Epistola către romani – Cap. 3,21‑31 - Comentariu biblic

Categoria: Comentarii biblice

Iertarea prin credință

1. „Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dăa Dumnezeu fără lege – despre ea mărturisesc Legea și prorocii –
2. și anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Iisus Christos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire.
3. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.
4. Și sunt socotiți neprihăniți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Christos Iisus.
5. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea indelungei răbdări a lui Dumnezeu;
6. pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât, să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Iisus.
7. Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinței.
8. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii.
9. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor? Nu este și al neamurilor? Da, este și al neamurilor;
10. deoarece Dumnezeu este unul singur și El va socoti neprihăniți prin credință pe cei tăiați împrejur, și tot prin credință pe cei netăiați împrejur.
11. Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.”

Romani 3,21‑31

După ce a încheiat argumentația sa cu privire la vinovăția neamurilor și a iudeilor deopotrivă ( capitolele 1 și 2 ), Pavel continuă Epistola către romani cu ceea ce este aducător de speranță pentru omul păcătos: Evanghelia. Însăși expresia „dar acum” ( vers. 21 ) indică o cotitură majoră a tematicii epistolei.

Dacă „toți (iudei și neamuri deopotrivă n.n. ) au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” ( cap. 3,23 ), la fel de adevărat este și că toți „sunt socotiți neprihăniți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Christos Iisus” ( cap. 3,24 ). Vinovăția universală a omului atrage după sine nevoia unei Evanghelii universale.

În contrast cu încercările omului de a se îndreptăți pe sine înaintea lui Dumnezeu prin faptele Legii ( împlinirea unor ceremonii, respectarea unor rânduieli, săvârșirea unor fapte bune ), lucru care poate fi întâlnit în toate religiile păgâne, dar și în iudaism și creștinism, Pavel vorbește în continuare despre o altfel de neprihănire: cea oferită în dar de Dumnezeu, fără plată și fără eforturi omenești.

Ce vrea să spună apostolul când afirmă: „Dar acum s-a arătat o neprihănire…”? Acest mod de exprimare pare să se refere la ceva ( în cazul nostru e vorba de „neprihănire” ) care fusese ascuns în trecut, dar care a fost descoperit în prezent. Într-adevăr, deși tema neprihănirii oferite de Dumnezeu este prezenta sporadic și în Vechiul Testament, acest adevăr apare în toată strălucirea lui doar în scrierile Noului Testament, îndeosebi în viața și lucrarea Domnului Iisus Christos.

Această neprihănire fusese anticipată în „Lege și Proroci”. Prima promisiune pe care o găsim pe paginile Bibliei, care este și prima profeție mesianică ( vezi Geneza 3,15 ), conține o primă licărire cu privire la neprihănirea oferită de Dumnezeu. Experiența lui Avraam, pe care Dumnezeu l-a socotit neprihănit datorită faptului că L-a crezut pe cuvânt ( vezi Geneza 15,6 ) este o altă dovadă că Dumnezeu este gata să ofere în dar neprihănirea Lui.

Ampla profeție mesianică din Isaia 53 vorbește despre „Odrasla” care „va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” ( Isaia 53,11 ). Ieremia, la rândul lui, amintește despre „Odrasla” lui David care urma să vină și care urma să fie numit „Domnul, neprihănirea noastră…” ( Ieremia 23,5.6 ).

Iar profetul Daniel, în capitolul 9 al cărții sale, scrie: „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice” ( Daniel 9,24).

Pavel citase în capitolul 1,17 din cartea profetului Habacuc, care afirmase că „cel neprihănit va trăi prin credința lui” ( Habacuc 2,4 ). Chiar și legile ceremoniale legate de funcționarea sanctuarului arătau spre această neprihănire oferită de Dumnezeu. Chiar dacă ele nu îl făceau neprihănit pe cel ce le împlinea, rolul lor era să-i învețe pe păcătoși că ei pot fi îndreptățiți, nu prin ascultare de Lege, ci prin credința într-un Mântuitor care avea să vină.

