Psalmul 102 – Plângerile unui suferind - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

O rugăciune a unui nenorocit, când este doborât de întristare și își varsă plângerea înaintea Domnului.

1. „Doamne, ascultă-mi rugăciunea și s-ajungă strigătul meu până la Tine!
2. Nu-mi ascunde Fața Ta în ziua necazului meu! Pleacă-Ți urechea spre mine când strig! Ascultă-mă degrabă!
3. Căci zilele mele pier că fumul și oasele îmi ard ca un tăciune.
4. Inima îmi este lovită și mi se usucă întocmai ca iarba; până și pâinea uit să mi-o mănânc.
5. Așa de mari îmi sunt gemetele, că mi se lipesc oasele de carne.
6. Semăn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvea din dărâmături;
7. nu mai pot dormi și sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiș.
8. În fiecare zi mă batjocoresc vrăjmașii mei și potrivnicii mei jură pe mine în mânia lor.
9. Mănânc țărână în loc de pâine și îmi amestec lacrimile cu băutura
10. din pricina mâniei și urgiei Tale, căci Tu m-ai ridicat și m-ai aruncat departe.
11. Zilele mele sunt ca o umbră gata să treacă și mă usuc ca iarba.
12. Dar Tu, Doamne, Tu împărățești pe vecie și pomenirea Ta ține din neam în neam.
13. Tu Te vei scula și vei avea milă de Sion; căci este vremea să te înduri de el, a venit vremea hotărâtă pentru el.
14. Căci robii Tăi iubesc pietrele Sionului și le e milă de țărâna lui.
15. Atunci se vor teme neamurile de Numele Domnului și toți împărații pământului de slava Ta.
16. Da, Domnul va zidi iarăși Sionul și Se va arăta în slava Sa.
17. El ia aminte la rugăciunea nevoiașului și nu-i nesocotește rugăciunea.
18. Să se scrie lucrul acesta pentru neamul de oameni care va veni, și poporul care se va naște să laude pe Domnul!
19. Căci El privește din înălțimea sfințeniei Lui; Domnul privește din ceruri pe pământ,
20. ca să audă gemetele prinșilor de război și să izbăvească pe cei ce sunt pe moarte;
21. pentru ca ei să vestească în Sion Numele Domnului și laudele lui în Ierusalim,
22. când se vor strânge toate popoarele și toate împărățiile ca să slujească Domnului.
23. El mi-a frânt puterea în drum și mi-a scurtat zilele,
24. Eu zic: „Dumnezeule, nu mă lua la jumătatea zilelor mele, Tu, ai cărui ani țin veșnic!”
25. Tu ai întemeiat în vechime pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
26. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veșmânt și se vor schimba.
27. Dar Tu rămâi Același și anii Tăi nu se vor sfârși.
28. Fiii robilor Tăi își vor locui țara și sămânța lor va rămâne înaintea Ta.”

Printre lacrimi

Psalmul 102 este o elegie de o frumusețe aparte, conținând rugăciunea unui exilat, făcută în țara robiei sale. La origine, psalmul pare să aibă un caracter personal, însă, pe măsură ce psalmistul vorbește despre propriile sale dureri, el ajunge la tragedia și suferințele întregului său popor.

Nota dominantă este durerea, ceea ce face ca Psalmul 102 să fie cel mai trist dintre cei șapte psalmi de penitență. Totuși, în ciuda sentimentelor de tristețe și teamă, există suficientă lumină și speranță, psalmul încheindu-se într-o atmosferă de deplină încredere în Dumnezeu.

Din punct de vedere structural, psalmul este conceput în patru părți: introducere (vers.1.2), plângerile autorului (vers.3‑11), cuvinte de mângâiere (vers.12‑22) și concluzia plină de încredere (vers.23‑28).

Preambulul ne arată spiritul și scopul pentru care a fost scris acest psalm: „O rugăciune a unui nenorocit, când este doborât de întristare și își varsă plângerea înaintea Domnului”. Datorită conținutului său și al tonului său elegiac, Psalmul 102 a reprezentat un izvor de mângâiere și speranță pentru multe generații de creștini și continuă să rămână la fel pentru toți cei care trec prin încercări și necazuri în așteptarea zilei eliberării lor din robia păcatului.

Rugăciuni care trec dincolo de tavan

Mai în glumă, mai în serios, cineva afirma că podurile caselor și ale bisericilor noastre sunt pline de… rugăciuni care nu reușesc să se suie mai sus de acoperiș, ajungând până la tronul lui Dumnezeu.

Psalmistul cunoaște și el acest adevăr. Faptul că elegia sa începe cu o rugăciune fierbinte, ne dovedește faptul că autorul vrea să se asigure că strigătul inimii sale ajunge până la tronul lui Dumnezeu: „Doamne, ascultă-mi rugăciunea și s-ajungă strigătul meu până la Tine! Nu-mi ascunde Fața Ta în ziua necazului meu! Pleacă-Ți urechea spre mine, când strig!” (vers.1.2).

