Categoria: Comentarii biblice
- „Doamne, eu Te chem; vino degrabă la mine! Ia aminte la glasul meu când Te chem!
- Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta și ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele!
- Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele și păzește ușa buzelor mele!
- Nu-mi abate inima la lucruri rele, la fapte vinovate împreună cu oamenii care fac răul, și să nu mănânc din ospețele lor!
- Lovească-mă cel neprihănit, căci lovirea lui îmi este binevenită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu. Să nu-mi întorc capul de la ea: dar rugăciunea mea se va înălța întruna împotriva răutății lor.
- Când li se vor prăvăli judecătorii de-a lungul stâncilor, atunci vor asculta cuvintele mele și vor vedea că sunt plăcute.
- Cum se brăzdează și se spintecă pământul, așa ni se risipesc oasele la gura mormântului.
- De aceea, către Tine, Doamne, Dumnezeule, îmi îndrept ochii, la Tine caut adăpost; nu-mi părăsi sufletul!
- Păzește-mă de cursa pe care mi-o întind ei și de piedicile celor ce fac răul!
- Să cadă cei răi în lațurile lor în timp ce eu să scap!”
„Și nu ne duce pe noi în ispită!” (Matei 6,13)
Considerat de tradiția creștină ca fiind o rugăciune de seară, Psalmul 141 face parte din categoria lamentațiilor personale, în care autorul își descrie propriul coșmar: acela de a cădea în cursele întinse de vrăjmașii săi.
În esență, psalmul este o rugăciune pentru ocrotire și călăuzire, în contextul în care vrăjmașii încearcă să-l atragă pe autor în sfera lor de răutate, folosindu-se de armele fărădelegii: lingușire, înșelăciune și amenințare. Simțindu-se vulnerabil în fața ispitei, și sesizând pericolul de a ceda în fața ei, psalmistul se îndreaptă cu întreaga sa ființă către Dumnezeu, singurul care-i poate da puterea de a rezista și a birui.
Psalmistul se descrie pe sine ca pe o pradă înspăimântată, gata să fie prinsă în cursa întinsă de cei răi. Însă datorită intervenției lui Dumnezeu, plasa întinsă sufletului său îi va prinde în final pe cei răi, demonstrând marele adevăr că Dumnezeu îi protejează pe copiii Săi care iubesc neprihănirea.
Rugăciunea autorului pentru biruință asupra ispitelor venite din interiorul inimii sale, dar și asupra curselor întinse de cei răi, este însoțită de laudă la adresa lui Dumnezeu. În felul acesta, psalmul se transformă într-o jertfă asemănătoare jertfei de tămâie din ceremoniile de seară de la sanctuar.
Peste veacuri, Mântuitorul a rezumat mesajul principal al Psalmului 141 într-o propoziție scurtă, dar încărcată se semnificații, din „rugăciunea domnească”: „Și nu ne duce pe noi în ispită” (vezi Matei 6, 13). Aceasta este rugăciunea celui care dorește din întreaga sa ființă biruința asupra păcatului, a celui care urăște păcatul și iubește neprihănirea (vezi Evrei 1,9 și Psalmul 45,7), asemenea Mântuitorului său.
„Ca tămâia să fie rugăciunea mea” (vers. 2)
Confruntarea cu ispita, sub orice formă s-ar manifesta ea, îi determină pe adevărații copii ai lui Dumnezeu să apeleze la ajutorul divin de urgență. În acest caz, amânarea poate fi fatală. Când ești confruntat cu ispita, ajutorul care va fi dat peste un an, peste o lună, peste câteva zile, sau chiar peste câteva minute nu va folosi la nimic. În lupta cu ispita, urgențele sunt întotdeauna de gradul „O”.
Iată de ce psalmistul David, parcă apelând la numărul de urgență 112 intergalactic, începe psalmul cu o rugăciune al cărui răspuns nu suportă amânare: „Doamne, eu Te chem: vino degrabă la mine! Ia aminte la glasul meu, când Te chem!” (vers.1).