Apostolul vorbește despre o neprihănire pe care Dumnezeu o oferă „fără Lege”, adică fără eforturi omenești de a obține această neprihănire. Singura cerință adresată omului păcătos este „credința în Iisus Christos” ( vers. 22 ). Însă această credință nu este o „credința moartă”, de care amintește Iacov în epistola sa ( vezi Iacov 2,14‑24 ). Ea nu este o credința lipsită de fapte care să-i confirme autenticitatea, ci este o „credința vie”, însoțită de faptele ascultării de voia lui Dumnezeu și care duce la transformarea vieții, a obiceiurilor, a mentalității, a scopurilor și a motivațiilor, la transformarea vorbirii și acțiunilor omului păcătos.

Afirmația apostolului potrivit căreia Dumnezeu oferă o neprihănire „fără lege” ar putea intra în contradicție cu o afirmație anterioară a sa: „Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiți neprihăniți” ( cap. 2,13 ). Însă în capitolul 3,21, Pavel dorește să sublinieze un adevăr de o importanță majoră: Neprihănirea pe care o oferă Dumnezeu este cu totul separată de principiul Legii și al ascultării legale ca mijloc de dobândire a neprihănirii.

Neprihănirea oferită de Dumnezeu nu are nimic de-a face cu ascultarea noastră de Lege, ci cu ascultarea desăvârșită a lui Christos de Lege, ascultare care îi este atribuită omului. Cum? Tot apostolul răspunde la această întrebare în versetul 22: „neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Iisus Christos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire.”

Traducerea KJV folosește expresia „credința lui Iisus Christos” în loc de „credința în Iisus Christos”. Deoarece originalul grec poate suporta ambele traduceri, ambele expresii sunt corecte, iar în procesul îndreptățirii, ambele aspecte sunt necesare. Omul păcătos are nevoie și de credința în Iisus Christos, ca singurul Mântuitor, dar și de credința lui Iisus Christos, adică acea credință pe care a manifestat-o El în timpul vieții pământești în relația Sa cu Tatăl.

Credința care se cere păcătosului este brațul cu care acesta poate prinde darul neprihănirii pus la dispoziție de Dumnezeu. Singura lucrare pe care o are omul de făcut este să întindă brațul credinței după darul neprihănirii gata pregătit pentru el.

Probabil că cel mai greu lucru de acceptat pentru un om păcătos este să nu facă nimic pentru mântuirea lui. Mulțimile care au beneficiat de prima minune a înmulțirii pâinilor L-au întrebat pe Iisus a doua zi: „Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?” Răspunsul Mântuitorului probabil că i-a dezamăgit pe ascultătorii Săi, puternic înclinați spre legalism: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El” ( Ioan 6,28.29 )

Da, omul este mereu ispitit să facă ceva pentru a merita răsplata divină, însă singură „lucrare” care i se cere este să creadă și să se încreadă în Iisus Christos. Nimic din ceea ce ar putea face omul nu i-ar putea aduce nici neprihănire, nici mântuire. Afirmând că „nu este nicio deosebire”  ( vers. 22 u.p. ), Pavel întărește ideea că iudeii și neamurile sunt egali în privința mântuirii, după cum sunt egali și în privința vinovăției.

Acest adevăr trebuie să-i fi iritat la culme pe iudei, însă pentru Pavel contează mai mult să fie de partea adevărului, decât să culeagă aprecierile semenilor săi. Versetul 23 este concluzia la toată argumentația lui Pavel din capitolele 1 și 2 cu privire la vinovăția neamurilor și a iudeilor: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.”

