Epistola către romani – Cap. 1,18‑32 - comentariu biblice

Categoria: Comentarii biblice

Starea de păcat a omenirii

1. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care inădușe adevărul în nelegiuirea lor.
2. Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.
3. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți;
4. fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat.
5. S-au fălit că sunt înțelepți, și au inebunit;
6. și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoana care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare.
7. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor; așa că își necinstesc singuri trupurile;
8. căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin!
9. Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuințarea firească a lor într-una care este împotriva firii;
10. tot astfel și bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor.
11. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.
12. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori,
13. bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți,
14. fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă.
15. Și măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac.”

Romani 1, 18‑32

Modul în care apostolul Pavel începe abordarea temelor care îi interesau pe credincioșii din Roma este surprinzător. De la Evanghelia despre care scrie în versetele 16 și 17, el trece abrupt la tema mâniei lui Dumnezeu. De la mila, harul și îndurarea lui Dumnezeu, el face un salt spre dreptatea, mânia și judecata divină. Acesta reprezintă primul punct de tranziție al Epistolei către romani.

Dacă în primele 17 versete ale capitolului 1 Pavel clarifică câteva chestiuni legate de chemarea sa în slujba de apostol, de Evanghelia pe care o predică și de scopul pe care l-a urmărit scriind această epistolă, începând cu versetul 18 el intră direct în marea temă a păcatului. De ce procedează în acest mod?

Pavel dorea să predice Evanghelia atât iudeilor, cât și neamurilor. Însă Evanghelia nu poate fi înțeleasă și acceptată până când omul nu devine conștient de propria sa păcătoșenie. Doar dobândind această conștiență, în om, fie că este iudeu, fie că este dintre neamuri, este trezită nevoia după har, iertare și mântuire.

Doar conștientizând păcatul din natura sa și din faptele sale, omul va simți nevoia stringentă de a avea un Mântuitor. Fără această conștiență a naturii decăzute a omului, predicarea Evangheliei ar însemna să torni un conținut de valoare într-un vas care este acoperit cu un capac. Tratând subiectul păcătoșeniei omului, apostolul Pavel urmează câteva etape pe care le consideră necesare:

În prima etapă, el se ocupă de neamuri, arătând că, deși ele nu posedă revelația specială a lui Dumnezeu ( Scripturile ), sunt totuși responsabile față de Creator. În virtutea luminii pe care o au din marea carte a naturii și prin intermediul conștiinței umane, neamurile au posibilitatea să-L cunoască parțial pe Dumnezeu. Acest subiect este tratat de apostol în cap.1,18‑32. După ce demonstrează vinovăția neamurilor, el se referă la iudei, arătând că și ei, deși dețin revelația specială a Scripturilor, sunt la fel de păcătoși și au nevoie de Evanghelia lui Dumnezeu. Tema este tratată în capitolul 2,1‑29.

În cea de-a treia etapă, Pavel demonstrează că toți, fie iudei, fie neamuri, sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu și au aceeași natura păcătoasă, care face necesară prezența Evangheliei în viața lor. Apostolul Pavel se ocupă cu acest subiect în capitolul 3,9‑20. Concluzia logică la care se ajunge este cea exprimată în cap. 3,23: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slavă lui Dumnezeu.” De aici și nevoia universală a omenirii după neprihănirea pe care a pregătit-o Dumnezeu prin har, în baza jertfei Fiului lui Dumnezeu.

Aceste trei etape parcurse de apostolul Pavel în Epistola către romani, urmate de concluzia din cap. 3,23, reprezintă „diagnosticul” divin cu privire la starea spirituală a ființei umane. După ce este stabilit acest „diagnostic”, restul epistolei se ocupă cu tratamentul bolii spirituale.

Un alt lucru pe care Pavel dorește să-l sublinieze în această parte a Epistolei către romani este faptul că boala păcatului nu este una care poate fi neglijată și tratată cu ușurință. Dimpotrivă, păcatul este o problemă atât de serioasă și gravă încât atrage după sine mânia lui Dumnezeu și un întreg șir de suferințe, atât pentru omul care se atașează de el, cât și pentru Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume ca să-l salveze pe omul păcătos.

