Categoria: Comentarii biblice
Epistola către romani – lucrarea fundamentală a apostolului Pavel
Introducere
„Magnum opus”
Cine și-ar fi imaginat, dintre contemporanii apostolului Pavel, că o scrisoare trimisă cu circa două milenii în urmă unei comunități creștine locale, va avea un impact atât de mare asupra întregii Biserici creștine pe tot parcursul istoriei ei? Nici chiar Pavel, autorul acestei epistole, nu a realizat la vremea scrierii ei ce influență covârșitoare vor avea afirmațiile și ideile expuse asupra Bisericii, în general, și asupra vieții unor creștini, în special.
A prevăzut oare apostolul Pavel că epistola sa îl va ajuta pe Augustin ( 354‑430 d. Chr. ) să scape din lanțurile păcatului și să își predea viața lui Christos? Când Augustin a auzit acea voce clară care l-a îndemnat: „Ia și citește! Ia și citește! ” și a deschis Biblia, primul pasaj asupra căruia i s-a oprit privirea a fost cel din Romani 13,13.14:
„Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri și în beții; nu în curvii și în fapte de rușine; nu în certuri și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Christos și nu purtați grijă de firea pământească pentru ca să-i treziți poftele.”
Aici, în acest pasaj din Epistola către romani, a fost punctul de cotitură în viața lui Augustin. După convertirea sa, el a devenit, pentru circa un mileniu, cea mai influenta voce pentru întreaga Europă Occidentală. (1)
A prevăzut oare Pavel marea influența pe care urma să o aibă epistola sa în anii premergători marii Reforme din secolul al XVI-lea? La mai bine de un mileniu distanță de experiența convertirii lui Augustin, Martin Luther, călugărul augustinian care își căuta mântuirea urcând în genunchi treptele scării lui Pilat din Roma, a auzit aceeași voce clară repetând cu glas de tunet un text din aceeași epistola: „Cel neprihănit va trăi prin credință” ( Romani 1,17 )
Prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, acest singur verset din epistola lui Pavel a schimbat nu doar cursul vieții unui om care căuta cu sinceritate mântuirea, ci chiar cursul istoriei lumii. La auzul acelui glas puternic, Luther a sărit în picioare și s-a grăbit să părăsească acel loc cu dezgust, pornind pe calea Reformei. Iar Reforma inițiată de Luther a schimbat milioane de destine. (2)
Apostolul Pavel nu avea cum să prevadă că epistola sa va schimba viața unui om ca John Wesley, care ani de zile se străduise să devină un om neprihănit, dar care în final căzuse într-o disperare totală. Aceeași Epistola către romani, din care se predica într-o capelă din Londra în care intrase Wesley pe data de 24 mai 1738, i-a redat acestuia speranța mântuirii. El însuși urma să mărturisească mai târziu sentimentele care l-au cuprins la auzirea pasajelor comentate din Epistola către romani:
„Mi-am simțit inima cuprinsă de o căldură ciudată. Am simțit într-adevăr că mă încredeam în Christos și numai în Christos pentru mântuire și am primit asigurarea că El ridicase păcatele mele, chiar pe ale mele, și că m-a scăpat pe mine de „legea păcatului și a morții.” (3)
Așa a început mișcarea metodistă, care a avut un impact major asupra mișcării evanghelice din timpurile moderne. Același impact l-a avut Epistola către romani și asupra tânărului pastor adventist Ellet J. Waggoner spre sfârșitul secolului al XIX-lea, conducându-l la redescoperirea marelui adevăr biblic al îndreptățirii prin credință, dar și asupra teologului Karl Barth, care a recunoscut că viața sa a fost transformată radical în urma studiului acestei epistole.
Această primă observație ar trebui să ne dea de gândit. Într-o eră în care, datorită tehnologiilor moderne, ne putem exprima ideile ușor și liber, răspândindu-le cu maximă rapiditate, ar trebui să fim cu atât mai atenți și responsabili față de calitatea acestor idei. Influența lor poate schimba vieți de oameni și destine veșnice, fie spre bine, fie spre rău. La judecata finală, fiecare dintre noi ne vom întâlni cu influența pe care am răspândit-o în jurul nostru și pe care am lăsat-o în urma noastră. Atunci, ca într-un film panoramic, vom vedea efectele îndepărtate ale influenței noastre, fie spre bine, fie spre rău.
