Categoria: Comentarii biblice
- „Lăudați pe Domnul! Robii Domnului, lăudați, lăudați Numele Domnului!
- Fie Numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac!
- De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat!
- Domnul este înălțat mai presus de toate neamurile, slava Lui este mai presus de ceruri.
- Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, care locuiește atât de sus?
- El își pleacă privirile să vadă ce se face în ceruri și pe pământ.
- El ridică pe sărac din țărână, înalță pe cel lipsit din gunoi,
- ca să-i facă să șadă împreună cu cei mari: cu mai-marii poporului Său.
- El dă o casă celei ce era stearpă, face din ea o mamă veselă în mijlocul copiilor ei. Lăudați pe Domnul!”
Un psalm al marilor sărbători religioase
Psalmul 113 deschide seria psalmilor care alcătuiesc Hallelul egiptean (113‑118), cântați în timpul slujbelor oficiate cu ocazia marilor sărbători iudaice: Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor, dar și a altor sărbători ca: Sărbătoarea Dedicării Templului, Luna Nouă și altele.
După Mișna, în timpul sărbătorii pascale psalmii 113 și 114 erau cântați înainte de cină, iar psalmii 115‑118, după cină. Se crede că acești psalmi au fost cântați de Iisus și ucenicii Săi în noaptea trădării lui Iuda (vezi Matei 26,30; Marcu 14,26). În Talmud poate fi întâlnită ideea că în noaptea de Paște laudele poporului lui Dumnezeu reușesc să străpungă cerurile, ajungând până la tronul lui Dumnezeu.
Din punct de vedere structural, Psalmul 113 este alcătuit din trei strofe egale, fiecare dintre ele conținând trei versuri. Din punct de vedere tematic, poemul zugrăvește echilibrul perfect care există între transcendența și imanența lui Dumnezeu – un Dumnezeu sfânt, înălțat în slavă, care locuiește în sferele cerești, dar care „Își pleacă privirile să vadă ce se face în ceruri și pe pământ” (vers.6), interesat și plin de grijă față de bunăstarea creaturilor Sale. Este imaginea unui Tată ceresc fără de care existența noastră pe pământ nu ar avea nici împlinire, nici finalitate.
O imagine echilibrată despre Dumnezeu
De-a lungul istoriei, oamenii au avut diferite concepții cu privire la Divinitate. Unii l-au perceput pe Dumnezeu ca pe o ființă transcendentă, ascunsă în spatele unei „cortine” imposibil de trecut de ființa umană, un Dumnezeu care stă retras în sferele cerești și care este indiferent față de nevoile creaturilor Sale.
O astfel de imagine despre Dumnezeu are drept consecință un anumit comportament uman, în care omul, simțindu-se infinit de mic în comparație cu măreția Creatorului, Îl percepe pe Acesta distant, rece, indiferent și inaccesibil. Într-o astfel de situație, relația Dumnezeu-om este aproape inexistentă, iar dacă aceasta există, ea se reduce doar la o atitudine de teamă din partea omului.
Alții dimpotrivă, bazându-se pe îndemnul Mântuitorului de a-L numi pe Dumnezeu „Tatăl nostru”, au căzut într-o altă extremă, la fel de periculoasă. Pierzând din vedere măreția, sfințenia și desăvârșirea Creatorului, ei au redus relația cu Persoana Sa la una excesiv de familială, asemenea celei dintre un copil neastâmpărat, care-l trage de mustăți pe tatăl său, făcându-l pe acesta să râdă.
„Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine” (vezi Psalmul 50, 21), le atrage atenția Însuși Dumnezeu celor care uită de măreția și sfințenia Persoanei Sale, reducându-I imaginea la aceea a unui bunic blând și glumeț cu nepoții săi, cărora, din dragoste, le permite orice.
Dacă este studiată cu rugăciune și atenție, Biblia combate ambele extreme, prezentându-ne o imagine echilibrată despre Persoana Creatorului și relația pe care El o are cu creaturile Sale. Psalmul 113 are meritul de a zugrăvi în cele doar nouă versete ale sale imaginea reală a Creatorului nostru, în care transcendența și imanența Sa se îmbină în mod armonios.