Poate că cineva va obiecta: „Bine, dar eu nu am comis păcatele grave pe care le văd la alții în jurul meu. Eu nu sunt criminal, nici hoț, nici adulterin…” Dar ce contează că nu ești la fel de păcătos ca ei? Comentând Epistola către romani, autorul Handley Moule scrie referitor la această obiecție: „Poate că ei ( mării păcătoși în viziunea ta n.n. ) se afla în adâncul unei ocne, pe când tu te afli pe crestele Alpilor; cu toate acestea, și tu ești la fel de neînstare să atingi stelele ca și ei.” (1)

Faptul că toți oamenii păcătoși sunt „lipsiți de slava lui Dumnezeu” este o consecință directă a păcatului. Când au păcătuit, primii noștri părinți au pierdut haina de slavă cu care îi îmbrăcase Creatorul și, când au privit unul spre celălalt, s-au văzut goi, le-a fost rușine și s-au ascuns.

Toți urmașii lui Adam și ai Evei s-au născut fără haina de slavă și au devenit conștienți de această lipsă. Acest simțământ i-a îndemnat pe oamenii de pe toate meridianele globului, din toate culturile și din toate religiile să încerce să câștige propria neprihănire prin fapte, eforturi și merite personale.

Din nefericire, aceste încercări de a dobândi neprihănirea prin propriile eforturi au pătruns și în iudaism, dar și în creștinism. Tocmai aceste încercări sortite eșecului sunt combătute de fostul fariseu Pavel, îndreptându-le atenția cititorilor săi spre o altă soluție; neprihănirea oferită în dar de Dumnezeu: „Și sunt socotiți neprihăniți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Christos Iisus.” ( vers. 24 )

Expresia „fără plată” exclude de la început orice încercare a omului de a „cumpăra” într-un fel sau altul starea de neprihănire. Aceasta este oferită gratuit de Dumnezeu, chiar dacă pe El L-a costat un preț inimaginabil de mare: sacrificiul Fiului Său. Să ne imaginăm cât de ofensat este Dumnezeu, care este dispus să ne ofere un dar care pe El L-a costat enorm și pe care noi vrem să-l „plătim”! Și cu ce ar putea omul păcătos să plătească prețul răscumpărării sale? Cum ar putea el echivala prețul plătit pe Golgota pentru salvarea sa?

Pavel are o înclinație pronunțată spre cuvântul „har” ( gr. „charis” ), pe care-l folosește de aproximativ o sută de ori în scrierile sale. Aceasta înseamnă că dintre cele aproximativ 150 de apariții ale termenului „har” pe paginile Noului Testament, circa două treimi pot fi întâlnite în epistolele sale.

Cuvântul „har” nu a fost inventat de apostoli. El poate fi întâlnit și în literatura greacă și cea clasică târzie. Însă în Noul Testament cuvântul „har” dobândește o semnificație aparte. În general, prin „har” se înțelege acel ceva ce conferă grațiozitate, plăcere și bucurie, delectându-l pe ascultător sau privitor.

Despre locuitorii din Nazaret stă scris că se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau de pe buzele lui Iisus ( vezi Luca 4,22 ). De asemenea, credincioșii din Colose sunt chemați de apostolul Pavel să folosească o vorbire „cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” ( Coloseni 4,6 ). În Psalmul 45, un psalm al fiilor lui Core, cuvântul „har” este folosit cu același înțeles: „Tu ești cel mai frumos dintre oameni; harul este turnat pe buzele tale” ( Psalm 45,2 ).

Însă în Noul Testament termenul a dobândit un sens distinctiv, referindu-se la favoarea nemeritată pe care Dumnezeu a acordat-o celor păcătoși. Nu este o favoarea acordată doar unei categorii speciale de oameni care, în aparență, ar merita harul divin, ci de această favoare pot beneficia toți oamenii păcătoși, indiferent de rasă, condiție socială, gen sau etnie. Harul lui Dumnezeu nu presupune doar manifestarea bunăvoinței Sale de a ierta și a trece peste păcatul omului, ci el este și o putere activă care lucrează în viața omului păcătos, refăcând chipul lui Dumnezeu în el.