De ce strigam uneori la Dumnezeu în rugăciunile noastre? Oricât am fi de îndurerați și îngrijorați, dacă avem o relație profundă cu El, de ce nu-I spunem calm problemele noastre? Ce mesaj ascunde strigătul nostru către Dumnezeu?

În viața de zi cu zi, strigăm unii la alții atunci când suntem departe unul de altul. Și o facem tocmai ca să fim auziți. Să fie acesta motivul pentru care uneori strigăm în rugăciune? Durerile, suferințele și încercările repetate ne dau falsa impresie că Dumnezeu S-a depărtat de noi. Și atunci, ca să fim siguri că suntem auziți, strigăm către El.

Alteori însă, deși sunt foarte aproape unul de altul, oamenii totuși strigă unii la alții. De ce? Pentru că, chiar dacă trupurile le sunt apropiate și ar putea comunica în șoaptă, totuși inimile lor sunt depărtate una de alta. Câți oameni care trăiesc sub același acoperiș nu sunt decât niște străini unul față de celălalt?

Din conținutul Psalmului 102, nu putem trage concluzia că autorul său s-ar fi înstrăinat de Dumnezeu. Dimpotrivă, finalul luminos și plin de încredere în călăuzirea divină dovedește contrariul. Se pare însă că suferințele repetate și îndelungate pe care le-a suportat l-au făcut pe psalmist să aibă o percepție falsă despre Dumnezeu.

Era însă doar o aparență, doar nu nor trecător care ascundea pentru câteva clipe lumina venită de la „Soarele Neprihănirii”. Chiar și cei mai mari oameni ai credinței au momentele lor de slăbiciune, de ezitare și îndoială. Însă dacă fondul este bun, dacă au clădit relația lor cu Dumnezeu pe „stânca” încrederii, astfel de momente trecătoare vor fi depășite, iar lumina venită de sus va inunda din nou sufletele lor greu încercate.

Când se deschid „supapele” sufletului

Ce se întâmplă atunci când presiunea interioară ajunge la un punct critic? Se deschid supapele. Când durerile sufletești ajung de nesuportat, când omul simte că singur nu le mai poate duce, atunci încep plângerile. Și ce sunt acestea altceva decât deschiderea „supapelor” sufletului, pentru că presiunea trăirilor interioare să fie diminuată?

Psalmistul se plânge în scris, ceea ce face ca plângerile sale să devină publice. Însă acest lucru îi aduce ușurare și eliberare. Când le vorbești altora despre problemele care te frământă, durerea își pierde din intensitate, iar obstacolele vieții sunt depășite mult mai ușor.

În descrierea suferințelor sale, psalmistul folosește o mulțime de imagini artistice sugestive, care conferă o frumusețe aparte acestei elegii. Durerea intensă îl determină pe autor să perceapă scurgerea timpului cu totul altfel, asemănând zilele vieții sale cu un fum care piere (vers.3). Imaginea oaselor care ard „ca un tăciune” (vers.3) și a inimii care „se usucă întocmai că iarba” (vers.4) ne sugerează cât de mare era suferința sa.

Nevoia și plăcerea de a se hrăni au dispărut, psalmistul uitând să-și mănânce chiar și pâinea (vers.4). Iar atunci când totuși încearcă să se hrănească, pâinea o simte în gură ca pe țărână (vers.9). Gemetele sale sunt atât de mari, încât simte că oasele îi sunt lipite de carne (vers.5), iar somnul nu se mai lipește de genele sale.

Ca să sublinieze singurătatea sa în mijlocul încercărilor, psalmistul se compara pe sine cu un pelican în pustie, cu o cucuvea în mijlocul dărâmăturilor și cu o pasăre singuratică pe acoperișul caselor (vers.6.7).

Asemenea lui Iov, Ieremia, Ioan Botezătorul și alți oameni ai credinței greu încercați, psalmistul Îl percepe greșit pe Dumnezeu în momentele sale de suferință. Tot răul care i se întâmplă îl consideră ca venind de la Dumnezeu. De aceea, el afirmă: „Din pricina mâniei și urgiei Tale; căci Tu m-ai aruncat departe” (vers.10). Simțindu-se părăsit de Dumnezeu, psalmistul își presimte moartea. Zilele i se par ca „o umbră gata să treacă”, iar propria sa viața o vede ca o iarbă care se usucă (vers.11).

Mai există speranță pentru un astfel de om? Mai există vreo resursă spirituală care să-l scoată din depresia profundă în care se află, redându-i bucuria de a trăi? Din fericire, există speranță! Însă aceasta nu este legată de omul slab și muritor, care se usucă asemenea ierbii, ci de Dumnezeu.

Mângâiere în suferință

Începând cu versetul 12, psalmistul se întoarce brusc spre Dumnezeu. Iar această schimbare de atitudine nu poate decât să-i aducă mângâiere și speranță: „Dar Tu, Doamne, Tu împărățești pe vecie și pomenirea Ta tine din neam în neam” (vers.12).

