Psalmul 10 – Portretul omului nelegiuit - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

1. „Pentru ce stai așa de departe, Doamne? Pentru ce Te ascunzi la vreme de necaz?
2. Cel rău, în mândria lui, urmărește pe cei nenorociți, și ei cad jertfă curselor urzite de el.
3. Căci cel rău se fălește cu pofta lui, iar răpitorul batjocorește și nesocotește pe Domnul.
4. Cel rău zice cu trufie: „Nu pedepsește Domnul! Nu este Dumnezeu!” Iată toate gândurile lui.
5. Treburile îi merg bine în orice vreme; judecățile Tale sunt prea înalte pentru el, ca să le poată vedea, și suflă cu dispreț împotriva tuturor potrivnicilor lui.
6. El zice în inima lui: „Nu mă clatin, în veci sunt scutit de nenorocire!”
7. Gura îi este plină de blesteme, de înșelătorii și de vicleșuguri; și sub limbă are răutate și fărădelege.
8. Stă la pândă lângă sate și ucide pe cel nevinovat în locuri dosnice: ochii lui pândesc pe cel nenorocit.
9. Stă la pândă în ascunzătoarea lui, ca leul în vizuină: stă la pândă să prindă pe cel nenorocit. Îl prinde și-l trage în lațul lui:
10. se îndoaie, se pleacă și-i cad săracii în gheare!
11. El zice în inima lui: „Dumnezeu uită! Își ascunde fața, și în veac nu va vedea!”
12. Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, ridică mâna! Nu uita pe cei nenorociți!
13. Pentru ce să hulească cel rău pe Dumnezeu? Pentru ce să zică în inima lui că Tu nu pedepsești?
14. Dar Tu vezi; căci Tu privești necazul și suferința, ca să iei în mână pricina lor. În nădejdea Ta se lasă cel nenorocit, și Tu vii în ajutor orfanului.
15. Zdrobește brațul celui rău, pedepsește-i fărădelegile, ca să piară din ochii Tăi!
16. Domnul este Împărat în veci de veci; neamurile sunt nimicite din țara Lui.
17. Tu auzi rugăciunile celor ce suferă, Doamne! Le întărești inima, Îți pleci urechea spre ei,
18. ca să faci dreptate orfanului și celui asuprit și ca să nu mai insufle groază omul cel luat din pământ.”

De ce, Doamne?

Nu doar oamenii de rând trec prin crize sufletești. Chiar și marii bărbați ai istoriei sfinte, pe care-i admirăm pentru credința lor profundă, au trecut prin astfel de crize. Nedumeriți de ceea ce vedeau în jurul lor, de răutatea oamenilor care prosperă și de aparenta indiferență a lui Dumnezeu față de aceștia, în inima unor oameni ai lui Dumnezeu ca Iov, Asaf, Habacuc, Ieremia și David s-au născut o mulțime de întrebări arzătoare, care se reduc în esență la una singură: „De ce, Doamne?”

Aceasta este o întrebare la care nu putem răspunde întotdeauna în această viață. Poate că în felul acesta ni se probează încrederea noastră în Dumnezeu, căci – nu-i așa? – dacă am avea toate răspunsurile și ni s-ar oferi toate explicațiile, de ce am mai avea nevoie de credință? Sau poate că nu suntem pregătiți pentru un răspuns pertinent din partea lui Dumnezeu și nu suntem suficient de maturi din punct de vedere spiritual pentru a înțelege realitatea lucrurilor. Sau poate că nu avem nevoie acum să cunoaștem totul și încă nu trebuie dată la o parte cortina istoriei pentru a vedea ce se întâmplă în culise.

Dar dacă acum „lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri” (vezi Deuteronomul 29,29), dacă „acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos” (vezi 1 Corinteni 13,12), va veni cu siguranță ziua tuturor răspunsurilor, ziua în care orice îndoială și nedumerire se va topi în oceanul cunoașterii depline a planurilor și procedeelor divine.