Răscumpărarea de care amintește Pavel în versetul 24 ne duce cu gândul la practica din Vechiul Testament prin care un rob putea fi eliberat cu condiția să fie plătit un preț pentru răscumpărarea lui ( vezi Leviticul 25, 47‑49 ). Însă apostolul precizează un lucru foarte important răscumpărarea omului păcătos se poate face doar în Iisus Christos. Nici vorbă de încercări de răscumpărare prin eforturi proprii, prin mijlocirea sfinților sau alte mijloace omenești.

Însuși Domnul Christos a precizat că „Fiul omului a venit… ca să-Și dea viața ca preț de răscumpărare pentru mulți” ( Marcu 10,45 ). Scriindu-i mai tânărului său colaborator Timotei, apostolul Pavel întărește ideea răscumpărării doar prin sângele lui Christos, „care S-a dat pe Sine ca preț de răscumpărare pentru toți” ( 1 Timotei 2,6 ). Credincioșilor din Galatia el le scrie că „Christos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” ( Galateni 3,13 ), iar apostolul Petru ne atrage atenția că noi nu am fost răscumpărați cu argint sau cu aur, „ci cu sângele scump al lui Christos, Mielul fără cusur și fără prihană” ( 1 Petru 1,18.19 ).

Ideea de răscumpărare a omului păcătos presupune faptul că el este robul cuiva. Al cui rob este el? Potrivit celor afirmate de Domnul Iisus în discuția contradictorie cu iudeii care se lăudau că nu sunt robii nimănui, fiind „sămânța lui Avraam”, omul păcătos este robul lui Satana. Și aceasta fie că este sau nu este conștient de acest lucru. „Voi aveți de tata pe Diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru…” ( Ioan 8,44 )

De fapt nici Satana nu este liber, căci și el este rob al păcatului în care trăiește. De aceea, putem spune că robia la care se raportează cuvântul „răscumpărare” este robia păcatului, fapt confirmat de Mântuitorul în aceeași discuție purtată cu contestatarii Săi: „Adevărat, adevărat vă spun că oricine trăiește în păcat, este rob al păcatului” ( Ioan 8,34 ). Aceasta este robia din care Iisus Christos, cu prețul imens al propriului Sau sânge, dorește să ne răscumpere pentru a fi cu adevărat liberi: „Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi” ( Ioan 8,36 ).

Versetul 25 aduce în discuție Planul Mântuirii alcătuit din veșnicie în sânul Dumnezeirii ( vezi Efeseni 1,5.9; 3,11 ). În cadrul acestui plan, Fiul lui Dumnezeu a fost „rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire.” În Vechiul Testament sângele reprezenta simbolul vieții ( vezi Leviticul 17,11.14 ). Când Pavel amintește de „credința în sângele Lui”, el ne arată că singurul mijloc de a obține îndreptățirea este credința în jertfa Domnului Iisus Christos.

Însă această jertfă nu trebuie percepută asemenea jertfelor păgâne care erau aduse de oameni pentru a-i îmbuna pe zei. Christos nu S-a jertfit pentru a-L determina pe Tatăl să ne iubească și să ne accepte. Dimpotrivă, El S-a jertfit tocmai pentru că Tatăl ne iubește și ne acceptă. Moartea lui Christos pe cruce nu a dat naștere unei iubiri divine care nu exista mai înainte, ci era o manifestare a acelei iubiri veșnice a lui Dumnezeu față de creaturile Sale ( vezi Ieremia 31,3 ).

Acest adevăr important va fi accentuat de apostol în capitolul 5,8: „Dar Dumnezeu Își arătă dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi păcătoși, Christos a murit pentru noi”. În Christos, de fapt Dumnezeirea Însăși S-a sacrificat pe Sine pentru răscumpărarea omului păcătos, după cum afirmă același apostol Pavel în 2 Corinteni 5,19: „Dumnezeu era în Christos, împăcând lumea cu Sine.”

