Psalmul 118 – Un psalm in inima Bibliei - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Lăudați pe Domnul, căci este bun, „căci în veac ține îndurarea Lui!”
2. Să zică Israel: „Căci în veac ține îndurarea Lui!”
3. Casa lui Aaron să zică: „Căci în veac ține îndurarea Lui!”
4. Cei ce se tem de Domnul să zică: „Căci în veac ține îndurarea Lui!”
5. În mijlocul strâmtorării, am chemat pe Domnul: Domnul m-a ascultat și m-a scos la larg.
6. Domnul este de partea mea, nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă niște oameni?
7. Domnul este ajutorul meu, și mă bucur când îmi văd împlinită dorința față de vrăjmașii mei.
8. Mai bine este să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om;
9. mai bine să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în cei mari.
10. Toate neamurile mă înconjurau: în Numele Domnului, le tai în bucăți.
11. Mă înconjurau, m-au împresurat, dar, în Numele Domnului, le tai în bucăți.
12. M-au înconjurat ca niște albine: se sting ca un foc de spini; în Numele Domnului, le tai în bucăți.
13. Tu mă împingeai că să mă faci să cad, dar Domnul m-a ajutat.
14. Domnul este tăria mea și pricina laudelor mele; El m-a mântuit.
15. Strigăte de biruință și de mântuire se înalță în corturile celor neprihăniți: dreapta Domnului câștigă biruința!
16. Dreapta Domnului se înalță; dreapta Domnului câștigă biruința!
17. Nu voi muri, ci voi trăi și voi povesti lucrările Domnului.
18. Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morții.
19. Deschideți-mi porțile neprihănirii, ca să intru și să laud pe Domnul.
20. Iată poarta Domnului: pe ea intră cei neprihăniți.
21. Te laud, pentru că m-ai ascultat, pentru că m-ai mântuit!
22. Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii.
23. Domnul a făcut lucrul acesta, și este o minunăție înaintea ochilor noștri.
24. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea!
25. Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!
26. Binecuvântat să fie cel ce vine în Numele Domnului! Vă binecuvântăm din Casa Domnului.
27. Domnul este Dumnezeu și ne luminează. Legați cu funii vita pentru jertfă și aduceți-o până la coarnele altarului!
28. Tu ești Dumnezeul meu, și eu Te voi lăuda; Dumnezeule, Te voi preamări.
29. Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui!”

„Hallelul egiptean”

Psalmul 118 încheie seria imnurilor care alcătuiesc așa-zisul „Hallel egiptean” (113‑118), cântate sau recitate cu ocazia Sărbătorii Pascale. Se crede că acest imn a fost recitat în timp ce se umplea cea de-a patra cupă cu vin în timpul cinei pascale și, de asemenea, se crede că Iisus a cântat acest psalm la finalul cinei din seara în care a fost vândut.

Un lucru demn de remarcat în legătură cu acest psalm este faptul că este poziționat între cel mai scurt și cel mai lung psalm (117 și 119), fiind așezat în mijlocul Bibliei. Înainte de Psalmul 118, Biblia conține 594 de capitole, iar după el urmează alte 594 de capitole.

Deși împărțirea pe capitole nu a făcut parte din textul original, aceasta fiind realizată mult mai târziu, este interesant faptul că cele 1188 de capitole care alcătuiesc Scriptura au în mijloc exact versetul 8 al Psalmului 118: „Mai bine să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om.” Poate că Providența divină a decis ca mijlocul Bibliei să conțină mesajul principal al întregii Scripturi.

Psalmul 118 a trezit un interes deosebit între comentatorii biblici, aceștia dându-i diferite interpretări. Ca gen literar, psalmul este un imn de mulțumire dedicat lui Dumnezeu în timpul marii Sărbători Pascale, în care vocea personală și cântările corului se întrepătrund. După o declarație de încredere deplină în Dumnezeu, celebrarea pare să continue într-o procesiune către „porțile dreptății”, porțile de intrare în templu (vers.1‑19).

Versetul 19 se pare că era recitat de popor în momentul în care ajungea la poartă, cerând permisiunea de a intra în templu. Când această procesiune a credincioșilor ajungea în fața porților templului, avea loc un dialog între preoții aflați în interiorul templului și credincioșii aflați în fața porților (vers.20‑28).

Dialogul are menirea de a enunța condițiile cerute pentru a fi posibilă intrarea în templu, căci în Sfântul Locaș nu aveau acces decât oamenii drepți. Versetul 29 este un cor cântat de întreaga adunare.