Timp de două milenii, ecourile învățăturilor cuprinse în Epistola către romani au reverberat în viețile oamenilor, indiferent că aceștia au fost oameni simpli sau oameni educați, cu mare influență în Biserică și societate. Aceste învățături au străbătut mări și țări, ajungând să fie cunoscute pe toate continentele.
Cu adevărat putem considera Epistola către romani ca fiind un „magnum opus” al apostolului Pavel, o lucrare teologică fundamentală, prima din seria celor 14 epistole pauline și cea mai cuprinzătoare în idei dintre ele.
Contextul istoric
Epistola către romani are ceva specific, care o deosebește de toate celelalte epistole pauline. Dacă celelalte epistole au fost adresate unor comunități creștine înființate sau vizitate de apostolul Pavel, în cazul Epistolei către romani lucrurile sunt cu totul diferite.
Nu cunoaștem aproape nimic despre circumstanțele în care a fost înființată Biserica din Roma. Avem un singur indiciu în Fapte 2,10, unde ni se spune că în Ziua Cincizecimii, când a fost revărsat Duhul Sfânt peste primii creștini, se aflau în Ierusalim oaspeți din Roma, atât iudei, cât și păgâni iudaizați. Aceștia au fost martori ai evenimentelor din acea perioada efervescentă pentru Biserică și, impresionați fiind, s-au reîntors la Roma unde au pus bazele comunității creștine de acolo.
La dată scrierii Epistolei către romani, undeva între anii 55 și 59 d.Chr, Pavel încă nu vizitase Roma. Din finalul ei și din introducerea primei Epistole către corinteni putem deduce că la dată scrierii acesteia Pavel se afla în Corint, găzduit de Gaiu ( vezi Romani 16,23; 1 Corinteni 1,14 ). De asemenea, din finalul Epistolei către romani aflăm că scrisoarea adresată comunității creștine din Roma a fost trimisă prin Fivi, o diaconiță a bisericii din Chencrea, unul dintre cartierele portuare ale Corintului ( vezi Romani 16,1.2 ).
Pavel avea cunoștință despre problemele acestei comunități cel mai probabil de la prietenii și colaboratorii săi Aquila și Priscila. Aceștia fuseseră nevoiți să părăsească Roma în urma decretului împăratului Claudiu, care îi obliga pe iudei să plece din capitala imperiului. Despre decretul de expulzare a iudeilor din Roma avem informații de la istoricul roman Suetoniu ( cca 75‑140 d. Chr. ), care precizează în lucrările sale că iudeii au fost alungați din capitala imperiului din cauza unor tulburări sociale în jurul numelui lui Crestus ( cel mai probabil este vorba Christos).
Ca urmare a decretului lui Claudiu, toți iudeii din Roma au fost nevoiți să plece, lăsând comunitatea creștină de acolo pe mâna unor creștini convertiți dintre neamuri. Aquila, fiind de origine iudeu, a fost nevoit și el să părăsească Roma împreună cu soția sa, Priscila. Pentru un timp, cei doi s-au stabilit în Corint, unde l-au cunoscut pe apostolul Pavel, devenind unii dintre cei mai buni prieteni și colaboratori ai acestuia.
După moartea lui Claudiu, iudeii creștini au revenit în Roma, printre ei numărându-se și Aquila și Priscila. Deducem acest amănunt din salutul special pe care Pavel îl trimite celor doi în finalul Epistolei către romani: „Spuneți sănătate Priscilei și lui Aquila, tovarășii mei de lucru în Christos Iisus, care și-au pus capul în joc ca să-mi scape viața. Le mulțumesc nu numai eu, dar și toate bisericile ieșite dintre neamuri.” (Romani 16,3.4)
Revenirea creștinilor iudei în comunitatea din Roma după o pauză semnificativă, timp în care Biserica a fost condusă doar de creștini convertiți dintre neamuri ( între anii 49‑54 d. Chr. ), se pare că a creat unele tensiuni în Biserica din Roma, fapt care poate fi dedus chiar din tematica abordată de apostolul Pavel în epistola adresată acestei comunități.