Sintagma „jertfă de ispășire” ne transmite un mesaj clar despre atitudinea lui Dumnezeu față de păcat și păcătos. Dumnezeu ia în serios păcatul și nu trece pe lângă el nepăsător. Simțul dreptății, îmbinat cu dragostea Sa față de omul căzut, a găsit soluția salvării noastre: jertfa Fiului lui Dumnezeu. Prin această jertfă, Dumnezeu Și-a arătat „neprihănirea Lui, în așa fel încât, să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Iisus” ( vers. 26 ).

Lucrul aceste era foarte important în contextul Marii Lupte dintre bine și rău, în care toți cei ce ar fi putut pune la îndoială caracterul lui Dumnezeu să fie edificați, iar la sfârșitul istoriei păcatului toate creaturile din Univers să exclame: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! „ ( Apocalipsa 15,3 ).

Problemă demonstrării neprihănirii lui Dumnezeu în actul iertării și al îndreptățirii omului păcătos este o problemă foarte serioasă. Însuși Dumnezeu stabilise reguli adresate judecătorilor omenești din vechime, prin care ei nu aveau voie să socotească pe cel vinovat drept nevinovat ( vezi Exodul 23,7; 34,7 ). Mai mult decât atât, în Proverbe 17,15 înțeleptul Solomon afirmă că „cel ce iartă pe vinovat și osândește pe nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.”

În acest context, iertarea acordată de Dumnezeu păcătosului ar putea fi considerată un act de nedreptate din partea lui Dumnezeu. El una le cere judecătorilor omenești, în timp ce, în aparență, alta face El personal. Însă jertfa lui Iisus demonstrează că Dumnezeu îl poate ierta pe cel vinovat pe o singură cale: cea a crucii. Iar crucea înseamnă sacrificiul de Sine al Dumnezeirii. „Căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu” – afirmă Pavel în finalul versetului 25.

Aici nu e vorba de iertare, ci doar de o amânare a pedepsei. Pavel nu vorbește aici de păcatele indivizilor săvârșite înainte de convertire, ci de păcatele lumii înainte de moartea ispășitoare a lui Christos. În perioada premergătoare Calvarului, Dumnezeu îngăduise popoarelor să umble în căile lor ( vezi Fapte 14,16 ), neținând seama de „vremurile de neștiință” ( vezi Fapte 17,30 ).

Această trecere cu vederea a păcatelor lumii a adus o umbră asupra dreptății și neprihănirii lui Dumnezeu pentru o perioadă lungă de timp. Satana insinua că este imposibil ca Dumnezeu să fie drept și totuși să-l ierte pe păcătos, că dreptatea nu poate fi împăcată cu îndurarea, în cazul în care este călcată Legea. Concluzia? Păcătosul nu putea fi iertat, el rămânând pe veci o pradă a celui rău.

Dumnezeu a fost nevoit să rabde milenii întregi această idee greșită a oamenilor despre caracterul Său. Însă „în vremea de acum” – afirmă Pavel în versetul 26, „la împlinirea vremii” ( vezi Galateni 4,4 ), a sosit timpul ca neprihănirea lui Dumnezeu să fie descoperită în Fiul Său. Era nevoie de un act divin prin care neprihănirea și dreptatea divină să fie demonstrate public, și totuși omul să poată fi iertat și mântuit. Acest lucru s-a realizat în mod uimitor în viața, activitatea și moartea Fiului lui Dumnezeu.

Întrebarea lui Pavel în acest context este cât se poate de logică: „Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinței” ( vers. 27 ). Prin demonstrarea marelui adevăr fundamental al mântuirii omului, și anume că omul poate fi îndreptățit numai prin credință, nu prin eforturile, sacrificiile sau meritele sale, ( „faptele Legii” ), apostolul demontează orice tendință a omului de a se lăuda cu neprihănirea sa.

