Psalmul 100 – Bucuria închinării - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

Un psalm de laudă

1. „Strigați de bucurie către Domnul, toți locuitorii pământului!
2. Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui!
3. Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui.
4. Intrați cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L și binecuvântați-I Numele!
5. Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ține în veci și credincioșia Lui, din neam în neam.”

Un imn de laudă și mulțumire

Deși este un psalm scurt, alcătuit din doar cinci versete, Psalmul 100 este cu totul deosebit. În esența lui, acest imn este o doxologie, o cântare de laudă și mulțumire, în care toate popoarele lumii sunt invitate să se unească cu poporul Israel în închinare și laudă la adresa Creatorului.

Datorită acestei chemări și invitații globale, psalmul căpăta o dimensiune cosmică, dovedind faptul că, cu cât un om recunoaște și experimentează mai mult măreția lui Dumnezeu, cu atât lauda la adresa Lui devine mai înaltă, iar bucuria închinării devine mai profundă.

De fapt, aducându-I Creatorului său laude și mulțumiri, omul se purifică și se înnobilează el însuși, înălțându-se tot mai mult spre idealul pe care-l contemplă. De aceea, singura măreție veritabilă a omului este aceea care depinde de modul în care Îl înțelege pe Dumnezeul său și de felul în care trăiește relația sa cu El.

Doxologia Psalmului 100 a stat la baza imnului compus în 1551 de Louis Bourgeois, numit și „Old Hundreth”, imn care începe cu versul: „Lăudați pe Domnul, de la care se revarsă toate binecuvântările!”

Se pare ca niciun alt psalm nu este folosit mai des în serviciile divine din sinagogă sau bisericile creștine ca Psalmul 100. Și aceasta datorită luminii care scaldă acest imn de la un capăt la altul al său. În cuprinsul lui nu întâlnim nici măcar o singură aluzie tristă, nici măcar o umbră în marea lumina care izvorăște din Ființa Divină. Nota dominantă a psalmului este bucuria, aceeași bucurie care ar trebui să caracterizeze viața tuturor copiilor lui Dumnezeu care, deși străbat „valea plângerii” (vezi Psalmul 84,6), se îndreaptă cu încredere spre țărmurile Canaanului ceresc.

„Bucurați-vă totdeauna!” (1 Tesaloniceni 5,16)

Un autor creștin afirmă că „a ne împotrivi melancoliei, gândurilor și sentimentelor de nemulțumire este o datorie clară – tot așa cum a ne ruga este o datorie. Dacă ne îndreptăm către cer, putem merge ca un grup de bocitoare, gemând și plângându-ne tot drumul până la casa Tatălui nostru?” ( E.G.Withe, „Divina vindecare”, p. 251‑253).

Oare ce trebuie să caracterizeze adevărata religie: tristețea sau bucuria, teama sau încrederea în Dumnezeu? Psalmii, în general, și Psalmul 100, în special, ne prezintă latura luminoasă a adevăratei relații cu Dumnezeu, care este caracterizată nu de teamă, îndoială și neîncredere, ci de o bucurie de necuprins.

Asemenea unui izvor care nu poate fi încătușat, din inima psalmistului izbucnește un noian de sentimente și trăiri pozitive la adresa Creatorului sau: „Strigați de bucurie către Domnul, toți locuitorii pământului! Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui!” (vers.1.2).

Din nefericire, unii creștini au pierdut demult bucuria închinării. Fețele prelungi și triste din icoanele bizantine devin realitate în propria lor viață. Genul de creștini care se plâng la tot pasul pare să ne convingă de faptul că bucuria și fericirea ar fi un păcat grav și că adevărată evlavie nu poate fi cultivată decât în atmosfera tristeții, a lacrimilor, a sărăciei și a suferinței.

Religia adevărată, deși ne îndeamnă să plângem pentru păcatele noastre și să ne zdrobim inimile înaintea Domnului, nu ne lasă într-o stare de permanentă melancolie. Dumnezeul iubirii vrea ca adevărații Săi copii să vadă nu doar spinii și frunzele ofilite ale trandafirilor, ci să se bucure de florile lor parfumate, de măreția munților, de verdele primăverii, de harul Său îmbelșugat, revărsat în mii de binecuvântări de care avem zilnic parte.

Un Dumnezeu fericit, așa cum Îl prezintă Biblia (vezi 1 Timotei 6,15) nu poate fi cu adevărat fericit dacă nu sunt fericite și creaturile Sale inteligente. De aceea, „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: „Bucurați-vă!” (Filipeni 4,4).

Bucuria cunoașterii

Sensul biblic al verbului „a cunoaște” cuprinde un complex de aspecte: gândirea, adeziunea, fidelitatea, dar și dragostea față de o persoană cunoscută. În Psalmul 100, verbul ” a ști” ocupa o poziție centrală, toate popoarele lumii fiind invitate să-L cunoască pe Dumnezeul poporului Israel, ca singurul Dumnezeu adevărat și singurul Creator, care a intrat în legământ cu poporul Său: „Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem; noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui” (vers.3).

Cunoașterea de Dumnezeu pe care o recomandă psalmistul nu este teoretică, rece și distantă. Bucuria adevărată nu vine niciodată în urma unei astfel de cunoașteri. Psalmistul ne vorbește despre un Dumnezeu care intră într-o relație de dragoste cu creaturile Sale.

