Categoria: Comentarii biblice
O cântare a treptelor.Un psalm al lui David.
- „De n-ar fi fost Domnul de partea noastră, să spună Israel acum!
- De n-ar fi fost Domnul de partea noastră când s-au ridicat oamenii împotriva noastră,
- ne-ar fi înghițit de vii când li s-a aprins mânia împotriva noastră;
- ne-ar fi înecat apele, ar fi trecut râurile peste sufletul nostru;
- ar fi trecut peste sufletul nostru valurile năpraznice.
- Binecuvântat să fie Domnul, care nu ne-a dat pradă dinților lor!
- Sufletul ne-a scăpat că pasărea din lațul păsărarului; lațul s-a rupt, și noi am scăpat.
- Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile și pământul.”
Un psalm al „suirilor”
Psalmul 124 ocupă un loc aparte între cei cincisprezece psalmi „ai treptelor” (120‑134). Aceștia erau cântați de poporul evreu cu ocazia pelerinajelor făcute la Ierusalim în timpul celor trei mari sărbători religioase anuale: Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor. Pentru acest motiv, o titulatură mai corectă a acestor cântări ar fi „psalmi ai suirilor”.
Fiind compus de David, acest poem scurt reprezintă exprimarea recunoștinței și mulțumirii individuale și colective pentru toate izbăvirile din trecut, dar și pentru cele viitoare. Autorul descrie un coșmar colectiv, însă, deoarece exprimarea sa este generică, fără detalii, nu știm la care evenimente istorice se referă. Ne putem face totuși o imagine despre cât de periculoasă a fost acea situație, care devenise pentru psalmist și poporul său o problemă de viață și de moarte.
Profundul sentiment de recunoștință și mulțumire, care creează atmosfera psalmului, este însoțită de o doză mare de încredere în Dumnezeu. Imaginile artistice, în mod deosebit metaforele folosite de autor, sunt dramatice și chiar violente, înșiruindu-se rapid în versurile poemului. Ele au menirea de a crea o atmosferă potrivită oricărui început de pelerinaj la Casa Domnului, din care să nu lipsească „ingredientele” esențiale: mulțumirea și recunoștința la adresa Creatorului.
Aceste sentimente sunt atât de frumos exprimate în acest psalm, încât orice om care trece prin situații de coșmar, prin necazuri și strâmtorări, dar care în final este izbăvit de Dumnezeu, se poate identifica cu trăirile autorului.
De fapt, de-a lungul veacurilor, rugăciunea de mulțumire a psalmistului a trecut pe buzele tuturor copiilor lui Dumnezeu prigoniți, dar care au primit în cele din urmă eliberarea oferită de Dumnezeu.
Psalmul 124 poate fi cântat de Biserica lui Christos din toate timpurile, dar mai ales de Rămășița ei confruntată cu mânia Diavolului, care știe că mai are puțină vreme. De ce? Pentru că fără ocrotirea lui Dumnezeu, această Biserica nici nu s-ar fi născut, nici nu ar fi supraviețuit atacurilor lui Satana.
Iar dacă privim în viața noastră personală, fiind sinceri cu noi înșine, cine poate nega faptul că fără ocrotirea iubitoare a lui Dumnezeu am fi supraviețuit tuturor furtunilor vieții? „De n-ar fi fost Domnul de partea noastră”, nici eu nu aș fi apucat să scriu aceste rânduri, nici tu, cititorule, nu ai fi apucat să le citești.
Realitatea „Marii Lupte”
„Marea Lupta” este un concept biblic. Deși nu găsim această formulare pe niciuna dintre paginile Scripturii, realitatea marelui conflict între bine și rău, între Dumnezeu și Satana, este prezentă la fiecare pas. Tot ce s-a întâmplat și se va întâmpla în istoria lumii, a Bisericii și a indivizilor este legat de acest conflict cosmic, început în cer prin rebeliunea lui Lucifer, și continuat pe pământ prin căderea primilor noștri părinți.
Ignorarea sau negarea „Marii Lupte” intre bine și rău îi conduce pe cei care au o astfel de atitudine la vulnerabilitate în fața forțelor răului și la o mare confuzie cu privire la realitățile vieții. Psalmul 124 are meritul de a da „cortina” la o parte, ajutându-ne să vedem câte ceva din ceea ce se întâmplă în „culisele „Marii Lupte” dintre forțele binelui și cele ale răului.
Deși nu cunoaștem exact evenimentele istorice la care se face referire în acest psalm, exprimarea autorului fiind generică, avem totuși câteva repere. Poporul Israel, poporul ales al Vechiului Testament și Biserica lui Dumnezeu din acea vreme, ajunge într-o situație de criză națională, în care se punea problema existenței sale ca popor. Faptul că era o problemă de viață și de moarte rezultă clar din conținutul psalmului.
Pericolul de moarte în care s-a aflat poporul este redat printr-o serie de metafore sugestive, care accentuează dramatismul situației. Vrăjmașii poporului lui Dumnezeu sunt asemănați cu niște balauri gata să-i înghită de vii pe cei credincioși, iar mânia acestora este asemănată cu un foc mistuitor, gata să șteargă totul în calea sa.