În lumina crucii, orice motiv de mândrie spirituală cu privire la obținerea mântuirii prin eforturi personale dispare, căci toți, fie iudei, fie neamuri, „sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” ( vers. 23 ) și se află sub condamnarea Legii. Una dintre cele mai corecte definiții ale îndreptățirii prin credința este cea a autorului Ellen G. White, care afirmă că aceasta este „lucrarea lui Dumnezeu care coboară în țărână slava omenească și face pentru om lucrarea pe care el nu are puterea să o facă singur”. (2)

Unul dintre principiile de bază ale credinței creștine îl oprește pe credincios să se laude cu mântuirea sa. El poate doar accepta mântuirea deja lucrată și oferită în dar de Dumnezeu, fiindu-I recunoscător pe vecie și manifestându-și recunoștința printr-o viață de ascultare față de El. George R. Knight afirmă în „Comentariu la romani” că e greu să-l suporți pe un creștin care se laudă chiar și numai zece minute cât de bun este el și cât de multe merite are el înaintea lui Dumnezeu. Dar cum ar fi să fim nevoiți să suportăm o veșnicie astfel de oameni lăudăroși în Împărăția lui Dumnezeu? Nu ar deveni cerul un iad? (3)

În versetul 28, Pavel expune un punct fundamental al credinței creștine: „Noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii.” Aceasta este concepția creștină autentică, nedistorsionată și curată cu privire la modul în care Dumnezeu îl salvează pe omul păcătos.

Credința la care se referă Pavel nu este o simplă „hârtie” mutată dintr-un birou în altul, ci este manifestarea unei relații personale cu Iisus Christos. Ea este un răspuns la dragostea și sacrificiul Său, implicând admirație față de tot ce este El și față de tot ce face El pentru mântuirea omului. Credința aceasta mai presupune și ascultare deplină de voia Sa, supunere și dispoziția de a-L urma oriunde ne conduce. Aceasta este credința „vie”, în contrast cu credința „moartă” de care amintește apostolul Iacov în epistola sa, o credință pe care, de altfel, o au și demonii ( vezi Iacov 2,17‑22 ).

De o astfel de credință „vie” este nevoie, întrucât îndreptățirea prin credință nu înseamnă doar iertarea păcatelor și acoperirea trecutului, ci și refacerea chipului lui Dumnezeu în om. Or acest proces, care durează întreaga viață, nu poate avea loc în lipsa unei relații personale, vii și profunde cu Domnul Christos.

Toate religiile păgâne se bazează pe faptele, eforturile și meritele omului pentru dobândirea mântuirii. Din nefericire, această idee total străină de spiritul Evangheliei a pătruns și în iudaism, dar și în creștinism. Marea problemă pe care o ridică această concepție este următoarea: Să presupunem că omul se hotărăște să ducă o viață neprihănită prin ascultarea de Lege. Și el chiar reușește acest lucru până la sfârșitul vieții ( ceea ce e greu de crezut, totuși! ).

Dar poate ascultarea prezentă și viitoare să compenseze păcatele trecutului? Un hoț care a furat până la vârsta de 30 de ani și care se hotărăște să nu mai fure ( și chiar reușește acest lucru până la sfârșitul vieții ), nu este tot un hoț din cauza păcatelor trecutului? Dar un om care a ucis doar o dată în viață, după care s-a hotărât să nu mai ucidă pe nimeni? Nu rămâne el un criminal până la sfârșitul vieții, chiar dacă nu mai comite altă crimă?

Legile omenești pot prescrie anumite infracțiuni, dacă trece un anumit timp de la comiterea lor, însă dreptatea desăvârșită a lui Dumnezeu nu poate trece peste păcat, lăsându-l nerezolvat. Iar rezolvarea nu înseamnă o simplă iertare din partea lui Dumnezeu, ceea ce ar satisface mila și îndurarea Sa, nu însă și dreptatea divină. Rezolvarea deplină și veșnică a problemei păcatului este la cruce, acolo unde „bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” ( Psalm 85,10 ).