Tema principală a psalmului este mulțumirea și recunoștința la adresa lui Dumnezeu, invitația de a-L lăuda fiind făcută tuturor oamenilor, fără excepție. La cântărea de laudă sunt chemați să se unească toți: Israel, ca popor eliberat din robie și condus în Țara Promisă, casa lui Aaron, ca aleasă în slujba preoției, și toți cei care se închină lui Yahweh, fie evrei, fie neamuri.

Peste veacuri, această chemare la închinare și laudă la adresa lui Dumnezeu ajunge până la noi. Însă câți dintre contemporanii noștri dau curs acestei invitații?

„Aleluia!”

Ultimul dintre psalmii „Hallelului egiptean” începe cu o invitație făcută tuturor oamenilor de a-L lăuda pe Dumnezeu („Aleluia!” provine de la ebraicul „Hallelu Yah”, tradus în limba română cu „Lăudați pe Domnul!”): „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac tine îndurarea Lui!” (vers.1).

Invitația este adresată atât poporului Israel și casei preoțești a lui Aaron, cât și celor ce se tem de Domnul din toate veacurile și din toate colțurile lumii (vers.2‑4). Autorul nu se limitează însă la un simplu îndemn lansat către oameni. El își argumentează invitația, prezentând motivele pentru care Dumnezeu este demn de încrederea oamenilor:

1) „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac tine îndurarea Lui!” (vers.1.29).

2) „În mijlocul strâmtorării am chemat pe Domnul; El m-a ascultat și m-a scos la loc larg” (vers.5).

3) „Domnul este partea mea, nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă niște oameni?” (vers.6).

4) „Domnul este ajutorul meu și mă bucur când îmi văd dorința împlinită fața de vrăjmașii mei” (vers.7).

5) „Nu voi muri, ci voi trăi, și voi povesti lucrările Domnului” (vers.17).

6) „Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morții” (vers.18).

7) „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm și să ne veselim în ea!” (vers.24).

Din această înșiruire de motive de laudă, este demn de remarcat un amănunt semnificativ: Psalmistul Îl laudă pe Domnul întâi pentru ceea ce este El, pentru caracterul Lui, și abia apoi Îl laudă pentru intervențiile Lui în favoarea sa. Iată o lecție spirituală de mare valoare, care ne pune față în față cu o întrebare răscolitoare: Pentru care motiv Îl căutam pe Dumnezeu: pentru ceea ce este El, sau pentru ceea ce a făcut sau dorim să facă în viața noastră?

Câte dintre rugăciunile noastre sunt înălțate doar de dragul Lui, pentru simplul motiv că apreciem caracterul Sau sfânt și Îl iubim necondiționat? Desigur, nimeni nu ne va judeca dacă-L vom lăuda pe Domnul pentru ceea ce face pentru noi. Dimpotrivă! Însă a dori să fim în preajma Lui pentru că Îl iubim pentru ceea ce este El este dovada supremă a unei relații profunde cu El, o relație bazată nu pe interese personale, ci pe o dragoste necondiționată. O relație cu adevărat mântuitoare!

Inima Scripturii

Providența divină a găsit cu cale ca în inima Scripturii să se afle unul dintre mesajele de căpătâi ale cerului: îndemnul de a ne încrede pe deplin și fără rezerve în Dumnezeu: „Mai bine să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om; mai bine să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în cei mari” (vers.8.9).

Nu știm ce experiențe l-au condus pe autor la o asemenea concluzie, nici ce dezamăgiri a avut din partea oamenilor, fie mici, fie mari. De asemenea, nu știm nici amănunte din viața lui care l-au apropiat de Dumnezeu, încrezându-se în El din ce în ce mai mult.

Cert este că autorul Psalmului 118 a avut vrăjmași care-i doreau răul și care încercau să-l intimideze, apelând la latura sa umană slabă. Însă în toate situațiile în care el s-a confruntat cu ura și răutatea oamenilor, Dumnezeu nu l-a părăsit. Oamenii l-au dezamăgit adesea, însă Dumnezeu nu l-a dezamăgit niciodată.

Iată de ce psalmistul afirmă plin de încredere și bucurie: „Domnul este partea mea, nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă niște oameni? Domnul este ajutorul meu și mă bucur când îmi văd împlinită dorința față de vrăjmașii mei” (vers. 6.7).