Dumnezeul Scripturii este atât un Dumnezeu „de aproape”, imanent, implicat în viața oamenilor cu bucuriile și necazurile ei, dar și un Dumnezeu „de departe”, transcendent, care locuiește „într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, și care are cinstea și puterea veșnică” (1 Timotei 6,16).
„Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape, zice Domnul, și nu sunt Eu și un Dumnezeu de departe?” – ne întreabă Creatorul prin glasul profetului Ieremia (vezi Ieremia 23,23).
Cunoașterea ambelor aspecte ale Ființei Sale slăvite: transcendența și imanența, ne va ajuta să clădim o relație corectă și fără extreme, o relație mântuitoare cu Persoana Sa. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).
Lauda „robilor Domnului”
Chemarea de a lăuda Numele Domnului este comună multor psalmi. Doar că în Psalmul 113 această chemare este adresată unei anumite categorii de oameni, numită de autor „robii Domnului”: „Lăudați pe Domnul! Robii Domnului, lăudați, lăudați Numele Domnului! Fie Numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac” (vers.1.2).
Sintagma „robii Domnului” nu sună prea bine în urechile noastre. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, din cauza naturii noastre decăzute, ne place să ne afișăm spiritul de independență, însoțit de cele mai multe ori de aroganță și infatuare. Cărui om îi cade bine să fie considerat și numit „rob”, chiar și al Domnului?
Deși unora le place să se bată cu pumnul în piept și să afirme că sunt liberi și nu depind de nimeni, în lumina revelației Scripturii nu există libertate absolută pentru ființele create. Însuși statutul de creatură presupune dependență de Creator, atât în privința împlinirii unor nevoi de natură biologică, sufletească și spirituală, cât și în privința atingerii unor aspirații.
Apostolul Pavel încearcă să-i convingă pe credincioșii din Roma că ideea libertății absolute este o utopie. Omul este fie rob al păcatului, fie rob al neprihănirii. „Nu știți că dacă vă dați robi cuiva ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie că e vorba de păcat, care duce la moarte, fie că e vorba de ascultare, care duce la neprihănire? … Și prin chiar faptul că ați fost izbăviți de sub păcat, v-ați făcut robi ai neprihănirii” (Romani 6,16.18).
Așadar, nu există decât două alternative pentru om: fie alege să fie rob al păcatului, „căci fiecare este robul lucrului de care este biruit” (2 Petru 2,19 up.), fie alege să fie rob al neprihănirii, rob al lui Dumnezeu, care nu doar se supune Legii sale, ci și iubește principiile ei.
Dacă există o libertate absolută pentru om, această constă doar în alegerea pe care o poate face între cele două „robii”. O libertate de alegere pe care nici chiar Satana cu întreg iadul său de demoni nu o poate împiedica, și pe care Dumnezeu o garantează să o apere până la sfârșitul luptei dintre bine și rău.
Dar nimeni să nu fie deranjat de apelativul „robii Domnului”! Aceeași Scriptură ne arată că postura de „rob al Domnului” echivalează de fapt cu cea de prieten al lui Dumnezeu. Și dacă cineva se îndoiește de acest lucru, să ia aminte la ceea ce ne spune Însuși Fiul lui Dumnezeu: „Nu vă mai numesc robi, pentru ca robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15,14.15).
Niște „robi” pe care Fiul lui Dumnezeu îi consideră prieteni… Niște „robi” cărora Tatăl și Fiul le încredințează „avuția” Lor (vezi Matei 25,14) … Niște „robi” care, dacă vor fi găsiți credincioși, vor fi invitați să șadă cu Fiul lui Dumnezeu pe scaunul Său de domnie (vezi Apocalipsa 3,21). Nu e de dorit o astfel de „robie”?
Un Dumnezeu transcendent
Prima parte a Psalmului 113 ne prezintă latura transcendentă a Ființei divine, imaginea Acelui „Dumnezeu de departe”, înălțat, slăvit, puternic și desăvârșit în toate căile Sale: „De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat! Domnul este înălțat mai presus de toate neamurile, slava Lui este mai presus de ceruri. Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, care locuiește atât de sus?” (vers.3‑5).
