Categoria: Comentarii biblice
Întâietatea iudeului
- „Care este deci întâietatea iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur?
- Oricum, sunt mari. Și mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu.
- Și ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredința lor va nimici ea credincioșia lui Dumnezeu?
- Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat și toți oamenii să fie găsiți mincinoși, după cum este scris: „Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale și să ieși biruitor când vei fi judecat. „
- Dar dacă nelegiuirea noastră pune în lumina neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept când Își dezlănțuiește mânia? (Vorbesc în felul oamenilor).
- Nicidecum! Pentru că altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea?
- Și dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu strălucește și mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca păcătos?
- Și de ce să nu facem răul ca să vină binele din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă.”
Romani 3,1‑8
Întrebările pe care le ridică Pavel în debutul capitolului 3 decurg logic din ceea ce el afirmase anterior în capitolul 2. Dacă a fi iudeu și a fi circumcis nu reprezintă niciun avantaj în privința mântuirii, mai merită să îndeplinești acest ritual? Astăzi, întrebarea ar suna în felul următor: Dacă a fi un creștin botezat, înscris în registrele unei biserici, nu reprezintă o garanție pentru mântuire, mai merită să te botezi?
Întrebarea lui Pavel cu privire la „întâietatea” ( a se citi „surplusul” sau „avantajele” ) iudeului și la folosul circumciziei este cu atât mai justificată cu cât el afirmase în cap. 2,28.29 că adevăratul iudeu nu este cel circumcis în trup, în exterior, ci cel care are inima circumcisă. În realitate, întrebările din cap. 3,1 nu sunt ale lui Pavel, ci ale adversarilor săi.
Ca fost fariseu, Pavel înțelege foarte bine modul de gândire al contestatarilor săi, fapt pentru care în primele opt versete ale capitolului 3 el răspunde la câteva controverse ale acestora. Ținând cont că în capitolul 2 apostolul demonstrase că a cunoaște Legea doar teoretic, fără a o trăi, și a practica circumcizia nu contează prea mult în dinamica mântuirii, ne-am fi așteptat ca răspunsul la problemele ridicate de contestatarii săi: „Care este deci întâietatea iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur? „ să fie un „Nu!” categoric.
Totuși, Pavel răspunde cu un „Da!” categoric. Dacă el ar fi negat întâietatea iudeilor, ar fi însemnat să nege toate afirmațiile Vechiului Testament cu privire la alegerea poporului Israel și privilegiile pe care le-a avut. Însă apostolul recunoaște onest că avantejele de care s-au bucurat iudeii au fost mari, dintre ele specificând doar unul singur: „Lor le-au fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu” ( vers. 2 ).
Principalul avantaj al iudeilor ( „întâietate” ) a fost acela că prin ei Dumnezeu a oferit lumii Cuvântul Sau cu tot ce decurge de aici. Chiar dacă ei nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor lui Dumnezeu, avantajul rămâne. Expresia „cuvintele lui Dumnezeu” din versetul 2 se poate referi la întreaga învățătură a Vechiului Testament, însă este posibil ca Pavel să se refere cu precădere la făgăduințele și poruncile date poporului Israel, care ar fi devenit un motiv de admirație pentru popoarele păgâne ( vezi Deuteronomul 4,6‑8 ) și un mijloc de a răspândi în lume lumina adevărului.
Dacă poporul Israel și-ar fi îndeplinit responsabilitatea care decurge din privilegiile primite, Dumnezeu l-ar fi putut folosi pentru salvarea lumii întregi. Însă chiar dacă evreii nu s-au achitat de această responsabilitate, nu poate fi negată realitatea privilegiilor pe care le-au avut.
Întrebările din versetul 3: „Și ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredința lor va nimici ea credincioșia lui Dumnezeu?” oglindesc o altă obiecție a oponenților lui Pavel. Cu alte cuvinte: Dacă iudeii au fost necredincioși, înseamnă că și Dumnezeu va fi necredincios în împlinirea promisiunilor Sale?