În perioada scrierii Epistolei către romani există o nevoie imperioasă după unele clarificări doctrinare. Trecuseră deja 25 de ani în care Pavel și apostolii propovăduiseră Evanghelia de-a lungul și de-a latul Imperiului Roman, iar bisericile creștine se înmulțiseră. Era de așteptat că noua învățătură să provoace unele dileme și frământări în rândurile comunităților creștine.
Iată unele dintre ele: Dacă neprihănirea se poate obține prin credință, ce rol mai are „vechea slova” a Legii lui Moise? „Legea lui Christos”, de care amintește Pavel, desființa Legea lui Moise? Ce mai rămâne atunci din legământul avraamic? Dacă acest legământ a fost încheiat cu poporul evreu, cum e posibil ca și neamurile să aibă acces la el?
Mai rămân valabile promisiunile lui Dumnezeu făcute poporului Israel? Va mai juca poporul evreu vreun rol în Planul de Mântuire din moment ce L-a respins pe Mesia? „Calea” cea nouă propovăduită de Pavel și apostoli desființa toate tradițiile moștenite de evrei? Mai este valabil Decalogul pentru creștini? Cum trebuie să se raporteze bisericile creștine la Legea morală și la Legea lui Moise? Ce trebuie combătut: Legea sau legalismul?
Acestea sunt doar câteva probleme care frământau comunitățile creștine din acea perioadă. Era nevoie ca, pe măsură ce numărul bisericilor creștea, să fie aduse unele clarificări doctrinare care să înlăture tulburările din sânul lor și să demaște ereziile care începeau să-și facă apariția.
Epistola către români tocmai acest scop l-a urmărit: să aducă clarificări acolo unde există confuzie. Iar apostolul Pavel, unul dintre cei mai erudiți oameni ai timpului său, era cel mai în măsură să facă acest lucru.
Autorul
Nu există niciun dubiu că autorul Epistolei către romani este apostolul Pavel. El era singurul dintre apostolii Domnului care era capabil să scrie o asemenea lucrare teologică monumentală. De fapt, acest adevăr este menționat de Însuși Dumnezeu, care a văzut în Saul din Tars, fariseul plin de zel pentru cauza Sa, un „vas ales”.
În porunca lui Dumnezeu adresată lui Anania cu privire la Saul apare această idee de competență pentru o misiune specială: „Du-te, căci el (Saul, n.n. ) este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel.” ( Fapte 9,15 ).
Saul, devenit ulterior apostolul Pavel, primise cea mai înaltă educație elenistică într-unul dintre cele mai importante centre ale culturii grecești – Tarsul Ciliciei. În același timp, Saul era și cetățean roman, beneficiind de privilegiile acestui statut în lucrarea sa viitoare. Însă poate cel mai important aspect al personalității sale era acela că Saul era un fariseu plin de zel pentru cauza lui Dumnezeu.
Era un om cu o conștiință sensibilă și o credință puternică în Dumnezeu, fiind dedicat trup și suflet religiei mozaice. Când a fost chemat de Providența divină să lucreze pentru cauza lui Dumnezeu și să adere la cauza lui Christos, Saul a avut nevoie de o perioadă distinctă în care să se convingă de temeinicia noii religii. El nu a primit Evanghelia prin intermediul altor creștini, ci prin revelație divină directă, așa cum afirmă el însuși în introducerea Epistolei către galateni:
„Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Iisus Christos și prin Dumnezeu Tatăl… Fraților, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârșie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Iisus Christos.” ( Galateni 1,1.11.12 )
Însă chiar și așa stând lucrurile, nu a fost ușor pentru Saul din Tars să devină apostolul Pavel, apostolul neamurilor. Au existat multe frământări sufletești și mult zbucium lăuntric până când fostul fariseu să fie convins de adevărurile noii „Cai” și să se abandoneze cu totul în mâinile Celui pe care Îl prigonise cu atâta zel.