Contemplarea măreției și suveranității lui Dumnezeu îl face pe autor să se ridice deasupra întristărilor și plângerilor sale. În ciuda aparentei Sale detașări față de suferința psalmistului, Dumnezeu nu Se schimbă, iar promisiunile Sale sunt la fel de sigure ca Însăși existența Sa.

Însă mângâierile Domnului nu sunt doar personale. Privind la Dumnezeu și contemplându-I caracterul, psalmistul întrezărește mângâierea divină pentru întreaga națiune încercată: „Tu Te vei scula și vei avea milă de Sion; căci este vremea să Te înduri de el, a venit vremea hotărâtă pentru el. Căci robii Tăi iubesc pietrele Sionului și le e milă de țărâna lui” (vers.13.14).

Exilații iudei iubesc chiar și pietrele și țărâna a ceea ce fusese cândva glorioasa lor cetate. Însă cine dintre noi nu trăiește aceeași experiență? Când ajungem la vârsta amintirilor, până și „ruinele” copilăriei ne sunt scumpe.

Conform planului lui Dumnezeu, Sionul restaurat ar fi trebuit să devină un centru misionar mondial, astfel încât toate neamurile să se teamă de Numele Domnului și toți împărații să se teamă de slava Sa (vers.15). Misionarismul poporului iudeu ar fi dus la convertirea multor popoare păgâne, iar prosperitatea noului stat iudeu ar fi atras atenția multor națiuni spre adevăratul izvor al ei: Dumnezeu.

Din nefericire, Israel a dat greș. Dacă și-ar fi împlinit misiunea, întregul pământ ar fi fost pregătit pentru prima venire a lui Christos, și toate împărățiile ar fi slujit Domnului (vers.22). Însă Dumnezeu nu este niciodată surprins nepregătit. Pentru El nu există imprevizibil. Atunci când planul „A” dă greș, intră în acțiune planul „B”. Iar acolo unde omul nu mai vede nicio soluție, El are la îndemnă încă mii de soluții. Acolo unde a eșuat poporul Israel, va reuși Biserica. Și acolo unde va eșua Biserica, va reuși Rămășița ei.

Un Dumnezeu veșnic și neschimbător

Finalul Psalmului 102 conține o ultimă rugăciune: „Dumnezeule, nu mă lua la jumătatea zilelor mele, Tu, ai cărui ani țin veșnic!” (vers.24). Ce îl determină pe autor să înalțe o asemenea rugăciune? Nimic altceva decât teama ca nu cumva să moară înainte de a vedea împlinirea așteptărilor sale cu privire la sine și la poporul său.

Ultimele versuri ale psalmului sunt de o frumusețe aparte. Privind la vremelnicia sa și a acelei părți din Creație atinsă de consecințele păcatului, psalmistul contemplă măreția și veșnicia Creatorului: „Tu ai întemeiat în vechime pământul, și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămânea; toate se vor învechi ca o haină, le vei schimba ca pe un veșmânt și se vor schimba. Dar Tu rămâi Același, și anii Tăi nu se vor sfârși” (vers.25‑27).

Ce se întâmplă atunci când ne îndreptăm privirile spre Dumnezeu, contemplându-I măreția, caracterul și planurile sale desăvârșite? Uităm de noi, de necazurile și de plângerile noastre. În mijlocul încercărilor și durerilor inimaginabile pe care le-a îndurat, Iov a trecut prin aceeași experiență. Invitat fiind de Dumnezeu să privească la măreția Sa oglindită în lucrările Creației, Iov a uitat de sine și I-a dat slavă lui Dumnezeu, încrezându-se în El, chiar dacă încă nu-I înțelegea planurile.

După ce contemplă măreția și veșnicia Creatorului, autorul Psalmului 102 nu mai are nicio plângere de adus. Uitând de sine, de durerile și suferințele sale, ființa lui plăpândă, aflată pe pragul mormântului, se umple din nou de lumină și speranță. Speranță pentru sine, dar și pentru poporul său care trăia experiența exilului: „Fiii robilor Tăi își vor locui țara, și sămânța lor va rămânea înaintea Ta” (vers.28).

Cu ce rămânem noi din experiența psalmistului? Poate că cea mai bună concluzie este experiența unui alt psalmist: „Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ți se umple fața de rușine. Când strigă un nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui” (Psalmul 34,5.6).

Dacă treci prin momente grele și ai senzația că Dumnezeu te-a părăsit, întoarce-ți privirile spre El! Dacă ești copleșit de încercări și dureri inexplicabile, fă același lucru: întoarce-ți privirile spre El! Caută-L din toată inima și contemplă măreția Sa în lucrările Creației Sale. Vei uita de tine și de problemele tale, în schimb vei fi copleșit de lumina și speranța care vin de la El. Dacă alții, poate mai încercați ca tine, au făcut această experiență fericită, tu de ce nu ai face-o?

sursa: https://www.loribalogh.ro/