Unii comentatori creștini au interpretat versetul 28 afirmând că Pavel susține aici că omul îndreptățit prin credința este eliberat de obligativitatea de a asculta de Lege. Însă a afirma acest lucru este ca și cum ai susține că un om care a fost achitat de instanță pentru o infracțiune comisă e liber să calce legile țării, fără să mai fie tras la răspundere. Nu e absurd?

Dacă polițistul care te-a prins trecând pe roșu te iartă și nu îți ridică permisul de conducere, înseamnă că de acum încolo nu mai ești obligat să respecți legile circulației? Dacă credința prin care un om păcătos a fost îndreptățit nu îl conduce pe acel om la ascultare de voia lui Dumnezeu, așa cum este exprimată în Lege, acea credința nu este o credința vie, ci una moartă. Iar apostolul Iacov are multe de spus în această privință în capitolul al doilea al epistolei sale.

Dacă creștinul nu ar mai trebui să asculte de Lege, săvârșind fapte bune, de ce atunci Pavel scrie atât de mult în epistolele sale despre importanța acestor fapte ( vezi 1 Timotei 5,10; 6,18; 2 Timotei 3,17; Țiț 2,7.14, etc. )? Chiar dacă Pavel încurajează faptele bune, el arată clar că omul nu este îndreptățit prin aceste fapte, ci doar prin credință ( vezi Români 4,2.6; 11,6; Gălățeni 2,16,etc. ).

Întrebarea apostolului din versetul 29 trebuie să-i fi călcat pe nervi pe iudeii conservatori: „Sau poate Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor? Nu este și al neamurilor?” Mesajul este cât se poate de clar: Dumnezeu nu este proprietatea privată a poporului evreu. Iudeii au încercat să-L confiște pe Dumnezeu și să-L țină doar pentru ei, deși Vechiul Testament este plin de pasaje care afirmă că Dumnezeul cel viu și adevărat este un Dumnezeu al întregului pământ. Dacă numai binecunoscuta profeție din Isaia 56 ar fi fost luată în seamă, iudeii nu ar mai fi avut acest sentiment că Dumnezeul adevărat este doar al lor.

„Și pe străinii care se vor alipi de Domnul ca să-I slujească și să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, și pe toți cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, și vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt și-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot și jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o Casă de rugăciune pentru toate popoarele. Așa vorbește Domnul, Dumnezeu, care strânge pe toți cei risipiți ai lui Israel: „Voi mai strânge și alte popoare la cei strânși acum din el.” ( Isaia 56,6‑8 )

În capitolele 1 și 2 ale Epistolei către romani, Pavel demonstrase că iudeii și neamurile sunt la fel de vinovați înaintea lui Dumnezeu. Acum el afirmă că toți au nevoie de aceeași Evanghelie a mântuirii, căci Christos Și-a dat viața nu doar pentru iudei, ci pentru întreaga lume: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” ( Ioan 3,16 ) Același apostol îi scrie mai tânărului său colaborator Timotei că Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului” ( 1 Timotei 2,4 ).

Ideea unui Dumnezeu care îi iubește pe păgânii dintre neamuri la fel ca pe membrii poporului ales nu a fost ușor de digerat nici de iudeii conservatori, nici chiar de conducătorii Bisericii creștine timpurii ( vezi Fapte 10,28.34; 11,1‑3.17.18; 15,1.8‑11 ). Dar „înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului” ( Romani 2,11 ). Toți oamenii sunt lucrarea mâinilor Lui și tuturor le oferă aceeași Evanghelie a mântuirii.

În versetul 30, Pavel afirmă unicitatea lui Dumnezeu, o doctrina fundamentală atât a iudaismului, cât și a creștinismului. Însă Pavel se folosește de acest adevăr fundamental pentru a demonstra că Dumnezeu oferă îndreptățirea tuturor oamenilor de pretutindeni, fără deosebire, doar pe temeiul credinței. În procesul îndreptățirii circumcizia sau lipsa ei nu contează. Ceea ce contează cu adevărat și ceea ce așteaptă Dumnezeu de la om este doar credința, adică încrederea în El și în planurile Sale cu omul păcătos.