Unele dintre aceste frământări sufletești pot fi întrevăzute în mărturisirea pe care însuși Pavel o face despre conaționalii săi în capitolul 9 al epistolei: „Simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă… pentru frații mei, rudele mele trupești.” ( Romani 9,2.3 )
Acest „vas ales”, cunoscător al legalismului iudaic și pe dinăuntru și pe dinafară, a fost scos de Providența divină din nucleul celei mai înguste secte a iudaismului. Evreu până în cel mai tainic colț al ființei sale, Saul era în același timp un om de o vigoare intelectuală neobișnuită, cu o personalitate ieșită din comun, cu o voință puternică, o sensibilitate aparte și o mare dragoste de oameni. Într-un cuvânt, Saul devenit apostolul Pavel, a fost omul timpului său, omul cel mai potrivit pentru misiunea la care a fost chemat de cer.
Însă toate aceste calități ale lui Pavel ar fi rămas fără rod dacă la ele nu s-ar fi adăugat sinceritatea și ascultarea față de voința divină. Cu ocazia întâlnirii frontale, directe, cu Domnul Christos pe drumul spre Damasc, Saul ar fi putut să se împotrivească până la capăt chemării divine, rămânând ferm pe poziția sa legalistă și fariseică.
Totuși Saul a capitulat brusc și necondiționat, trecând cu toată ființa sa în tabăra celor pe care îi persecutase până atunci. Nu i-a păsat că urma să fie considerat un trădător de către conaționalii săi și nu l-a afectat faptul că el însuși a devenit o „pradă” pentru cei care îi vânau pe creștini. Dragostea lui pentru Dumnezeu și pentru oameni l-a ajutat să treacă peste orice greutăți și obstacole, devenind cel mai activ, cel mai eficient și cu activitatea cea mai cuprinzătoare dintre apostolii Domnului.
Destinatarii și scopul epistolei
Epistola către romani poarta titlul „Pro Romaious” în originalul grec, fiind destinată comunității creștine din capitala Imperiului Roman. La data scrierii ei, Roma, fondată în 735 i. Chr, era cea mai măreață capitală a lumii de atunci, având o populație de peste un milion de locuitori. Structura complexă a comunității creștine din Roma poate fi dedusă din două detalii pe care le găsim în conținutul epistolei:
1) Pavel îi numește pe destinatarii epistolei uneori evrei ( vezi cap. 2,17‑29; 4,1; 7,1 ), alteori neamuri ( vezi cap. 1,13; 11,13‑32; 15,15; 16 )
2) În finalul epistolei, Pavel adresează un salut special unui număr de 26 de credincioși din comunitatea din Roma, două treimi dintre ei având nume grecești.
La data scrierii epistolei sale, Pavel încă nu vizitase Roma, însă avea intenția să o facă. Pentru el biserica din Roma avea o importanță strategică deosebită, pentru că din acel loc Evanghelia putea fi răspândită în toate colțurile imperiului. Însă înainte ca să-și atingă scopul strategic, Pavel dorea să realizeze o reconciliere solidă a membrilor comunității, care erau divizați din cauza unor diferențe doctrinare.
Cea mai evidentă încercare a sa de a-i împăca pe membrii bisericii din Roma este capitolul 14 al epistolei, care se ocupă cu divergențele legate de problemele iudaice. Afirmația lui Pavel că Dumnezeu va avea îndurare de toți ( vezi cap. 11,32 ) pare să fie punctul culminant al reconcilierii pe care apostolul o dorea în sânul bisericii.
Având o comunitate puternică chiar în inima Imperiului Roman, Pavel o putea folosi ca bază de lansare a viitoarei sale lucrări misionare. Până în acel moment Pavel lucrase împreună cu colaboratorii săi în provinciile romane Galatia, Asia, Macedonia și Ahaia ( aceste teritorii corespund statelor moderne Turcia, Grecia și Macedonia ), însă dorința lui arzătoare era să plece în Spania.
Înainte de a-și atinge obiectivul, Pavel trebuia să viziteze Ierusalimul, pentru a duce ajutoarele strânse în bisericile dintre neamuri pentru iudeii săraci din biserica de acolo, dar avea în plan să viziteze și Roma ( vezi cap. 15,23‑28 ). De ce Roma, când ar fi putut merge direct în Spania?