Chiar dacă se vede înconjurat de popoare vrăjmașe „ca de niște albine” gata să înțepe, el le vede nimicite „ca un foc de spini” (vers.12). Chiar dacă în preajma sa, în propriul său popor, existau trădători care-i doreau căderea, Dumnezeu l-a sprijinit să nu cadă (vers.13).

Însă dincolo de oricare alte motive de bucurie și laudă pe care le avea psalmistul, există un motiv suprem: mântuirea. În marea Sa dragoste părintească, Dumnezeu le poate oferi copiilor Săi de pe pământ o mulțime de binecuvântări. Însă niciuna dintre ele nu se poate compara cu darul mântuirii. De ce? Pentru că în acest dar sunt cuprinse toate binecuvântările posibile de care se vor bucura cei credincioși.

De aceea, neputând să-și rețină sentimentele, inima psalmistului izbucnește: „Domnul este tăria și pricina laudelor mele: El m-a mântuit. Strigăte de biruința și de mântuire se înalță în corturile celor neprihăniți; dreapta Domnului câștiga biruința. Dreapta Domnului se înalță; dreapta Domnului câștigă biruința!” (vers.14‑16).

Izbăvirea pe care i-a oferit-o Dumnezeu psalmistului în momentele de cumpănă ale vieții a dat un nou sens acesteia. De aici înainte, istorisirea lucrărilor Domnului (vers.17) și lauda la adresa Lui (vers.19) vor deveni prioritare. În fața porților templului, el strigă cu nerăbdare sfântă: „Deschideți-mi porțile neprihănirii, ca să intru și să laud pe Domnul! Iată poarta Domnului pe care intră cei neprihăniți. Te laud pentru că m-ai ascultat, pentru că m-ai mântuit” (vers.19‑21).

Versetul 17 a adus multă mângâiere și speranță copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile, în mod deosebit celor persecutați pentru credința lor: „Nu voi muri, ci voi trăi, și voi povesti lucrările Domnului”. Cuvintele acestui verset au fost rostite de marele reformator John Wycliffe care, aflându-se pe patul său de boală, își exprima încrederea că va trăi pentru a demasca faptele rele ale călugărilor.

Copiii lui Dumnezeu au nădejde chiar și în cele mai mari suferințe, chiar și în mijlocul celor mai descurajatoare circumstanțe. Chiar și atunci când suferința este percepută ca venind de la Dumnezeu, ca o pedeapsă? Da, chiar și atunci! Cunoscându-L pe Dumnezeu ca un Dumnezeu bun și îndurător, dar și sfânt și drept, psalmistul nu se îndoiește niciodată de dragostea Lui: „Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morții” (vers.18).

Nuiaua pedepsei pare aspră și dureroasă, dar ea se află în mâna unui Tată iubitor și înțelept. De aceea, „fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului, și nu-ți pierde firea când ești mustrat de El. Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește, și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește. Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?” (Evrei 12,5‑7).

„Piatra” lepădată de zidari

Psalmul 118 are și o latura profetică, scoasă în evidență chiar de cuvintele Mântuitorului. Cu câteva zile înainte de patimile și moartea Sa, Iisus a rostit câteva parabole. Între acestea se număra și Pilda vierilor. În finalul pildei, El a readus în atenția ascultătorilor Săi, între care se aflau și mulți farisei, o profeție mesianică aflată în Psalmul 118, care vestea lepădarea lui Mesia de către propriul Său popor.

     „Iisus le-a zis: „N-ați citit niciodată în Scripturi ca „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii noștri?” ( Matei 21,42; Psalmul 118, 22.23 ).

Profeția mesianică are la bază o întâmplare reală, istorică, de pe vremea construirii templului, piatra din capul unghiului clădirii fiind piatra principală a construcției. Cu circa șapte secole înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu, profetul Isaia folosea simbolul pietrei în dreptul lui Mesia, profetizând că Aceasta „va fi un locaș sfânt, dar și o piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire pentru cele două case ale lui Israel, un laț și o cursă pentru locuitorii Ierusalimului” (Isaia 8,14).

Același profet scrie în cartea sa: „De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu: „Iată pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel care o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă”  (Isaia 28,16).

Scriitorii Noului Testament, în mod deosebit apostolul Petru, aplică simbolul pietrei din capul unghiului clădirii din profețiile vechitestamentare la Iisus Christos. Aflându-Se înaintea Sinedriului și acuzându-i pe liderii religioși de vina de a-L fi răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, Petru afirma cu curaj: „El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii” (Fapte 4,11).