Pavel afirmase deja în capitolul 3,28 ca „omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii.” Această afirmație putea fi însă interpretată greșit de unii cititori ai epistolei. Unii ar fi putut înțelege că Legea nu mai are nicio valoare, că e nulă și neavenită pentru urmașii lui Christos. De aceea Pavel vine cu o precizare, punând o întrebare retorică la care răspunde tot el printr-o negare categorică: „Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” ( vers. 31 )

Este adevărat că Legea, prin păzirea ei ( „faptele Legii” ), nu poate îndreptăți pe nimeni înaintea lui Dumnezeu. Însă acest fapt nu înseamnă că ea nu are un rol bine definit în dinamica mântuirii. Iar rolul ei a fost clar menționat de Pavel în capitolul 3,20: „Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.” Fără „oglinda” Legii divine, omul păcătos nu și-ar da seama de păcătoșenia sa și, prin urmare, nu ar simți nevoia de mântuire. Fără Lege, Evanghelia ar rămâne un dar pus la dispoziție de Dumnezeu, dar pe care omul nu simte nevoia să-l primească.

Legea din versetul 31 este fără articol hotărât în original. Deci Pavel nu se refera aici la o lege concretă, ci la principiul legii, arătând că omul are nevoie de acest principiu, așa cum a fost el concretizat în Vechiul Testament, iar mai apoi în Noul Testament. Însuși Iisus Christos a venit pe pământ pentru a preamări Legea divină ( vezi Isaia 42,21; Matei 5,17 ) și pentru a demonstra că prin harul lui Dumnezeu omul poate păzi această Lege.

Dacă Legea divină ar fi putut fi desființată, Christos nu ar fi trebuit să moară pentru păcatele noastre. Crucea putea fi evitată. Or tocmai moartea Să ispășitoare pe cruce demonstrează că Legea lui Dumnezeu este veșnică și de neschimbat.

Dar cum am putea „întări Legea” prin credință? Simplu: Credința „vie” de care amintește Iacov în capitolul 2 al epistolei sale este o credință însoțită de faptele ascultării. Nimeni care crede cu adevărat în Christos și jertfa Sa nu va trăi în neascultare și în dezacord cu voia lui Dumnezeu. Așadar, credința veritabilă, însoțită de faptele ascultării de voia lui Dumnezeu, întărește rolul Legii și o așază în adevărata ei poziție.

Rolul Legii este dublu: Pe de o parte ea descoperă păcatul ( vers. 20 ), iar pe de altă parte ne prezintă etalonul neprihănirii ( cum trebuie să arate un om neprihănit înaintea lui Dumnezeu ). Având acest dublu rol, Duhul Sfânt Se folosește de Lege pentru a trezi în om nevoia unui Mântuitor. În felul acesta păcătosul este condus la Christos și Evanghelia Sa. Omul ajunge să aibă o nouă atitudine față de Dumnezeu și Legea Sa, o atitudine de ascultare care nu izvorăște nici din teamă, nici din interese meschine, ci dintr-o credință puternică. Este o ascultare din iubire și recunoștință față de Dumnezeul care a sacrificat ce a avut mai scump pentru mântuirea omului.

Ideea răspândită în creștinismul actual potrivit căreia urmașii lui Christos nu mai au nevoie să asculte de Lege și că e suficientă credința, este una dintre amăgirile cele mai răspândite ale lui Satana în lumea noastră. Biblia învață cu totul altceva: Biserica lui Christos din zilele sfârșitului va păzi poruncile lui Dumnezeu și va ține credința lui Iisus până la finalul luptei dintre bine și rău ( vezi Apocalipsa 12,17; 14,12 )

sursa: https://www.loribalogh.ro/