Expresia „de la răsăritul soarelui până la apusul lui” ne vorbește despre lauda care I se cuvine Creatorului atât în plan temporal, cât și în cel spațial. Dumnezeu merită laudele și recunoștința noastră nu doar în anumite momente ale zilei, nu doar în clipele dedicate rugăciunii și închinării, ci întreaga zi, fără oprire.
Și nu doar locuitorii Răsăritului sau ai Apusului au privilegiul de a-L lăuda pe Creatorul lor, ci toți locuitorii pământului, de pe toate meridianele și paralele lumii. „Căci de la răsăritul soarelui până la asfințit, Numele Meu este mare între neamuri, și pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu și se aduc daruri de mâncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri”, zice Domnul oștirilor” (Maleahi 1,11).
Contrar unor preconcepții greșite, Dumnezeul Scripturii nu este un zeu local, aparținând doar Palestinei și poporului evreu. Creatorul lumii este al tuturor și toate II aparțin. Deși „cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul 19,1), totuși „slava Lui este mai presus de ceruri” (vers.4 up.).
Este numai firesc ca slava Creatorului să întreacă slava Creației Sale. Niciodată în veșnicie Creația nu-L va putea egala pe Creator în toată slava și măreția Sa. Autorul psalmului este atât de copleșit de slava și măreția lui Dumnezeu încât încheie această prima parte a poemului său cu o întrebare retorică: „Cine este că Domnul, Dumnezeul nostru, care locuiește atât de sus?”
Răspunsul la această întrebare va fi dat mai târziu în cartea profetului Isaia de Însuși Dumnezeu: „Aduceți-vă aminte de cele petrecute în vremile străbune, căci Eu sunt Dumnezeu și nu este altul; Eu sunt Dumnezeu și nu este niciunul ca Mine” (Isaia 46.9).
Un Dumnezeu imanent
Existența unui Dumnezeu transcendent, rece, distant și neimplicat în viață creaturilor Sale nu ne-ar folosi la nimic. Dimpotrivă, o astfel de cunoștință ne-ar umple sufletele de teamă la gândul că El, neavând compasiune față de noi, ne-a abandonat pentru totdeauna, lăsându-ne singuri cu suferințele și îngrijorările noastre.
Din fericire, Dumnezeul care Se revelează pe Sine în Scripturi este cu totul diferit de imaginea deformată pe care Divinitatea o are în diferitele religii ale lumii. Dumnezeul Scripturii nu este doar transcendent, ci și imanent. Iar acest mare adevăr este surprins cu mult talent artistic de autorul Psalmului 113.
Cel care „locuiește atât de sus” „Își pleacă privirile să vadă ce se face în ceruri și pe pământ” (vers.5.6). Însă atitudinea Sa nu se oprește aici și nu se limitează la o simplă culegere de informații despre soarta creaturilor Sale. El face mult mai mult decât atât: „El ridică pe sărac din țărână, înalță pe cel lipsit din gunoi, ca să-i facă să șadă împreună cu cei mari, cu mai mării poporului Său. El dă o casă celei ce era stearpă, face din ea o mamă veselă în mijlocul copiilor ei” (vers.7‑9).
Nu doar acest pasaj din Psalmul 113, ci întreaga Scriptură ne vorbește despre un Creator care este de partea celui ce suferă, a celui confruntat cu lipsuri materiale sau spirituale, a celui abandonat de societate, a celui ce este victima relelor pe care păcatul le-a adus cu sine în această lume.
„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie (un Dumnezeu transcendent n.n.), dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite (un Dumnezeu imanent n.n.)” – Isaia 57,15.
Iar cea mai mare dovadă a acestui mare și încurajator adevăr este întruparea Fiului lui Dumnezeu, urmată de o viață plină de slujire a nevoilor oamenilor și încununată cu jertfa Sa mântuitoare pentru întregul neam omenesc.
„El, măcar că avea Chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6‑8).
Oare nu merită un astfel de Dumnezeu toată lauda, mulțumirea și recunoștința noastră? Oare veșnicia ne va fi suficientă pentru a ne manifesta întreaga noastră dragoste față de El?
„Lăudați pe Domnul!”
sursa: https://www.loribalogh.ro/