Împlinirea acestei profeții mesianice este evidentă. Cel care a fost umilit, respins și crucificat pentru o vină care nu era a Lui, a fost făcut Capul tuturor lucrurilor și temelia Bisericii, atât în cer, cât și pe pământ. Căci Dumnezeu „I-a pus totul sub picioare și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlinește totul în toți”             (vezi Efeseni 1,22.23).

Dacă umilința lui Christos a avut ca urmare înălțarea Sa, dacă lepădarea Sa ca „piatră de poticnire” L-a transformat într-o „piatră din capul unghiului clădirii”, devenind temelia pe care este zidită Biserica Sa, oare urmașii Săi, care-I calcă pe urme, nu vor fi și ei înălțați, devenind și ei o „temelie” pentru zidirea altora?

De aceea, „apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casa duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Christos” (1 Petru 2,4.5).

„Aceasta este ziua”

Versetul 24 a stârnit numeroase controverse în lumea cercetătorilor Bibliei: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea!” Comentatori ai Psalmului 118 ca Athanasie, Albert Barnes, Adam Clarke și alții au considerat că acest verset se referă la noua zi de odihnă și închinare a credincioșilor Noului Testament, adică la duminică.

Pentru a argumenta asocierea dintre ziua duminicii și expresia folosită de psalmist: „aceasta este ziua”, acești comentatori leagă versetul 24 de versetele 22 și 23. Ei susțin că ziua învierii lui Iisus este ziua în care El a fost făcut „piatra din capul unghiului clădirii”, devenind temelia Bisericii și a întregului creștinism. Prin urmare, această zi a devenit pentru creștini noua zi de odihnă, iar versetul 24 despre această zi vorbește.

Există însă și o mulțime de alți comentatori (Augustin, Luther, Calvin, traducători moderni ai Bibliei) care resping această interpretare, susținând că nici în text, nici în contextul imediat al versetului 24 nu există niciun indiciu că autorul psalmului s-ar fi referit la o zi de închinare.

Există o ipoteza potrivit căreia Psalmul 118 ar fi fost scris pe vremea lui Neemia cu ocazia Sărbătorii Corturilor (vezi Neemia 8,14‑18). Prin urmare, expresia „aceasta este ziua” pare să se refere la acel eveniment punctual sau la o altă zi de bucurie pe care dorea să o celebreze autorul.

A vorbi pe vremea scrierii Psalmilor despre o altă zi de închinare decât Sabatul Poruncii a Patra din Decalog, în mod deosebit despre duminică – ziua întâi a săptămânii – este o dovadă de lipsă de simț istoric.

Psalmul 118 se încheie (odată cu el încheindu-se și prima jumătate a Bibliei) cu câteva gânduri pline de lumină:

– O binecuvântare: „Binecuvântat să fie cel ce vine în Numele Domnului” (vers.26). Aceste cuvinte au fost rostite de alaiul care L-a însoțit pe Iisus cu ocazia intrării triumfale în Ierusalim (vezi Matei 21,9).

– Un îndemn: „Legați cu funii vita pentru jertfă și aduceți-o până la coarnele altarului”. Îndemnul face aluzie la atitudinea hotărâtă de a-i fi fidel lui Dumnezeu și de a împlini juruințele făcute Lui.

– O mărturisire personală: „Tu ești Dumnezeul meu și eu Te voi lăuda: Dumnezeule, Te voi preamări” (vers.28).

– O repetare a îndemnului adresat tuturor oamenilor de a-L lăuda pe Domnul:  „Căci este bun, căci în veac tine îndurarea Lui” (vers.29).

Așadar, dacă vrem să fim binecuvântați de cer, să fim hotărâți în alegerile noastre bune și fideli promisiunilor făcute lui Dumnezeu. Dacă vrem să fim binecuvântați, să facem din Dumnezeul tuturor oamenilor un Dumnezeu personal („Dumnezeul meu”), dintr-un Dumnezeu îndepărtat și distant, un Dumnezeu apropiat de sufletul nostru.

Și, în final, dacă vrem să fim binecuvântați de cer, să lăudăm Numele Domnului, contemplând caracterul Său. Să-L apreciem nu doar pentru ceea ce face zilnic pentru noi, cât mai ales pentru ceea ce este El. Să ne apropiem de El doar de dragul Lui, fără nici un interes!

sursa: https://www.loribalogh.ro/