Categoria: Comentarii biblice
- „Binecuvântează, suflete, pe Domnul! Doamne, Dumnezeule, Tu ești nemărginit de mare! Tu ești îmbrăcat cu strălucire și măreție!
- Te învelești cu lumina ca și cu o manta; întinzi cerurile ca un cort.
- Cu apele Îți întocmești vârful locuinței Tale; din nori Îți faci carul și umbli pe aripile vântului.
- Din vânturi Îți faci soli și din flăcări de foc, slujitori.
- Tu ai așezat pământul pe temeliile lui, și niciodată nu se va clătina.
- Tu îl acoperiseși cu adâncul cum l-ai acoperi cu o haină; apele stăteau pe munți,
- dar, la amenințarea Ta, au fugit, la glasul tunetului Tău, au luat-o la fugă,
- suindu-se pe munți și coborându-se în văi, până la locul pe care li-l hotărâseși Tu.
- Le-ai pus o margine pe care nu trebuie s-o treacă, pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul.
- Tu faci să țâșnească izvoarele în văi și ele curg printre munți.
- Tu adapi la ele toate fiarele câmpului; în ele își potolesc setea măgarii sălbatici.
- Păsările cerului locuiesc pe marginile lor și fac să le răsune glasul printre ramuri.
- Din locașul Tău cel înalt Tu uzi munții și se satură pământul de rodul lucrărilor Tale.
- Tu faci să crească iarbă pentru vite și verdețuri pentru nevoile omului, ca pământul să dea hrană:
- vin, care înveselește inima omului, untdelemn, care-i înfrumusețează fața, și pâine, care-i întărește inima.
- Se udă copacii Domnului, cedrii din Liban, pe care i-a sădit El.
- În ei își fac păsările cuiburi; iar cocostârcul își are locuința în chiparoși;
- munții cei înalți sunt pentru țapii sălbatici, iar stâncile sunt adăpost pentru iepuri.
- El a făcut luna ca să arate vremurile; soarele știe când trebuie să apună.
- Tu aduci întunericul și se face noapte: atunci toate fiarele pădurilor se pun în mișcare;
- puii de lei mugesc după pradă și își cer hrana de la Dumnezeu.
- Când răsare soarele, ele fug înapoi și se culcă în vizuinile lor.
- Dar omul iese la lucrul său și la munca lui până seara.
- Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înțelepciune și pământul este plin de făpturile Tale.
- Iată marea cea întinsă și mare: în ea se mișcă nenumărate viețuitoare mici și mari.
- Acolo pe ea umblă corăbiile și în ea este leviatanul acela pe care l-ai făcut să se joace în valurile ei.
- Toate aceste viețuitoare Te așteaptă, ca să le dai hrana la vreme.
- Le-o dai Tu, ele o primesc; Îți deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătățile Tale.
- Îți ascunzi Tu Fața, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor și se întorc în țărâna lor.
- Îți trimiți Tu suflarea: ele sunt zidite și înnoiești astfel fața pământului.
- În veci să țină slava Domnului! Să Se bucure Domnul de lucrările Lui!
- El privește pământul și pământul se cutremură; atinge munții, și ei fumegă.
- Voi cânta Domnului cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi!
- Fie plăcute Lui cuvintele mele! Mă bucur de Domnul.
- Să piară păcătoșii de pe pământ și cei răi să nu mai fie! Binecuvântează, suflete, pe Domnul! Lăudați pe Domnul!”
Copleșit de măreția Creatorului
Psalmii 103 și 104 sunt psalmi pereche. Dacă primul preamărește mila și bunătatea lui Dumnezeu în relația cu omul păcătos, cel de-al doilea se concentrează asupra măreției divine, așa cum poate fi percepută din minunile Creației.
Fiind o capodoperă nu doar a literaturii sacre, ci și a celei universale, Psalmul 104 se remarcă prin imagini artistice de o frumusețe și vivacitate deosebite. În versurile sale, autorul contemplă minunile Creației, însă nu prin ochiul unui savant, ci prin cel al unui credincios care Îl vede pe Creatorul său atotputernic și înțelept în fiecare minune întâlnită.
Nu rigoarea științifică este elementul care caracterizează acest poem de o frumusețe aparte, ci mai degrabă sensibilitatea poetică. Scopul autorului, așa cum reiese din versurile psalmului, nu este acela de a preamări minunile Creației, ci de a-L zugrăvi pe Acela care este Autorul lor. Creatorul este prezentat ca un Stăpân care Se apleacă asupra tuturor creaturilor Sale, chiar și asupra celor mai neînsemnate dintre ele, îngrijindu-Se de nevoile lor și iubindu-le pe fiecare în parte.
Întreaga Creație este zugrăvită în culori vii, pline de prospețimea și puritatea cu care aceasta ieșit din mâinile Creatorului. Deși este amintit în treacăt în versurile psalmului, omul își ocupă totuși poziția privilegiată de coroana a Creației, fiind un punct de referință al acesteia. În timp ce existența celorlalte creaturi este definită de relația lor cu omul, existența omului este definită de relația cu Creatorul său. De aceea, prezența sa în lume are menirea de a oglindi Chipul divin.