Oare Îi face plăcere lui Dumnezeu să fie apelat de urgență? Desigur! Dacă cererile stăruitoare ale copiilor Săi sunt făcute în limitele unei îndrăzneli sfinte, orice apel de felul acesta va fi bine primit, iar răspunsul nu va întârzia să apară.
Când, istoviți de luptă cu valurile înfuriate ale mării, ucenicii au strigat disperați după ajutor: „Doamne, scapă-ne, ca pierim!” (vezi Matei 8,25.26), Iisus le-a răspuns instantaneu, certând vânturile și marea agitată. Când Petru, simțind că se afundă în apele pe care mersese un timp spre Domnul său, a strigat: „Doamne, scapă-mă!”, „îndată Iisus a întins mâna, l-a apucat” și l-a salvat de la o moarte iminentă (vezi Matei 14,30.31).
David însuși avusese nenumărate experiențe cu Dumnezeu în acest sens. Acestea l-au încurajat ca, ori de câte ori se simțea în primejdie, să apeleze la Dumnezeul său care nu l-a dezamăgit niciodată. Însă, chiar dacă se confrunta cu o problemă care necesita intervenția urgentă a lui Dumnezeu, David nu vrea să se prezinte înaintea Lui oricum.
El dorea ca rugăciunea lui să fie asemenea tămâii folosite în slujbele de la sanctuar, al cărei parfum era întotdeauna bine primit de Dumnezeu: „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta, și ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele” (vers.2).
Tămâia folosită în slujbele de la sanctuar era pregătită după o rețetă specială, dată chiar de Dumnezeu (vezi Exodul 30,34‑38). Aceasta nu era aprinsă cu foc obișnuit, ci doar cu foc sfânt, după care era înfățișată înaintea lui Dumnezeu pe altarul tămâierii dimineața și seara ( vezi Exodul 30,7.8). Această tămâie era un simbol al meritelor lui Christos și al neprihănirii Sale desăvârșite, singura care făcea ca închinarea unor ființe păcătoase ca omul să fie primită înaintea lui Dumnezeu.
Conștient că prin propriile sale merite nu are nicio șansă să fie primită rugăciunea sa, prin simbolul tămâii David apelează la meritele Celui care peste veacuri Se va întrupa și va purta păcatele întregii omeniri. O astfel de rugăciune, însoțită de „parfumul” vieții și al morții Mântuitorului, nu are cum să nu fie primită în curțile cerești. Căci este scris: „Adevărat, adevărat vă spun că orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu: cereți și veți căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16,23.24).
Santinelele vorbirii
Cu multe veacuri înainte ca apostolul Iacov să scrie despre importanță păzirii vorbirii noastre (vezi Iacov cap. 3), psalmistul David era deja conștient de acest lucru. Folosindu-se de imaginea santinelelor așezate noaptea la porțile cetăților, el înalță o rugăciune fierbinte către Dumnezeu, de data aceasta cât se poate de concretă, punctuală: „Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele, și păzește ușa buzelor mele!” (vers.3).
Din cuvintele rugăciunii sale, întrezărim o ispită puternică ce dădea târcoale ființei sale: ispita de a spune ce nu trebuie spus niciodată, de a folosi un ton ce niciodată nu ar trebui să însoțească cuvintele unui copil al lui Dumnezeu, de a vorbi când ar trebui să tacă, și de a tăcea atunci când ar trebui să vorbească.
„Straja” pe care o cere să fie plasată înaintea gurii nu o înțelege ca un paravan exterior, care să facă neauzite de ceilalți oameni cuvintele deja rostite de el. Expresia „înaintea gurii” nu are semnificații fizice, ci spirituale. David îi cere lui Dumnezeu ca înainte ca un cuvânt nepotrivit să iasă de pe buzele sale, „straja” așezată de El în mintea și conștiința sa să oprească rostirea acelui cuvânt.