Departe de apostol să afirme că necredința iudeilor nu a contat în relația lor cu Dumnezeu. Dimpotrivă, ea a contat mult, însă ea nu a schimbat cu nimic caracterul lui Dumnezeu. Indiferent de atitudinea factorului uman, Dumnezeu rămâne „Același: ieri, azi și în veci” ( Evrei 13,8 ). Biblia este plină de asigurări că Dumnezeu nu Se schimbă, chiar dacă omul oscilează în atitudinea sa față de Dumnezeu:
„Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb: de aceea voi, copii ai lui Iacov, n-ați fost nimiciți.” ( Maleahi 3,6 ) „Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” ( Iacov 1,17 )
Este demn de observat că apostolul Pavel nu generalizează atunci când vorbește despre necredința iudeilor. El specifică faptul că „unii n-au crezut” ( vers. 3 ). Totuși acei „unii” pot reprezenta marea majoritate a poporului evreu, după cum același apostol întreabă în Epistola către evrei: „Cine au fost, în adevăr, cei ce s-au răzvrătit după ce auziseră? N-au fost oare toți aceia care ieșiseră din Egipt prin Moise?” ( cap. 3,16 )
Atunci a fost vorba de o majoritate covârșitoare. Din generația mătură care a ieșit din Egipt, doar doi bărbați: Iosua și Caleb au intrat în Canaan. Însă eșecul iudeilor nu a schimbat cu nimic caracterul lui Dumnezeu și nici promisiunile Sale. El a rămas credincios promisiunilor Sale pe care le-a împlinit însă cu o altă generație de iudei. La fel, dacă iudeii au eșuat în a fi o lumină în lume, Dumnezeu nu a renunțat la planul Său de a lumina și mântui lumea.
Credincioșia este o trăsătură de bază a caracterului lui Dumnezeu și ea nu depinde de răspunsul omului. Același apostol Pavel întărește acest adevăr în 2 Timotei 2,13: „Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur.”
Acest adevăr este valabil și astăzi, când Biserica lui Christos așteaptă revenirea Sa în slavă. „Întârzierea” revenirii Domnului Iisus nu e cauzată de necredincioșia lui Dumnezeu în împlinirea făgăduințelor Sale, ci de necredincioșia noastră în ce privește pregătirea pentru acest eveniment și împlinirea misiunii care ne-a fost încredințată. Amânarea revenirii Domnului și intrarea în Canaanul ceresc poate fi cauzată de aceleași păcate și aceeași lipsă de credință de care s-au făcut vinovați și evreii din timpul Exodului.
În versetul 4, Pavel aduce în discuție un aspect important al Marii Lupte dintre bine și rău: justificarea caracterului lui Dumnezeu, a scopurilor, planurilor și acțiunilor Sale. Exprimarea folosită de apostol ar putea crea nedumeriri. Dumnezeu să fie judecat? De către cine? Cum ar putea o creatură să-L judece pe Creator fără permisiunea Lui?
De fapt, prin această acțiune în care Dumnezeu Însuși Se lasă să fie judecat se poate vedea mai clar caracterul Său desăvârșit. Acest lucru va ieși în evidență cu claritate mai ales în timpul Mileniului, când El Se va lăsa judecat de ființele inteligente din Univers, inclusiv de cei ce vor fi mântuiți.
„Dosarele” celor care vor fi pierduți pentru veșnicie vor fi puse la dispoziția tuturor ce vor să le cerceteze, pentru a se convinge cu privire la dreptatea deciziilor lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei judecăți, la care Dumnezeu Se supune benevol, întreaga Creație va recunoaște: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” ( Apocalipsa 15,3 )
La acest moment din istoria mântuirii și al Marii Lupte dintre bine și râu se referă apostolul Pavel în versetul 3, unde afirmă: „Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale și să ieși biruitor când vei fi judecat.”
În versetul 5, Pavel aduce în discuție o altă obiecție a contestatarilor săi. Unii dintre aceștia au tras o concluzie greșită din afirmațiile apostolului, susținând că în realitate păcatul omului îi aduce servicii lui Dumnezeu, punând mai evident în lumină neprihănirea Sa. Prin urmare, Dumnezeu nu mai este îndreptățit să-i pedepsească pe păcătoși.