Expresia „mânia lui Dumnezeu” ar putea fi deranjantă pentru un creștin care crede despre Dumnezeu că este dragoste ( vezi 1 Ioan 4,8 ). Cum pot fi împăcate cele două noțiuni: „mânie” și „dragoste” în Persoana unui Dumnezeu care afirmă despre Sine Însuși: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își tine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul…” ( Exodul 34,6.7 )?

Dificultatea pornește de la faptul că avem tendința să-L antropomorfizăm pe Dumnezeul cel infinit și să-L înțelegem prin prisma propriilor noștri „ochelari” de gândire. Suntem înclinați să-I atribuim Ființei infinite propriile noastre sentimente și pasiuni. Însă nu trebuie să înțelegem mânia divină prin prisma mâniei omenești, o pasiune mânjită de păcat. În timp ce Dumnezeu îl iubește pe păcătos, dar urăște păcatul, noi, de cele mai multe ori, urâm omul păcătos, dar iubim păcatul.

În esență, mânia lui Dumnezeu este neplăcerea Sa față de păcat, fiind o manifestare a sfințeniei Sale. Mania lui Dumnezeu nu este doar un sentiment lăuntric al Ființei divine, ci ea este și o atitudine care se manifestă prin acțiune împotriva păcatului. Ea reprezintă un principiu care decurge din natura divină, din ceea ce este Dumnezeu, făcând necesară aplicarea dreptății.

Un mod general de manifestare a mâniei lui Dumnezeu este retragerea prezenței Sale dătătoare de viață de la oamenii care aleg în deplină cunoștință de cauza să rămână în starea de păcat. Retragerea lui Dumnezeu din viața celor păcătoși atrage după sine suportarea consecințelor de către aceștia.

Însă mânia divină nu se rezumă doar la retragerea prezenței lui Dumnezeu din viața omului, ci și la acțiuni prin care El pedepsește păcatul. Mania lui Dumnezeu împotriva păcatului a fost pe deplin resimțită de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, atrăgând suferințe sufletești de neimaginat pentru noi. Ea va fi resimțită însă și la sfârșitul istoriei păcatului: întâi prin retragerea Duhului Sfânt, ceea ce va avea ca urmare faptul că cei nelegiuiți nu vor mai avea nicio protecție față de puterile întunericului, iar pasiunile omenești vor fi complet descătușate, iar la sfârșit, în etapa judecății finale executive, prin focul lui Dumnezeu care va nimici orice urmă de rău.

„Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi că miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va mai lasa nici rădăcină, nici ramură” ( Maleahi 4,1 )

Însă chiar și mânia finală a lui Dumnezeu, manifestată prin nimicirea lui Satana, a îngerilor căzuți și a oamenilor nelegiuiți, nu va fi decât o altă manifestare a dragostei divine: atât față de creaturile Sale necăzute în păcat, pentru ca ele să fie ocrotite de rău și consecințele lui, cât și față de cei nimiciți, pentru care perspectiva de a trăi veșnic în prezența unui Dumnezeu sfânt ar însemna un adevărat iad veșnic.

Așadar, mânia lui Dumnezeu nu este opusul dragostei, ci mai degrabă un rod natural al acesteia. Ea reprezintă reacția sfânta a unui Dumnezeu neprihănit față de răul care aduce atâta suferință și nefericire în acest Univers.

Pavel afirmă că mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer, ceea ce reprezintă o solie de avertizare care vine direct de la tronul lui Dumnezeu. Această mânie sfânta va pune capăt definitiv păcatului cu toată pleiada de manifestări și consecințe ale lui: boala, suferința, războiul, persecuția, crima, viciul, imoralitatea, ura, nedreptatea, corupția și, în final, moartea.