Este impresionant faptul că, înainte de rostirea Predicii de pe Munte de către Fiul lui Dumnezeu, în care păcatul era plasat la nivelul gândurilor și al trăirilor interioare ale omului (vezi Matei cap.5‑7), David înțelesese deja că izvorul oricărui rău făptuit se află în inima omului. Din această înțelegere profundă a naturii umane decăzute și a naturii păcatului, se naște următoarea rugăciune a psalmistului: „Nu-mi abate inima la lucruri rele, la fapte vinovate împreună cu cei ce fac răul, și să nu mănânc din ospețele lor!” (vers.4).
Cum poate fi explicată aceasta cerere neobișnuită a psalmistului? Este Dumnezeu responsabil de direcția în care se îndreaptă inima omului? De ce Îi cere David lui Dumnezeu să nu-i abată inima spre rău?
Același întrebări se pot naște în mod justificat și în dreptul „rugăciunii domnești”, în care una dintre cereri este: „Și nu ne duce pe noi în ispită” (vezi Matei 6,13). Este oare Dumnezeu Cel care ne duce în ispită? Și dacă nu este El, „căci Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă rău, și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (vezi Iacov 1,13), atunci de ce avem de-a face cu o astfel de exprimare?
De fapt, atât psalmistul David, cât și Mântuitorul în rugăciunea model pe care ne-a lăsat-o, folosesc un limbaj comun tuturor scriitorilor Bibliei. Este un limbaj netehnic și popular, în care Dumnezeu este prezentat ca fiind autorul unor lucruri pe care El nu le împiedică să se întâmple.
Cartea lui Iov este cel mai bun exemplu în acest sens. Finalul cărții ne relatează scena în care „frații, surorile și vechii prieteni ai lui Iov au venit toți să-l vadă, și au mâncat cu el în casă. L-au plâns și l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el” (Iov 42,11). De fapt, cine trimisese aceste nenorociri în viața neprihănitului Iov?
Capitolele 1 și 2 ale Cărții lui Iov aduc lămurire în această privință: „Satana a plecat dinaintea Domnului” (Iov 1,12 up.), și tot ce a urmat a fost cauzat de ura și răutatea sa față de Dumnezeu și copiii Săi de pe pământ. Însă, pentru că Dumnezeu a aprobat încercările teribile ale lui Iov, scriitorul cărții a pus în seama lui Dumnezeu toate aceste nenorociri.
Nu, Dumnezeu nu ne va abate niciodată inima spre fapte rele. Însă El poate îngădui celui rău, ca în cazul lui Iov, să ne ispitească în această privință. De ce o face? Din mai multe motive: unele pe care le întrezărim din revelația Scripturii, iar altele care rămân pentru moment o taină numai de El știută.
Iată câteva motive care Îl determină pe Dumnezeu să îngăduie ispitirea copiilor Săi:
1) Pentru ca noi să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne cunoaștem vulnerabilitățile și să devenim astfel mai dependenți de El.
2) Pentru ca să fim sfințiți și să creștem din punct de vedere moral prin biruirea răului.
3) Pentru ca Satana sa nu aibă nicio obiecție la judecata finală.
4) Pentru ca viața noastră să fie o demonstrație înaintea întregului Univers că ascultăm de Dumnezeu și Îi slujim doar din dragoste.
Direcția în care se îndreaptă inima este cea care dă direcția întregii vieți. Iar direcția în care se îndreaptă viața noastră ne arătă unde ne vom petrece veșnicia. „Încotro te trage inima” (vezi Iov 15,12), cititorule? „Ascultă, fiule și fii înțelept: îndreaptă-ți inima pe calea cea dreaptă!” (vezi Proverbe 23,19).