Iar atunci, toți cei ce astăzi pășim înainte prin credință, deși avem multe întrebări fără răspuns și nedumeriri care ne pun la încercare încrederea în Dumnezeu, vom exclama plini de convingere: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice ! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3).

Cu o astfel de întrebare sfredelitoare pentru sufletul lui David începe Psalmul 10: „Pentru ce stai așa departe, Doamne? Pentru ce Te ascunzi în vreme de necaz?” (vers.1). Cunoscându-L pe Dumnezeu ca fiind drept, ca Unul care Se interesează de om și-l sprijină la vreme de necaz, David este profund nedumerit de aparenta indiferență arătată de cer față de nedreptățile pe care le vede pe pământ.

Tulburarea psalmistului se naște din neînțelegerea motivului pentru care Dumnezeu întârzie să-i pedepsească pe cei răi, deși El este drept și neprihănit. Astfel de nedumeriri și trăiri aveau oamenii din timpurile biblice. Dar oare astăzi, după milenii de istorie, nu avem și noi nedumeririle noastre? Suntem oare alcătuiți dintr-un alt material?

În era tehnologiilor moderne, a cuceririi spațiului cosmic și a informaticii, sufletul omului a rămas în esență același: cu aceleași slăbiciuni, cu aceleași nevoi și cu aceleași întrebări existențiale. Vom găsi însă același drum al încrederii depline în Dumnezeu asemenea marilor bărbați ai credinței, deși nu aflăm răspunsuri la toate întrebările și nedumeririle noastre?

Portretul omului nelegiuit

     Psalmul 10 este structurat în zece strofe, dintre care primele șase aduc în centrul atenției portretul moral al omului rău și nelegiuit, al omului care nu vrea să știe de Dumnezeu. Începând cu versetul 2, David face o analiză fină nu doar a procedeelor și faptelor omului nelegiuit, ci și a gândurilor, intențiilor și chiar a motivațiilor care sunt prezente în acest portret moral:

1) La baza acțiunilor omului rău stă mândria, aroganța:

„Cel rău, în mândria lui, urmărește pe cei nenorociți…” (vers.2)

„Căci cel rău se fălește cu pofta lui.” (vers.3)

„Cel rău zice cu trufie: „Nu pedepsește Domnul.” (vers.4)

2) Concepția omului nelegiuit despre Dumnezeu este eronată:

„Cel rău zice cu trufie: „Nu pedepsește Domnul! Nu este Dumnezeu! Iată toate judecățile lui” (vers.4)

„El zice în inima lui: „Dumnezeu uită! Își ascunde Fața și în veac nu va vedea” (vers.11).

Suportul lăuntric al tuturor faptelor rele ale omului nelegiuit se află în concepția eronată pe care o are despre Dumnezeu. Omul rău nu-L cunoaște pe Dumnezeu, acest adevăr fiind clar prezentat în istoria biblică. Despre fiii marelui preot Eli, Scriptura ne spune: „Fiii lui Eli erau niște oameni răi. Nu cunoșteau pe Domnul” (vezi 1 Samuel 2,12).

Acesta este omul rău: pune la îndoială dreptatea lui Dumnezeu, deoarece El nu pedepsește pe loc nelegiuirea. Înțeleptul Solomon observă și el această realitate, afirmând în Eclesiastul: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău” (Eclesiastul 8,11).

Cel rău vede dreptatea divină ca ceva relativ și facultativ, iar urmarea acestei mentalități este un comportament în care își permite să calce dreptatea. Cât de important este să-L cunoaștem pe Dumnezeu așa cum este El în realitate! Cât de important este să nu ne închinăm unui Dumnezeu fals, inventat de imaginația noastră! Nu întâmplător Mântuitorul a legat viața veșnică de cunoașterea lui Dumnezeu, a caracterului Său, a planurilor și procedeelor Sale: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).

3) Cel rău nu poate înțelege în profunzime planurile, metodele, intențiile și judecățile lui Dumnezeu.