Ceea ce dorește Pavel să demonstreze în această parte a epistolei sale este faptul că mânia lui Dumnezeu, descoperită din cer, de la tronul divin, este pe deplin justificată. Oamenii care suportă mânia divină nu sunt lipsiți de lumina adevărului. Dimpotrivă, ei cunosc adevărul, însă îl „înădușe” în nelegiuirea lor. Este ca o lumină pe care o ascunzi deliberat într-un loc unde nu se poate vedea.

Creatorul a avut grijă să lase în lume suficiente dovezi ale existenței Sale, ale puterii Sale creatoare și ale dragostei Sale pentru om. „Ce se poate cunoaște despre Dumnezeu” (vers. 19), adică ceea ce o creatură inteligentă, dar finită, poate înțelege despre Creator, o Ființă infinită, este descoperit fiecărui om pe căile revelației generale: conștiința umană și natura. Există și o revelație specială a Dumnezeirii – Scripturile, însă Pavel se referă aici doar la primele două căi ale revelației, demonstrând că Dumnezeu a creat toate condițiile ca atât iudeii, cât și neamurile, să-L cunoască chiar dacă nu ar fi avut la îndemâna Scripturile.

Condiția ca aceste dovezi ale existenței lui Dumnezeu să fie observate în marea carte a naturii este să „te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El” ( vers. 20 ). Aceasta presupune din partea omului cercetare, observare, atenție și efort, așa cum reiese din ținta pe care și-a propus-o împăratul Solomon la începutul guvernării sale: „Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri; iată o îndeletnicire plină de trudă la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor” ( Eclesiastul 1,13 ).

Chiar și cei care nu au privilegiul de a avea o Biblie în casă pentru a o studia, Îl pot vedea pe Creator în vasta Sa Creație și pot înțelege câte ceva din măreția însușirilor Sale. De aceea Pavel afirmă clar că oamenii „nu se pot dezvinovăți” ( vers. 10 ) pentru ignoranța lor.

Profetul Isaia pune patru întrebări omului care nu Îl cunoaște pe Dumnezeu, închinându-se idolilor făcuți de propriile sale mâini: „Nu știți? N-ați auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea pământului? „ ( Isaia 40,21 ) Dacă la primele trei întrebări omul poate da din umeri, scuzându-se: „Nu, n-am auzit și nici nu mi-a vorbit cineva despre Dumnezeu, ca să-L cunosc”, la cea de-a patra întrebare el nu mai poate invoca nicio scuză. Dacă nu știi, pentru că nimeni nu ți-a vorbit despre Dumnezeu, de ce nu te-ai gândit și nu te-ai întrebat cu privire la aceste lucruri care te înconjoară? De unde vin ele? Cine le-a proiectat atât de inteligent? Cu ce scop?

Câte flori delicate sunt călcate în picioare de oameni neglijenți, care nu se întreabă niciodată: Cine se află în spatele delicateței acestor flori, a parfumului lor, a varietății formelor și culorilor lor? Câți oameni privesc cu încântare un apus de soare grandios fără să se întrebe: Cine este Pictorul care a pictat acel minunat tablou? Deși a fost afectată de păcat, natura încă dă mărturie despre un Creator cu puteri nemărginite, despre care pot afla chiar si pagânii, dacă ei se uită cu băgare de seamă la ea.

Desigur, din cartea naturii nu putem afla nimic despre Planul de Mântuire, despre viața, lucrarea, moartea, învierea și mijlocirea Fiului lui Dumnezeu pentru omul păcătos. Nu putem afla despre judecata divină și evenimentele finale, așa cum sunt descoperite în profețiile biblice. Însă o brumă de cunoștințe despre Creator, despre cât de măreț, inteligent, delicat și plin de dragoste pentru frumos este El se poate afla din contemplarea naturii, cu condiția să te oprești, să privești cu atenție și să-ți pui întrebări.

Așadar, Pavel trage concluzia că neamurile, deși nu au revelația specială a Scripturilor, sunt totuși responsabile pentru ignoranța lor cu privire la adevăratul Dumnezeu. Marea lor problemă este aceea că, deși aveau aceste cunoștințe sumare despre o Divinitate creatoare absolută, au înădușit această cunoștință, nu L-au proslăvit, adică nu I-au adus cinstea, respectul și închinarea care I se cuveneau, și nu I-au mulțumit, adică nu au manifestat recunoștință pentru binecuvântările primite de la El.

