Psalmul 131 – Încredere de copil - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

O cântare a treptelor. Un psalm al lui David.

1. „Doamne, eu n-am o inimă îngâmfată, nici priviri trufașe, nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari și prea înalte pentru mine.
2. Dimpotrivă, sufletul îmi este liniștit și potolit, ca un copil înțărcat, care stă lângă mamă-sa; da, sufletul meu este ca un copil înțărcat.
3. Pune-ți nădejdea în Domnul, Israele, de acum și până în veac!”

O cântare a „ascensiunilor”

Între cele cincisprezece „cântări ale treptelor” (Psalmii 120‑134), supranumite și „cântări ale suirilor” sau „ale ascensiunilor”, Psalmul 131 se remarcă printr-o sensibilitate și tandrețe aparte. Este un psalm individual, în care David își mărturisește încrederea lui totală în Dumnezeu, asemănătoare încrederii unui prunc în mama lui.

Cele doar trei versete care alcătuiesc această duioasă cântare fac din acest psalm o adevărată bijuterie a literaturii, plină de emoție, discreție, sensibilitate și intimitate. Imaginea pe care este construită această cântare a treptelor, cântată cu ocazia pelerinajelor făcute de evrei în timpul marilor sărbători religioase anuale (Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor), este cea a unei mame care-și ține în brațe pruncul adormit. Este imaginea perfectă, care oglindește încrederea absolută a omului în Dumnezeul său.

Psalmul scoate la lumină credința instinctivă și spontană a autorului său în Dumnezeu, însă experiența sa personală merge mai departe de această imagine, influențând imaginea colectivă a poporului său.

Un amănunt demn de remarcat în cazul Psalmului 131 este acela că autorul nu-I cere nimic lui Dumnezeu: nici eliberare dintr-un necaz, nici vindecare de vreo boală sau suferință, nici binecuvântări materiale sau spirituale, nici intervenția divină într-o situație critică. În versurile psalmului, David nu face altceva decât să-și pună sufletul pe masă, venind înaintea Dumnezeului său cu el curat, lipsit de falsitate și plin de seninătate, mărturisindu-și încrederea sa de copil.

Faptul că psalmistul nu cere nimic, ci se prezintă înaintea lui Dumnezeu doar de dragul Lui, fără vreun interes ascuns, este dovada maturității sale spirituale. Datorită acestui fapt, dar și prin recomandările pe care le conține, Psalmul 131 ne învăță calea cea mai sigură a creșterii noastre spirituale, până vom ajunge toți „la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos, ca să nu mai fim copiii… ci credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Christos” (Efeseni 4,13‑15).

Smerenia – podoaba caracterului

Una dintre trăsăturile cele mai evidente ale spiritualității Bisericii lui Christos este smerenia ( umilința, modestia). Și cum ar putea fi altfel, dacă Însuși Mântuitorul – temelia Bisericii creștine – Se recomandă pe Sine ca fiind „blând și smerit cu inima” (vezi Matei 11,29)?

În școala vieții, învățăm că doar cei smeriți cu inima, cei modești și lipsiți de „fumurile” înălțării de sine au șansa să progreseze cu adevărat pe scara valorilor. Oamenii considerați cei mai mari înaintea cerului au fost acei oameni care au fost smeriți în adâncul ființei lor, și care au refuzat (deși au avut ocazia!) să umble pe picioroangele înălțării de sine, atât înaintea lui Dumnezeu, cât și înaintea semenilor lor.

Vorbindu-le mulțimilor adunate în jurul Său despre Ioan Botezătorul, Mântuitorul i-a întrebat pe ascultătorii Săi: „Ce ați ieșit să vedeți în pustie? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraților. Atunci ce ați ieșit să vedeți? Da, vă spun, și mai mult decât un proroc… Adevărat vă spun că, dintre cei născuți dintre femei nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul…” (Matei 11,7‑9.11).

Pentru a primi acest calificativ din partea Fiului lui Dumnezeu (și cine nu și l-ar dori?), Ioan Botezătorul a trebuit să urce o culme – cea mai înaltă din câte există: înălțimea lepădării de sine. Când a ajuns pe crestele ei, el a putut mărturisi cu o bucurie nedisimulată despre Cel a cărui popularitate era în plină ascensiune: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3,30). Aceasta este adevărata umilință, podoaba de neprețuit a acelui caracter pe care Dumnezeu îl dorește manifestat în viața copiilor Săi.

Cu aproape o mie de ani înainte ca Mântuitorul să ne învețe prin cuvânt și faptă lecția smereniei, David dovedește că învățase această lecție prețioasă: „Doamne, eu n-am o inimă îngâmfată, nici priviri trufașe, nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari și prea înalte pentru mine. Dimpotrivă, sufletul îmi este liniștit și potolit ca un copil înțărcat, care stă lângă mamă-sa; da, sufletul meu este ca un copil înțărcat” (vers.1.2).

Un om care se prezintă înaintea lui Dumnezeu și face o astfel de mărturisire trebuie să aibă un mare curaj. Acesta ori este inconștient de mândria inimii sale, ori este cu adevărat un om smerit, care nu are nimic de ascuns nici înaintea Creatorului, nici înaintea oamenilor.