„Judecățile Tale sunt prea înalte pentru el ca să le poată vedea.” (vers.5)

4) Cel rău Îl batjocorește și nesocotește pe Dumnezeu.

„Căci cel rău se fălește cu pofta lui, iar răpitorul batjocorește și nesocotește pe Domnul.” (vers.3)

5) Cel rău are o falsă siguranță.

„El zice în inima lui: „Nu mă clatin, în veci sunt scutit de nenorocire.” (vers.6)

6) Vorbirea celui rău este plină de fărădelege.

„Gura îi este plină de blesteme, de înșelătorii și vicleșuguri, și sub limbă are răutate și fărădelege.” (vers.7)

7) Cel rău nu are curajul să lupte pe față, ci stă la pândă ca un animal de pradă.

„Stă la pândă lângă sate și ucide pe cel nevinovat în locuri dosnice; ochii lui pândesc pe cel nenorocit. Stă la pândă în ascunzătoarea lui ca leul în vizuină, stă la pândă să prindă pe cel nenorocit.” (vers.8.9)

8) Cel rău este disprețuitor față de cei din jur.

„Suflă cu dispreț împotriva tuturor protivnicilor lui.” (vers.5)

9) Cel rău se fălește cu pofta lui, adică cu păcatul lui. Conștiința lui este atât de distrusă, încât păcatul nu-i mai produce jenă și remușcare. Dimpotrivă, el vede în păcatul său un motiv de laudă.

„Căci cel rău se fălește cu pofta lui.” (vers.3)

10) În final, cel rău neagă existența lui Dumnezeu. Dar nu ca un ateu, ci ca unul care nu vrea să știe de El.

„Nu este Dumnezeu! Iată toate gândurile lui.” (vers.4)

Iată o schiță de portret moral al omului nelegiuit din vremea lui David, de acum trei milenii. Oare astăzi s-a schimbat ceva? Îi recunoști în acest portret pe unii dintre semenii tăi? Și dacă ne privim în oglindă, observăm unele trăsături ca fiind și ale noastre?

De la agonie la extaz

Asemenea multor psalmi, și în cazul Psalmului 10 evoluția sufletească a autorului este evidentă. Pe măsură ce psalmistul pătrunde în cunoașterea lui Dumnezeu, el capătă mai multă siguranță și încredere în El, chiar dacă nu înțelege toate planurile divine.

Spre finalul psalmului, David este stăpânit de o convingere fermă: „Dar Tu vezi, căci Tu privești necazul și suferința, ca să iei în mână pricina lor. În nădejdea Ta se lăsă cel nenorocit și Tu vii în ajutorul orfanului” (vers.14).

De la întrebările tulburătoare de la început, David ajunge la certitudine și pace, la încredere deplină în dreptatea și procedeele lui Dumnezeu. De la o concepție aparent deistă despre Dumnezeu (indiferență față de suferința umană), David ajunge în final la o concepție teistă, biblică, cu privire la Dumnezeu: un Dumnezeu care se implică în suferința umană, luptând împotriva ei.

Psalmul se încheie într-o notă de deplină încredere în dreptatea lui Dumnezeu: „Tu auzi rugăciunile celor ce sufăr, Doamne! Le întărești inima, Îți pleci urechea spre ei ca să faci dreptate orfanului și celui asuprit, și ca să nu mai insufle groază omul cel luat din pământ” (vers.17.18).

Dacă din mulțimea ideilor și adevărurilor pe care le conține acest psalm îl vom reține și trăi doar pe acesta, vom avea un câștig imens: Să venim la Dumnezeu cu dilemele, nedumeririle și întrebările noastre, și vom observa că în timpul rugăciunii lucrurile se vor clarifica. De la tulburare, vom ajunge la pace, și de la nedumerire, la încredere. Aceasta este puterea transformatoare a rugăciunii.

sursa: https://www.loribalogh.ro/