putem vedea la tot pasul pe cărările vieții. Cu adevărat, El merită toată lauda buzelor noastre.

„Lăudați pe Domnul!”

sursa: https://www.loribalogh.ro/