Însă dincolo de orice considerente, Psalmul 104 ne impresionează prin spontaneitatea și sensibilitatea autorului său care, asemenea unui izvor ce nu poate fi încătușat, își deschide inima în torente de admirație și recunoștința față de Dumnezeul său, Autorul tuturor minunilor văzute și nevăzute ale Creației.
Psalmul 104 și „înalta critică”
Adepții „înaltei critici” susțin că Psalmul 104 ar fi fost inspirat dintr-un poem egiptean închinat de faraonul eretic Akhenaton (Amenhotep IV – sec. XIV î.Ch.) zeului suprem Aton, zeul discului solar. Încercând să introducă monoteismul în cultura Egiptului antic, acest faraon l-a proclamat pe Aton drept unicul și supremul zeu al Creației, înlăturând întreaga pleiadă de zeități secundare.
Acestui zeu unic, Akhenaton i-a dedicat un imn de laudă asemănător în anumite aspecte cu Psalmul 104, fapt care i-a determinat pe criticii Bibliei să afirme că imnul biblic a împrumutat ideile sale din cel egiptean, însă cu o altă destinație: Dumnezeul lui Israel.
Între cele două poeme antice există într-adevăr unele asemănări, însă nu există niciun motiv să considerăm că Psalmul 104 ar fi un plagiat. Dimpotrivă, există suficiente dovezi care demonstrează fără niciun dubiu că acest poem este o producție originală și nu o copie mai mult sau mai puțin reușită a vechiului poem păgân. Iată câteva argumente în favoarea originalității Psalmului 104:
1) Monoteismul pe care faraonul Akhenaton a încercat să-l introducă în Egipt a fost considerat o erezie, fiind abandonat imediat după moartea faraonului. După anul 1850 î.Ch., când mișcarea eretică a lui Akhenaton a luat sfârșit, imnul său închinat discului solar Aton a fost îngropat sub molozul uitării. Din acest motiv, este puțin probabil ca un autor evreu, care a trăit în Palestina la distanță de secole după faraonul egiptean, să se fi inspirat din acest poem păgân
2) Orice poet care aduce laude dumnezeului său creator va folosi imagini, expresii, ilustrații și un limbaj asemănătoare cu cele întâlnite în Psalmul 104 și imnul lui Akhenaton, fără să existe suspiciunea de plagiat și lipsă de originalitate.
3) Există, într-adevăr, unele paralelisme în cele două poeme, însă ele nu sunt nici numeroase, nici foarte importante. O statistică simplă ne arată că dintre cele 149 de versuri ale imnului lui Akhenaton, doar 17 prezintă unele asemănări cu Psalmul 104. Celelalte 132 de versuri nu au niciun corespondent în poemul biblic. În concluzie, avem suficiente motive să considerăm cele două poeme ca fiind originale, fiecare autor aducând laude la adresa dumnezeului său în maniera sa proprie și neinfluențată de alte lucrări literare.
Laudă Creatorului!
Întocmai ca și psalmul anterior, cel cu numărul 104 începe cu un dialog interior, în care partea rațională a ființei autorului îndeamnă partea sa emoțională să binecuvânteze Numele Domnului (vers.1 pp.). De data aceasta însă, motivul din spatele laudelor la adresa Creatorului nu sunt minunile legate de bunătatea și îndurarea Sa față de omul păcătos, ci acele minuni vizibile în întreaga Sa Creație.
Copleșit de măreția lui Dumnezeu, psalmistul exclamă: „Doamne, Dumnezeule, Tu ești nemărginit de mare! Tu ești îmbrăcat în strălucire și măreție! Te învelești cu lumina ca și cu o manta, întinzi cerurile ca un cort” (vers.1.2).
Cu mii de ani înainte de a se fi putut observa fenomenul expansiunii Universului, autorul Psalmului 104 vorbește despre „întinderea cerurilor”, întocmai cum un cort împachetat este desfăcut și întins, gata pentru a fi locuit.
Metaforele și imaginile artistice care scot în evidență măreția Creatorului se succed una după alta, una mai frumoasă și mai șocantă decât cealaltă. Vorbind despre „locuința lui Dumnezeu”, psalmistul afirmă că ea este acoperită de ape (să fie vorba de „apele de sus”, amintite în actul Creației din Geneza 1,6‑8?).
Norii sunt „carul” lui Dumnezeu, iar El umblă „pe aripile vântului” (vers.3). Elementele naturii create sunt prezentate ca fiindu-I slujitori, astfel încât „din vânturi Îți faci soli, și din flăcări de foc, slujitori” (vers.4).