Mai mult decât atât, neamurile „s-au dedat la gânduri deșarte” ( vers. 21 ), apelând la speculații și raționamente false, în opoziție cu adevărurile pe care le-au cunoscut cândva cu privire la El. Ideea pe care o susține Pavel în această parte a epistolei sale este aceea ca fiecare om a primit de la Creator un minimum de informații cu privire la El și cu privire la ce este bine și ce este rău. Prin urmare, fiecare om, indiferent că este iudeu sau dintre neamuri, este responsabil față de lumina mai mare sau mai mică pe care a primit-o.

Începând cu ultima parte a versetului 21, Pavel enumeră o serie de șase consecințe degradante ale păcatului, prima dintre cele două forme în care se manifestă mânia lui Dumnezeu:

1) Inima se întunecă. Iudeii considerau inima ca fiind sediul ființei lăuntrice a omului. Aceasta poate fi sediul fie al Duhului Sfânt, fie al dorințelor rele. Când oamenii Îl resping pe Dumnezeu, refuzând dovezile oferite de El, o primă consecință a acestui păcat este întunecarea inimii, scăderea puterii de înțelegere și pierderea spiritului de discernământ.

Chiar dacă își trâmbițează înțelepciunea ( „s-au fălit că sunt înțelepți” – vers. 22 ), acești oameni devin nebuni. Din perspectivă biblică, nebunia nu este doar o dereglare a facultăților mintale ale omului, ci și o îndepărtare de spiritualitatea sănătoasă, bazată pe adevăr. În Psalmul 14,1, găsim un exemplu în acest sens: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu.”

În traducerea „Message” a lui Eugen Peterson, versetele 21 și 22 din Romani cap. 1 sună în felul următor: „Când nu s-au raportat la El ca la Dumnezeu, refuzând să I se închine, au decăzut în prostie și confuzie, până într-acolo că viața lor și-a pierdut sensul și direcția. Au pretins că știu totul, dar erau ignoranți în ce privește viața.”

Când Pavel amintește de înțelepții lumii, el nu îi are în vedere în mod special pe filozofii vremii, pe care oricum nu îi aprecia prea mult, ci se referă la acei oameni care se abat intenționat de la voia lui Dumnezeu, pretinzând totuși că sunt înțelepți. Această „nebunie” spirituală a existat nu doar în vremea lui Pavel, ci ea s-a manifestat în toate veacurile, culminând cu filozofia lui Friedrich Nietzsche care, înainte să-și piardă mintea, a rostit cunoscutul slogan: „Dumnezeu este mort.” Cineva a completat această afirmație plină de aroganță, scriind alături: „Nietzsche este mort.”

2) Idolatria este un alt efect al respingerii adevăratului Dumnezeu și totodată a nebuniei de care se vorbește în versetul 22. Potrivit lui Isaia, este o culme a nebuniei să iei un lemn din pădure cu care aprinzi focul, iar cu ce mai rămâne să-ți faci un chip cioplit înaintea căruia să te închini ( vezi Isaia 44,15‑17 ).

Acești oameni lipsiți de înțelepciune, în loc să privească în sus, către o Ființă glorioasă și atotputernică, privesc în jos, spre lemne, pietre și animale necuvântătoare, aducând închinarea care I se cuvine doar Creatorului unor lucruri nedemne. În timp ce Dumnezeu l-a pus pe om stăpân peste lumea minerală, vegetală și animală, omul se degradează pe sine, închinându-se unor lucruri inferioare lui. Chiar dacă unii păgâni educați vedeau în idoli doar niște reprezentări ale zeilor aflați în cer, marea masă a oamenilor percepeau idolii ca fiind ei înșiși zei vrednici de închinare.