Pentru că Pavel dorea să obțină sprijinul credincioșilor din capitala imperiului, la fel cum înainte obținuse sprijinul credincioșilor din Antiohia pentru lucrarea de vestire a Evangheliei în Orient. Acest aspect reiese din solicitarea lui Pavel adresată credincioșilor din Roma de a-l însoți în misiune, după ce va ajunge la ei și îi va cunoaște direct ( vezi cap. 15,24 ).
Însă Epistola către romani mai urmărea un scop. Până la acea dată, apostolul Pavel dobândise o reputație nedorită între conaționalii săi, fapt care frâna eforturile sale de răspândire a Evangheliei între iudei. Era privit ca un opozant al Legii și chiar ca un antiiudeu, din cauză că luptase împotriva legalismului iudeilor.
Conștient că trebuie să înlăture aceste piedici, Pavel dorea să demonteze zvonurile cu privire la el, prezentând o expunere mai amplă a Evangheliei pe care o predicase mai bine de două decenii. În felul acesta, atât iudeii, cât și creștinii dintre neamuri îi puteau înțelege mai corect poziția înainte de sosirea lui la Roma.
Spre deosebire de majoritatea epistolelor lui Pavel: 1 și 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, Coloseni, Filimon, 1 și 2 Tesaloniceni, 1 și 2 Timotei și Țiț, care tratează probleme ale bisericilor locale, cea mai mare parte a Epistolei către romani ( mai exact de la cap. 1,16 până la cap. 11,36 ) este reprezentată de o expunere teologică generală lipsită de chestiunile locale.
În aceste capitole nu sunt amintite cazuri particulare din comunitatea din Roma, ceea ce face din această epistolă mai mult un tratat de teologie, decât o epistolă pastorală. Cu toate acestea, Epistola către romani conține și elemente pastorale ( vezi cap. 1,1‑5 și 14,1‑16,27 ), tratând situații specifice acelei comunități creștine.
Temele epistolei
Chiar dacă putem considera Epistola către romani mai mult un tratat teologic decât o epistola pastorală, totuși ea nu este o lucrare de teologie sistematică care să expună toate cunoștințele autorului. Epistola a fost concepută cu scopul de a trata ideile corecte și eronate care circulau în bisericile creștine la mijlocul secolului I d. Chr.
În epistola sa, Pavel urmărește să atenueze sau chiar să facă să dispară tensiunile apărute între cele două tabere formate în bisericile creștine. De o parte a baricadei se aflau creștinii dintre neamuri care disprețuiau tot ceea ce era legat de legea mozaică, în timp ce de cealaltă parte se aflau iudeii creștinați, cărora le era foarte greu să renunțe la tot bagajul ceremonial al Vechiului Testament, mai ales la ideea că omul poate dobândi mântuirea prin ascultarea de Lege.
Pavel încearcă să atenueze aceste tensiuni, pe de o parte combătând legalismul iudaic, iar pe de altă parte afirmând clar despre Legea lui Dumnezeu că este „sfântă și porunca este sfântă, dreaptă și bună.” ( cap. 7,12 )
În ce privește temele teologice majore abordate de Pavel în Epistola către romani, acestea sunt: realitatea păcatului, cele două naturi: pământească și duhovnicească, plata păcatului, unitatea în Christos, Legea, harul și neprihănirea prin credință.
Prin temele sale de interes general, Epistola către romani rămâne o carte relevantă și pentru creștinii secolului al XXI-lea. Deși au trecut două milenii de la scrierea ei, și noi avem aceleași probleme legate de firea pământească decăzută; și noi avem nevoie de harul lui Dumnezeu; și noi putem fi socotiți neprihăniți prin credință; și noi avem nevoie să fim avertizați împotriva legalismului, fără însă a nega importanța Legii în procesul mântuirii omului.
Din această perspectivă, Epistola către romani este și trebuie să devină o epistolă către fiecare dintre noi, către mine și către tine. Doar abordând-o din această poziție, ea ne poate fi de un real ajutor pe calea mântuirii.
Coborând din raftul prăfuit al timpului în viața trepidantă a creștinului din secolul al XXI-lea, această capodoperă a scrierilor lui Pavel ne aduce vestea cea bună a mântuirii prin jertfa lui Christos, vestea cea bună că neprihănirea nu este un ideal irealizabil, ci perfect posibil prin credința în Christos.
sursa: https://www.loribalogh.ro/