„De n-ar fi fost Domnul de partea noastră, – să spună Israel acum! – de n-ar fi fost Domnul de partea noastră, când s-au ridicat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghițit de vii, când li s-a aprins mânia împotriva noastră” (vers.1‑3).
Însă imaginile artistice sugestive nu se opresc aici. În versetele 4 și 5 metafora se schimbă, ura vrăjmașilor fiind asemănată cu niște ape mari și valuri năpraznice, gata să nimicească tot ce întâlnesc în cale: „Ne-ar fi înecat apele, ar fi trecut râurile peste sufletele noastre; ar fi trecut peste sufletul nostru valurile năpraznice” (vers.4.5).
Mai mult decât atât, vrăjmașii poporului lui Dumnezeu sunt percepuți ca niște fiare sălbatice ai căror dinți sunt gata să sfâșie pe copiii lui Dumnezeu: „Binecuvântat să fie Domnul, care nu ne-a dat pradă dinților lor!” (vers.6).
Spre finalul psalmului, autorul folosește o ultima metaforă, scoțând în evidență dramatismul situației și pericolul de moarte în care s-a aflat poporul lui Dumnezeu. Scăparea din „lațul păsărarului”, rupt prin intervenție divină, este o altă dovadă a grijii protectoare a lui Dumnezeu față de poporul Său.
Intimidările, pierderile materiale, cursele de tot felul și amenințările sunt doar câteva dintre mijloacele folosite de forțele răului în încercarea lor de a-i nimici pe copiii lui Dumnezeu. Sau, dacă nu se reușește nimicirea lor, cel puțin să le fie nimicită încrederea în Dumnezeu, despărțindu-i astfel definitiv de harul Său.
Cine ar putea să reziste tuturor uneltirilor lui Satana fără ajutor de sus? Care om neprihănit ar putea supraviețui într-o lume care „zace în cel rău” (vezi 1 Ioan 5,19) și care se îndreaptă spre haos sub conducerea „prințului întunericului”?
„De n-ar fi fost Domnul de partea noastră” în această Mare Lupta dintre bine și rău, ce s-ar fi ales de viața noastră, de aspirațiile noastre, de viitorul nostru? Fiecare om poate da propria sa mărturie în această privință. În ce mă privește, dacă Domnul nu ar fi fost de partea mea, chiar și atunci când eu nu am fost de partea Lui, astăzi nu ar mai fi existat acest comentariu, ci doar un epitaf scris pe un mormânt prăfuit de vreme.
Recunoștința – o „rara avis”
Toți cei peste șapte miliarde de locuitori ai planetei, fără excepție, trăiesc astăzi prin harul lui Dumnezeu. Mulți dintre noi am fost izbăviți de-a lungul vieții din primejdii de moarte și fiecare dintre noi ne aducem aminte cât de aproape de mormânt am fost în anumite situații. Și totuși trăim, ne bucurăm de viață și de binecuvântările cerului, și sperăm într-un viitor mai bun.
Câți dintre noi însă recunosc sursa izbăvirilor pe care le-au trăit? De cele mai multe ori, atunci când se văd scăpați dintr-un pericol de moarte, oamenii invocă norocul. Alteori izbăvirea este pusă pe seama coincidenței, a hazardului sau a intervenției altor oameni. Însă puțini oameni recunosc faptul că adevăratul izbăvitor nu este nici omul, nici hazardul, nici norocul, ci Dumnezeu.
De fapt, acesta este și mesajul central al Psalmului 124, pe care autorul îl concentrează în doar câteva cuvinte: „Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile și pământul” (vers.8).
Aceste cuvinte simple rezumă întreaga credință și recunoștință a psalmistului față de Dumnezeul Creator. De ce se face referire în contextul Marii Lupte dintre bine și rău la puterea creatoare a lui Dumnezeu? Pentru că aici, în această formulare, se ascunde o promisiune și o încurajare pentru toți copiii lui Dumnezeu din toate timpurile: Cât timp vor exista cerurile și pământul – cele două monumente ale puterii creatoare a lui Dumnezeu – copiii Săi nu au de ce să se teamă. Nici oamenii cei răi, nici amenințările și intimidările Diavolului, nici chiar iadul întreg nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea și de harul Său mântuitor.
„Căci”, ne asigură apostolul Pavel în epistola sa, „sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Christos, Domnul nostru” (Romani 8,38.39).
„Ah, domnul meu, ce vom face?” – l-a întrebat slujitorul pe profetul Elisei, când a văzut cetatea înconjurată de o mulțime de oșteni trimiși să-i prindă. Calm, ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, profetul îi răspunde: „Nu te teme, căci mai mulți sunt cu noi decât cu ei”. Apoi „Elisei s-a rugat și a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.” Și Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai și de care de foc împrejurul lui Elisei” (vezi 2 Împărați 6,15‑17).
Da, cine-L are pe Dumnezeu de partea sa, are de partea sa Majoritatea. Îl are de partea sa pe Cel care dispune de toate mijloacele pentru a ne veni în ajutor. Și atunci, de ce să ne mai temem? El ne asigură: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei trece prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! … De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta. Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine…” (Isaia 43,2‑5).
sursa: https://www.loribalogh.ro/