Nebunia idolatriei nu aparține doar trecutului, ci ea este prezenta din plin și în lumea noastră considerată super civilizată și tehnologizată. Idolatria modernă este mult mai subtilă și mai răspândită decât în trecut. Depinde de obiectul în care ne punem încrederea. Este Dumnezeu Cel în care ne încredem, sau alte lucruri sunt cele în care ne punem toată încrederea noastră: faima, cariera, averea, poziția socială sau frumusețea?

3) Satisfacerea poftelor inimii este o altă consecință a respingerii lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu respectă liberul arbitru al ființelor inteligente pe care le-a creat, El îi lasă pe oameni să umble pe căile autodistrugerii alese de ei, pentru ca apoi să culeagă rezultatele alegerii lor. Nicio alegere a omului nu rămâne singură. Ea vine la pachet cu consecințele inerente. Omul e liber să aleagă o cale sau alta, însă nu poate alege și consecințele alegerii sale.

4) O altă consecință a respingerii lui Dumnezeu o reprezintă o listă lungă de perversiuni și atitudini păcătoase. Lista lui Pavel începe cu relațiile sexuale nefirești între persoane de același sex ( vers. 26.27 ), încheindu-se cu enumerarea celor mai răspândite păcate săvârșite de omul nelegiuit. Versetele 29‑31 reprezintă cea mai cuprinzătoare listă a păcatelor din întregul Nou Testament. Dacă la început păcatul trezește în om mustrări de conștiință, pe măsură ce el este repetat, conștiința este adusă la tăcere, iar viața trăită în păcat e privită ca normalitate. În felul acesta păcatul devine un mod de viață, iar omul devine robul lui ( vezi cap. 6,16 ).

Dumnezeu l-a înzestrat pe om, ca de altfel pe fiecare dintre ființele inteligente create de El, cu voință liberă. Însă exercitarea greșită a voinței libere, prin alegerea unei vieți trăite în păcat, îl face pe om să-și piardă libertatea și să devină sclavul păcatului.

5) Al cincilea efect al respingerii lui Dumnezeu amintit de Pavel în acest pasaj este moartea. Versetul 32 declară fără echivoc că oamenii care aleg păcatul în viața lor sunt vrednici de moarte. Iar ei știu prea bine lucrul acesta. Ideea este reluată de Pavel în capitolul 6,23, unde el declara că „plata păcatului este moartea”. Punct? Nu, ci virgulă! Căci Dumnezeu a găsit în marea Saă dragoste față de om o soluție pentru salvarea lui: „darul fără plată a lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Christos, Domnul nostru.”

Aceste este de fapt mesajul central al Epistolei către romani. Chiar dacă păcatul duce la moarte, există Evanghelia care, dacă este primită, duce la viață, eliberându-i pe oameni de consecințele păcatului, în mod deosebit de moartea veșnică.

6) Un ultim efect al respingerii lui Dumnezeu de către om este atitudinea păcătoșilor de a aproba păcatele semenilor lor enumerate anterior de Pavel. Traducerea New English Bible redă ultima parte a versetului 32 astfel: „Ci chiar aplaudă astfel de practici.” Atunci când păcatul făptuit de un om este aplaudat de alt om, el tinde să devină o normă de conduită pentru alții.

În enumerarea efectelor respingerii lui Dumnezeu de către om, acesta din urmă reprezintă cea mai de jos treaptă a degradării. Când societatea ajunge în punctul în care păcatul personal devine o normă de conduită publică, răul atinge o culme.

Mesajul lui Pavel în a doua parte a capitolului 1 este clar: Pentru Dumnezeu păcatul e respingător, aducând în viața omului care se lipește de el o serie de consecințe, cea mai gravă dintre ele fiind moartea veșnică. Totuși, Dumnezeu nu-l abandonează pe omul păcătos. Aici intervine Evanghelia, care are puterea de a transforma vieți păcătoase în vieți neprihănite, pregătite să trăiască veșnic în prezența unui Dumnezeu sfânt, neprihănit, drept și, în același timp, iubitor.

sursa: https://www.loribalogh.ro/