Categoria: Comentarii biblice
Neprihănirea se capătă prin credință
- „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Christos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului;
- deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o da Dumnezeu prin credință și care duce la credință, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință.”
Romani 1, 16.17
Pentru a înțelege de ce Pavel amintește cuvântul „rușine” în raport cu Evanghelia pe care o predică, este necesar să intrăm, pe cât posibil, în pielea contemporanilor săi. Cum era privită crucea lui Christos atât de iudeii, cât și de neamurile care au trăit în vremea apostolului. Ideea mântuirii omului păcătos printr-un Dumnezeu întrupat, născut dintr-o fecioară și apoi sfârșindu-și viața pământească răstignit pe o cruce, părea cu adevărat o nebunie.
Iudeii își formaseră o imagine cu totul diferită despre Mesia, iar pentru neamuri ideea aceasta era cu totul de neacceptat. Însuși Pavel, după lucrarea făcută în Corint, afirmă în prima sa epistolă către comunitatea din acea cetate: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării… Noi propovăduim pe Christos cel rastignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, și pentru neamuri este o nebunie” ( 1 Corinteni 1, 16.23 )
Însă nu doar în Corint a întâlnit Pavel o atitudine ostilă față de Evanghelie. În Atena, filozofii stoici și epicurieni, după ce l-au ascultat pe apostol vorbind despre învierea morților, „unii își băteau joc de el, iar alții au zis: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată.” ( Fapte 17,32 ) În Listra, Pavel a fost aproape de moarte din cauza iudeilor care au ațâțat noroadele împotriva apostolului ( vezi Fapte 14,19 ), iar în Filipi, Pavel și Sila au fost bătuți cu nuiele, apoi au fost întemnițați. Pentru aceeași lucrare de vestire a Evangheliei, Pavel fusese alungat din Tesalonic și scos pe furiș din Berea. O lista amplă a suferințelor îndurate de Pavel și colaboratorii săi în lucrarea de predicare a Evangheliei o găsim în 2 Corinteni 11,24‑27:
„De cinci ori am căpătat patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am fost în adâncul mării.
Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații mincinoși. În osteneli și necazuri, în priveghiuri adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig și lipsa de îmbrăcăminte.”
La toate aceste greutăți ale slujbei mai putem adăuga și unele posibile probleme pe care Pavel le avea din cauza înfățișării sale exterioare. Tradiția timpurie îl descrie pe apostol că fiind un bărbat scund de statură, cu chelie și având sprâncenele unite, cu picioare strâmbe și având nasul ușor coroiat. Iar „tepusul în carne” de care amintește în 2 Corinteni 12,7 este posibil să se refere la un defect de vedere cu care a rămas în urma vedeniei pe care a avut-o pe drumul spre Damasc.
Toate aceste piedici și greutăți nu au fost în măsură să-l determine pe Pavel să se rușineze de Evanghelie și să renunțe la predicarea ei. Dimpotrivă, acestea l-au călit și l-au maturizat ca predicator al Evangheliei, făcând din el cel mai activ și eficient dintre apostoli.
Ca urmare a atitudinii ostile a iudeilor față de ideea unui Mesia răstignit, dar și a neamurilor față de ideea unui Mântuitor sfârșindu-Și viața pe o cruce romană, Pavel, ca propovăduitor al Evangheliei, a fost persecutat de ambele categorii de oameni. Izgonit din cetate în cetate, fiind privit ca fiind „gunoiul lumii acesteia” ( vezi 1 Corinteni 4,13 ) și privind la rezultatele nu tocmai încurajatoare ale lucrării sale de predicare a Evangheliei, Pavel ar fi avut toate motivele să se rușineze de ea, să renunțe la predicarea ei și să se indoaisca de faptul că în Roma lucrarea de vestire a Evangheliei va avea o soartă mai bună.
În pofida acestor greutăți, Pavel era totuși convins de puterea Evangheliei, căci el o experimentase în propria sa viață. De aceea, el nu doar că nu se rușina de Evanghelia pe care o propovăduia, dar chiar se lăuda cu ea, așa cum o face în finalul Epistolei către galateni: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume” ( Galateni 6,14 ).
Pentru Pavel Evanghelia nu era o teorie lipsită de de putere, ci era chiar „puterea lui Dumnezeu” (gr. „dunamis” – vers. 16), manifestată în felul în care El îi mântuie pe oameni. Această putere divină înlătură toate obstacolele din calea mântuirii omului, cu toate acestea lăsându-i acestuia deplină libertate de alegere. Pavel însuși experimentase puterea transformatoare a Evangheliei lui Christos în propria sa viață, de aceea nu ezită să le scrie credincioșilor din bisericile păstorite de el că „propovăduirea crucii… pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 1,18 u.p. )
Câteva versete mai jos el repetă ideea: „Dar pentru cei chemați, fie iudei, fie greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” ( vers. 24 ). Însă, deși Evanghelia este puterea lui Dumnezeu, totuși ea nu îi mântuie decât pe cei care cred în ea și care se încred în harul lui Dumnezeu.
În concepția lui Pavel Evanghelia este pentru toți oamenii, căci „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voiește că toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului” ( 1 Timotei 2,3.4 ), însă fiecare om are libertatea deplină de a crede sau nu Evanghelia lui Christos, de a primi sau nu harul lui Dumnezeu. Ceea ce ne surprinde la apostolul Pavel este ierarhizarea pe care o exprimă în mai multe locuri din Epistola către romani: „întâi a iudeului, apoi a grecului” ( vers. 16; cap. 2, 9.10 ). De ce Pavel îi pune întotdeauna pe iudei pe primul loc?