Dacă prin păcatul nostru contribuim la arătarea neprihănirii lui Dumnezeu și mărirea slavei Sale, cum ar mai putea El să ne judece și să ne condamne pentru un bine pe care l-am făcut? Pavel se vede într-o situație stânjenitoare ridicând o astfel de problemă, căci el afirmă mai departe: „Vorbesc în felul oamenilor” ( vers. 5 ).
Însă concluzia contestatarilor lui Pavel este total greșită. Dumnezeu nu colaborează cu Satana în niciun fel, adevăr pe care același apostol Pavel îl scoate în evidență în cele câteva întrebări retorice pe care le adresează credincioșilor din Corint: „Ce legătură există între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înțelegere poate fi între Christos și Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” ( 2 Corinteni 6, 14‑16 )
Poate că cel mai puternic argument că Dumnezeu nu se folosește de lucrarea lui Satana pentru propria Sa slavă este atitudinea Domnului Christos față de demonii care Îi recunoșteau public mesianitatea. Deși în aparență ei Îl ajutau în lucrarea Sa, Iisus îi alungă din oamenii pe care îi posedau și le interzice să vorbească despre mesianitatea Sa: „Taci și ieși afară din omul acesta” ( vezi Marcu 1,21‑26 ) – îi poruncește Iisus demonului care îl poseda pe unul dintre oamenii aflați în sinagoga din Capernaum.
Dacă Dumnezeu ne salvează din adâncul păcatului, aceasta nu înseamnă că El Se servește de starea noastră decăzută pentru a câștiga laude și merite. E însă adevărat că, cu cât este mai adâncă prăpastia păcatului în care am căzut, cu atât mai mare și mai vizibil este harul salvator al lui Dumnezeu. Însă aceasta nu înseamnă că El Se folosește de tragedia umană pentru a-Și atrage slavă și laudele Universului.
Tot ceea ce face Dumnezeu pentru salvarea omului păcătos își are originea în dragostea Sa dezinteresată. De aceea, răspunsul lui Pavel la această nouă obiecție a contestatarilor săi este categoric: „Nicidecum! Pentru că altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea?” ( vers. 6 ) Apostolul apelează aici la logică: Dacă Dumnezeu S-ar folosi de păcatul omului pentru a-Și scoate în evidență propria Sa neprihănire, atunci cum ar mai putea El să judece lumea păcătoasă?
Ar fi imoral și contrar dreptății caracterului lui Dumnezeu. Însăși ideea de judecată divină, pe care Biblia o caracterizează ca fiind dreaptă, exclude ideea că Dumnezeu S-ar folosi de păcatul omului pentru a-Și scoate în evidență propria Sa neprihănire și pentru a obține mai multă slavă.
În versetul 7, Pavel ne oferă un exemplu concret: „Și dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu strălucește și mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca păcătos?” Nu servește acesta minciună renumelui lui Dumnezeu? Așadar, dacă un act al omului, considerat a fi păcătos, promovează slava lui Dumnezeu, cum mai poate fi considerat acel act ca fiind rău, păcătos?
Versetul 8 arată că exista o astfel de mentalitate greșită la unii creștini contemporani cu Pavel. Însă ceea ce produce indignarea apostolului este faptul că această mentalitate e pusă în seama lui și a învățătorilor creștini. Raționamentul: „De ce să nu facem răul ca să vină binele din el?” ( vers. 8) este deosebit de distrugător pentru moralitate, fapt pentru care Pavel îl combate vehement.
O astfel de mentalitate îl încurajează pe omul păcătos să-și continue viața de păcat, crezând că în felul acesta el Îi aduce slavă lui Dumnezeu. Cel ce comite un păcat nu merită nicio cinste, chiar dacă în situația aceasta iese în evidență harul mântuitor al lui Dumnezeu. Iată până unde poate ajunge o minte aflată sub influența forțelor întunericului: se ajunge în situația de a numi binele rău, și răul, bine.
„Vai de cei ce numesc răul bine și binele, rău; care spun că întunericul este lumină și lumina, întuneric; care dau amărăciune în loc de dulceață, și dulceață în loc de amărăciune!” ( Isaia 5,20 )
sursa: https://www.loribalogh.ro/