Imaginea păstorului pe care ne-o sugerează versetul 3, un păstor care se îngrijește de turma sa și de nevoile ei, este des întâlnită pe paginile Scripturii. Menirea ei este să ne încurajeze să ne apropiem cu deplină încredere de Dumnezeu, așa cum turma de oi recunoaște glasul păstorului ei și se odihnește liniștită sub călăuzirea lui.

Faptul că suntem creaturile lui Dumnezeu și că Îi aparținem nu doar prin creație, ci mai ales prin răscumpărarea realizată pe cruce, ar trebui să ne producă o bucurie imensă. Deși trăim în „valea plângerii” (vezi Psalmul 84,6), durerile inerente ale vieții nu ar trebui să ne smulgă din inima bucuria conștienței identității noastre. Știm că suntem ai Lui și mai știm că El ne iubește, iar aceasta „știință” ne este suficientă.

Chiar pe acest pământ blestemat, înconjurat de pericole și suferințe de tot felul, un copil al lui Dumnezeu poate cunoaște acea bucurie profundă, de origine cerească, alimentată necontenit din „apele” care izvorăsc din tronul lui Dumnezeu. Să nu uităm niciodată că „El ne-a făcut, ai Lui suntem”, că identitatea noastră este în cer și tot acolo se află și destinația noastră finală.

Nu am apărut la întâmplare, nici nu navigăm la întâmplare pe marele ocean al vieții. Ne îndreptăm spre Casa Tatălui ceresc, iar acest lucru ar trebui să fie un izvor de bucurie imensă.

Atmosfera cerului

Cântărea de laudă este însăși esența atmosferei cerești. Când cerul vine în contact cu pământul, muzica sfântă și înălțătoare se naște spontan în inimile și pe buzele oamenilor care contemplă maiestatea divină. Nimic fals, nimic forțat în toată aceasta cascadă de imnuri de laudă la adresa Creatorului. Totul izvorăște din contemplarea măreției divine, a frumuseții caracterului Său și a minunilor Creației Sale, împreună cu conștiența infinitei distanțe care există între Creator și creaturile Sale inteligente.

Chemarea psalmistului: „Intrați cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L și binecuvântați-I Numele!” (vers.4) are în vedere sanctuarul pământesc. Însă, prin extindere, această chemare se referă la toate locurile în care se aduce închinare lui Dumnezeu. Intrarea în templul pământesc, sau în oricare alt locaș închinat Numelui lui Dumnezeu, poate fi comparată cu intrarea în sala de audiență din palatul Său regal.

Psalmistul nu se rezumă doar la a chema locuitorii pământului de a se închina viului Dumnezeu. Ultimul vers al psalmului conține justificarea unei asemenea chemări. De fapt, finalul psalmului este o întreită mărturisire de credință. De ce este firesc și frumos din partea noastră să-I aducem Domnului o închinare plină de bucurie? Iată câteva motive:

1) Este firesc să-I aducem Domnului o închinare cu bucurie pentru că „Domnul este bun”, iar bunătatea Sa o gustă deopotrivă și cei buni, dar și cei răi. Însuși Mântuitorul ne asigură de acest lucru: „Căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5,45).

2) Este firesc să-i aducem Domnului o închinare cu bucurie pentru că bunătatea Sa nu este ocazională și de moment, ci „bunătatea Lui ține în veci”. Chiar și atunci când Îi întoarcem spatele cu indiferență, ca niște fii risipitori și nerecunoscători, iubirea Tatălui ceresc ne urmărește în cele mai îndepărtate colțuri ale existenței noastre, unde fugim de Fața Lui.

3) Și, în sfârșit, este firesc să-I aducem Domnului o închinare cu bucurie pentru că „credincioșia Lui tine din neam în neam” (vers.5). Generație după generație, toți se bucură de binecuvântările și credincioșia lui Dumnezeu în relație cu omul. Angajarea constantă a lui Dumnezeu față de legământul încheiat cu poporul Său nu poate fi tulburată de nimic. Nici măcar de infidelitatea noastră. Căci „chiar dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2,13).

În toate legămintele încheiate de Dumnezeu cu omul, Dumnezeu a fost, este și va fi întotdeauna partea stabilă, fidelă și neschimbătoare. „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” – ne asigură chiar El prin pana profetului Său (vezi Maleahi 3,6). Iar apostolul Iacov, de partea sa, întărește ideea că „în El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (vezi Iacov 1,17).

Dacă au fost și sunt și azi încălcate legămintele lui Dumnezeu cu omul, atrăgând după sine și consecințele inerente, aceasta se întâmpla doar din cauza nestatorniciei noastre. Și totuși, în ciuda acestei triste realități, „Domnul este bun; bunătatea Lui ține în veci și credincioșia Lui din neam în neam” (vers.5).

Care dintre zeii, idolii și dumnezeii lumii poate fi pus alături de El? Niciunul! Dumnezeu este unic și merită toată lauda și închinarea ființei noastre. „Căci chiar dacă ar fi așa numiți „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum și sunt în adevăr mulți „dumnezei” și mulți „domni”), totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi” (1 Corinteni 8,5.6).

sursa: https://www.loribalogh.ro/