Versetele 5‑9 sunt o referire clară la actul Creației, îndeosebi la cele create de Dumnezeu în ziua a treia (vezi Geneza 1,1‑10). Însă, spre deosebire de textul din Geneza, în Psalmul 104 autorul îmbracă informația în haina unor imagini artistice de o frumusețe și sensibilitate aparte.
Continuând să admire minunile Creației, psalmistul insistă asupra grijii lui Dumnezeu de a asigura împlinirea tuturor nevoilor ființelor pe care le-a adus la existență. Ploaia aducătoare de viață și prospețime (vers.13), creșterea ierbii pentru hrana animalelor (vers.14) și bogăția de hrană pentru om (vers.14.15), toate sunt minuni care se repetă zi de zi, prin grija Celui care Se ocupă de bunăstarea creaturilor Sale.
Admirând uriașa biodiversitate existentă în natură, de la păsările cerului, țapii sălbatici din munți, fiarele pădurilor și puii de leu până la omul care iese la munca lui, psalmistul este copleșit, neputând decât să exclame: „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înțelepciune și pământul este plin de făpturile Tale” (vers.24).
Oare câți dintre noi ne uităm „cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El” (vezi Romani 1,20)? Cât de conștienți suntem de uriașa biodiversitate existentă în natură? Cine poate doar să numere (fără să fie vorba de o cercetare științifică) cele 1,25 milioane de specii de plante și animale descoperite până în prezent pe pământul nostru? Oamenii de știință consideră că aproximativ 90% dintre creaturile existente pe pământ încă nu au fost descoperite. Doar încântătoarele flori din familia orhideelor numără peste 30 000 de specii, una mai frumoasă ca cealaltă, în timp ce speciile de fungi (ciuperci, licheni) numără peste 600 000 de specii!
Cine le poate cuprinde și cunoaște pe toate? Și dacă ne gândim că fiecare floare, insectă, pasăre sau altă viețuitoare de pe Terra a fost concepută după un plan minuțios elaborat, cum să nu fim copleșiți de măreția Creatorului nostru?
Creator și Susținător al Creației
Spre finalul psalmului, autorul insistă asupra grijii pe care Creatorul o are față de ființele aduse la existență. Dumnezeul Scripturii nu este un Dumnezeu care, după ce a încheiat actul Creației, S- ar fi ascuns în spatele unei cortine transcendentale, rămânând indiferent la nevoile creaturilor Sale. El nu a creat pentru ca apoi să-și abandoneze Creația, lăsând natura să se descurce singură.
Intervenția Creatorului în natura creată este o realitate dinamica pe care psalmistul o subliniază în cuvinte deosebit de sensibile: „Toate aceste viețuitoare Te așteaptă ca să le dai hrana la vreme. Le-o dai Tu, ele o primesc; Îți deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătățile Tale. Îți ascunzi Tu Fața, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor și se întorc în țărână lor. Îți trimiți Tu suflarea, ele sunt zidite și înnoiești astfel fața pământului” (vers.27‑30).
În general, lucrările poetice nu sunt indicate pentru a stabili din ele doctrine biblice. Abundența metaforelor și imaginilor artistice implică un risc destul de mare atunci când cineva dorește să stabilească un anumit adevăr doctrinar dintr-o poezie. Cu toate acestea, nu putem ignora faptul că în versetele citate mai sus psalmistul se exprimă corect din punct de vedere doctrinar.
Vorbind despre moarte, autorul o privește ca pe un sfârșit al existenței, în care Creatorul Își retrage exact ceea ce a dat în actul Creației: suflarea de viață. Nu sufletul, nu duhul, ci suflarea de viață, adică acea scânteie sau energie de viață impersonală, emanată din ființa Creatorului.
Din punctul acesta de vedere, psalmistul este fidel textului din Geneza referitor la crearea omului: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2,7).
Așadar, omul nu are un suflet independent de corp, așa cum susține filosofia lui Platon, ci el este un suflet viu. Ceea ce dă Dumnezeu la naștere și ceea ce retrage la moartea unei ființe (fie om, fie animal) este doar suflarea de viață impersonală, acea energie vitală emanată din Însuși Creatorul.
Finalul Psalmului 104 este pe de o parte un angajament personal al autorului de a-L lăuda pe Creator întreaga sa viață, iar pe de altă parte o invitație făcută tuturor oamenilor de a face același lucru: „Voi cânta Domnului cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi… Binecuvântează, suflete, pe Domnul! Lăudați pe Domnul!” (vers.33.35).
A-L lăuda pe Creator pentru minunile din viața noastră și pentru cele din vasta sa Creație este un minim pe care-l putem face pentru El. Însă acest gest contează mult pentru inima de Tată a lui Dumnezeu. Care părinte nu se bucură când copiii săi îi arată dragoste și recunoștință? Și atunci, de ce ne este atât de greu să facem acest minim efort? Cât ne costă să-I spunem câteva cuvinte de apreciere pentru tot ce a făcut pentru noi?
sursa: https://www.loribalogh.ro/