„Lovituri” prietenești
Indiferent din ce direcție vin, loviturile fizice, dar mai ales cele sufletești nu sunt bine venite. Ele sunt însoțite întotdeauna de durere, iar durerea, oricare ar fi natura ei, este un intrus nedorit în existența umană. Există totuși un gen de „lovituri” aducătoare de binecuvântare. La astfel de „lovituri” se referă autorul Cărții Proverbelor, când afirmă: „Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioșia lui” (Proverbe 27, 6).
De ce astfel de lovituri provocatoare de răni sufletești sunt benefice? Pentru că ele nu urmăresc răul persoanei lovite, nici înjosirea sau nimicirea ei, ci binele său, progresul său material și spiritual, iar, în final, ele urmăresc mântuirea ei.
Iată de ce David este dispus să primească astfel de „lovituri” prietenești de la oamenii neprihăniți: „Lovească-mă cel neprihănit, căci lovirea lui îmi este binevenită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu. Să nu-mi întorc capul de la ea” (vers.5).
A accepta acest adevăr și a-l trăi în viața noastră este dovadă unei înțelepciuni venite de sus. Este proba sincerității cu care căutăm desăvârșirea caracterului nostru și dovada biruinței asupra orgoliului și al eului nostru.
Dacă în relațiile interumane avem capacitatea de a suporta astfel de „lovituri” prietenești, venite de la semenii noștri, conștienți fiind că ele sunt spre binele nostru vremelnic și chiar veșnic, de ce nu am suporta astfel de lovituri și din partea lui Dumnezeu, Prietenul nostru desăvârșit?
„Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi, și să nu duceți lipsă de nimic” (Iacov 1,2‑4).
„Prea iubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi; dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Christos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui. Dacă sunteți batjocoriți pentru Numele lui Christos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu Se odihnește peste voi” (1 Petru 4,12‑14).
Cine cade în groapa pe care o tu sapi altuia?
Finalul Psalmului 141 este neclar. Psalmistul nu ne oferă detalii cu privire la natura răutății vrăjmașilor săi, nici cu privire la evenimentele pe care le are în vedere. Este posibil ca David să fi avut în vedere unul dintre incidentele petrecute în partea finală a domniei lui Saul, o perioadă deosebit de tulbure și instabilă.
Ceea ce este însă clar este dependența pe care autorul o trăiește din plin față de Dumnezeul său: „De aceea, către Tine, Doamne, Dumnezeule, îmi îndrept ochii, la Tine caut adăpost: nu-mi părăsi sufletul! Păzește-mă de cursa pe care mi-o întind ei, și de piedicile celor ce fac răul! Să cadă cei răi în laturile lor, în timp ce eu să scap!” (vers.8‑10).
Este evident pericolul de moarte în care se afla psalmistul. Conștient de cursele care i se întind, dar și de neputința sa de a se apăra, el își pune singura nădejde în Dumnezeu. Ultima sa rugăciune, cu care se și încheie Psalmul 141, este în același timp o imprecație ( blestem ), dar și invocarea unei legi a vieții: „Ce seamănă omul, aceea va și secera” (vezi Galateni 6,7). Sau, altfel spus, în termenii înțelepciunii populare, dar inspirată tot din Cuvântul lui Dumnezeu: „Cine sapă groapă altuia, cade el în ea” (vezi Proverbe 26,27).
Efectul de bumerang al păcatului este vizibil în toate domeniile vieții. Cine ia foc în sân, fără să se ardă? Cine se joacă cu păcatul, fără să primească în final plata lui „generoasă”: moartea? (vezi Romani 6,23).
Păcatul are în „genomul” său gena autodistrugerii. Dacă nu ar fi existat harul lui Dumnezeu, lumea noastră decăzută s-ar fi autodistrus demult și ar fi devenit un haos. De aceea, fiecare clipă pe care o trăim, fiecare bucată de pâine pe care o mâncăm, fiecare gură de aer pe care o respirăm, toate se datorează harului îmbelșugat al Tatălui nostru ceresc. Iar crucea de pe Golgota este dovada supremă a acestui har.
sursa: https://www.loribalogh.ro/