Cum a reușit David, cel despre care citim în istoria sacră că avut căderi spirituale spectaculoase, să ajungă la un asemenea nivel spiritual? Performanța sa – căci a fi smerit este cu adevărat o performanță spirituală demnă de apreciat – a fost posibilă doar cu ajutor divin și printr-o bună colaborare cu Duhul lui Dumnezeu, singurul în măsură să sfințească trăsăturile caracterului unui om.

De un mare ajutor a fost experiența propriei vieți, dar și o autodisciplinare riguroasă, toate acestea învățându-l pe psalmist să renunțe la ambițiile personale și lumești, și să accepte în viață doar acele lucruri care sunt după voia lui Dumnezeu. Dacă David, în ciuda căderilor sale spirituale, a reușit să ajungă pe culmile smereniei, de ce oare această performanță spirituală nu ar fi posibilă și în viața ta și a mea?

Suflet de copil

Cine dintre noi ar avea curajul să-I spună lui Dumnezeu, direct și fără ocolișuri: „Doamne, eu nu sunt mândru? ” Puțini oameni ar avea un asemenea curaj, nu-i așa? Pentru a face o astfel de afirmație fără ezitări, David a trebuit să-și facă o profundă cercetare de sine în prezența Duhului lui Dumnezeu. În urma acestei autoanalize, el poate afirma trei realități ale vieții sale:

1) „Eu n-am o inimă îngâmfată” 2) „nici priviri trufașe” 3) „Nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari și prea înalte pentru mine” (vers.1).

Ce înseamnă să ai o inima îngâmfată? Înseamnă să nu primești nimic de la nimeni: nici învățătură, nici sfat, nici mustrare sau îndemn. A avea o inima îngâmfată mai înseamnă să te simți superior celor de lângă tine, să pretinzi să fii servit, fără ca tu să-i servești pe alții. Înseamnă să ai despre tine o părere mai înaltă decât se cuvine, și să te superi când alții nu-ți recunosc presupusa valoare. A fi îngâmfat înseamnă să-i disprețuiești pe cei de lângă tine, singura valoare prețuită fiind doar propria ta persoană.

Poate un astfel de om să fie plăcut lui Dumnezeu? Poate el să oglindească desăvârșitul caracter al Fiului lui Dumnezeu care, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor” (Filipeni 2, 6.7)? Greu de crezut așa ceva!

Însă o inima îngâmfată nu poate să rămână ascunsă, fără să se manifeste în exterior. Iar cea mai evidentă manifestare a sa este privirea trufașă. Din anumite rațiuni, un om îngâmfat poate că nu va rosti unele cuvinte care să scoată la lumină mândria inimii sale. Dar privirea? Privirea sa descoperă tot ce se ascunde în adâncul inimii. Limbajul ochilor trufași nu are nevoie de traducători, căci oricine îl poate înțelege.

Să presupunem însă că un om cu inima îngâmfată reușește să-și controleze și privirile, astfel încât acestea să nu-i dea de gol mândria inimii. Faptele vieții însă nu le mai poate ascunde. Și dacă vezi în jurul tău oameni a căror inimă nu o cunoști, ale căror priviri nu reflectă trufie, dar care se ocupă cu lucruri prea mari și prea înalte pentru ei, fii sigur că acolo este prezentă mândria.

Iar acolo unde există mândrie, fii sigur că acel om se află pe calea pierzării. Căci este scris: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii” (Proverbe 16,18). Un om mândru, care crede că le știe pe toate și nu are nevoie de niciun sfat de la nimeni (nici chiar de la Dumnezeu!), își duce viața pe marginea prăpastiei. Oricând se poate prăbuși în abis.

Prin contrast, un om smerit, care „se odihnește la umbra Celui Atotputernic” (vezi Psalmul 91,1), este ca un copil care se află în brațele mamei sale. Iată imaginea desăvârșită a odihnei, a păcii și a siguranței. O inimă care se lasă lucrată de Duhul lui Dumnezeu nu va fi niciodată îngâmfată, nici zbuciumată, căci „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere vă va păzi inimile și gândurile în Christos Iisus” (vezi Filipeni 4,7).

De aceea, cititorule, oriunde te-ai afla, „pune-ți nădejdea în Domnul de acum și până în veac!” (vers.3). Cercetează-ți inima în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt! Și dacă simți că există în cutele ei o singură sămânța a mândriei, roagă-L pe Cel ce poate face curat în ființa noastră să o scoată de acolo!

Dacă ai umblat până acum pe picioroangele înălțării de sine, coboară repede de pe ele, pentru ca nu cumva Dumnezeu să te facă să cazi! Nu te înălța singur în ochii tăi și nu încerca să te înalți singur în ochii semenilor tăi! Lasă-L pe Domnul să o facă la timpul potrivit!

Dacă pe Cel ce „S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce”, „Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat numele care este mai presus de orice nume” (vezi Filipeni 2,8.9), cu siguranță că te va înălța și pe tine. Trebuie doar să crezi și să aștepți în tăcere. Ca un copil înțărcat care stă liniștit în brațele mamei sale…

sursa: https://www.loribalogh.ro/