Să observăm că el nu vorbește despre întâietatea iudeului față de grec doar în ce privește privilegiile, ci și în privința responsabilităților. Dacă apostolul s-ar fi referit doar la privilegii, atunci da, am putea trage concluzia că Dumnezeu este părtinitor, acordându-le iudeilor întâietate în privilegii și binecuvântări în orice circumstanțe. Însă să nu pierdem din vedere faptul că Dumnezeu le-a încredințat iudeilor și responsabilități deosebite în această lume. Dacă aceste responsabilități sunt îndeplinite de iudei, și binecuvântările primite de ei sunt pe măsură.
În capitolul următor, Pavel clarifica acest aspect, scriind: „Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Slavă, cinste și pace va veni peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec.” ( cap. 2,9.10 )
Întâietatea iudeului rezultă din faptul că lui i-a fost încredințat tezaurul adevărului, lui i-a fost dată Legea, el a primit serviciile de la sanctuar ca tipuri ale lucrării lui Mesia, și tot lui, iudeului, i-a fost încredințată misiunea de a fi o lumină pentru întreaga lume. Era natural ca Evanghelia să fie propovăduită întâi iudeilor, fără însă să fie neglijate neamurile.
Însuși apostolul Pavel și-a început lucrarea de predicare a Evangheliei în sinagogile iudeilor ( vezi Fapte 17,1.2; 19,8 ) și abia după aceea s-a îndreptat spre neamuri. Chiar în Roma, unde a fost întemnițat, Pavel a fost preocupat să vestească Evanghelia întâi conducătorilor iudei ( vezi Fapte 28,17.23 ).
Tema întâietății poporului evreu poate fi regăsită în întreg Noul Testament. Însuși Mântuitorul a declarat că „mântuirea vine de la iudei” ( vezi Ioan 4,22 ), iar atunci când le-a promis ucenicilor că îi va împuternici cu darul Duhului Sfânt pentru a fi martorii Săi, El le-a încredințat misiunea de a duce Evanghelia întâi la Ierusalim, apoi în Iudeea, Samaria și până la marginile lumii ( vezi Fapte 1,8 ). În lucrarea sa de predicare a Evangheliei, Pavel nu a făcut altceva decât să respecte porunca Mântuitorului.
Însă dincolo de aceste considerente, expresia „întâi a iudeului, apoi a grecului” vorbește despre universalitatea Evangheliei. Când Pavel amintește de iudei și greci, el se referă la întreaga omenire. Pe cruce a curs sânge ispășitor nu doar pentru membrii poporului ales, ci și pentru neamuri, el având puterea de a rezolva problema păcatului oricărui om.
După cum grecii împărțeau lumea în doar două categorii: greci și barbari, în mod asemănător iudeii împărțeau aceeași lume în iudei și neamuri. Deosebirea constă în faptul că grecii făceau această împărțire în funcție de naționalitate și cultură, în timp ce iudeii o făceau în funcție de naționalitate și religie.
Chiar dacă Pavel vorbește despre o întâietate a iudeului față de grec, atât în ce privește responsabilitatea, cât și în privința privilegiilor, el nu are în vedere două Evanghelii: una a iudeilor și alta neamurilor. Există o singură Evanghelie, universală și atotsuficientă pentru a rezolva problema păcatului, oricât de grav ar fi acesta. O Evanghelie care elimina barierele sociale, culturale, etnice, economice și rasiale dintre oameni.
Credincioșilor din Galatia apostolul le scrie în acest sens: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Christos Iisus.” ( Galateni 3,28 ) De fapt, aceasta este una dintre temele majore ale Epistolei către romani.
Începând cu versetul 17, Pavel introduce în discuție noțiunea de „neprihănire prin credință”, despre care afirmă că este descoperită în Evanghelie și redescoperită în viața fiecărui om care crede și o acceptă în viața sa.
Contrar opiniei legaliste a concetățenilor săi, care susțineau că starea de neprihănire se poate dobândi doar prin ascultarea de Lege ( „faptele Legii” ), Pavel afirmă categoric că la această stare se poate ajunge doar prin credință. Iar când folosește termenul „credința”, el se referă la acea componentă a credinței care vizează relația personală și vie cu Dumnezeu: încrederea.
Din afirmațiile lui Pavel rezultă clar că neprihănirea este un dar al lui Dumnezeu pentru cei ce se încred în El și nu un rezultat al eforturilor personale. Probabil că această prima afirmație tranșantă a apostolului nu a fost privită cu ochi buni de conaționalii săi legaliști. De ce însă afirmă Pavel că neprihănirea dată de Dumnezeu prin credință duce la credință? Dacă neprihănirea ne este dăruită, de ce se mai vorbește de un drum spre ea?
Este evident că apostolul Pavel vede neprihănirea nu ca pe ceva static, ci ca pe ceva dinamic, care crește continuu, care se dezvoltă mereu „până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos” ( Efeseni 4,13 ). Atunci când crește credința, omul este capabil să primească tot mai mult din neprihănirea lui Dumnezeu, până când aceasta devine un mod de viață.
Argumentația lui Pavel se bazează pe Scripturile Vechiului Testament, citându-l pe profetul Habacuc: „Cel neprihănit va trăi prin credință” ( Habacuc 2,4 ). Comparând afirmația lui Habacuc, care trebuie să-i fi adus acestuia multă mângâiere în timpul invaziei babiloniene, cu citarea ei de către Pavel, observăm că apostolul omite un cuvânt: pronumele posesiv „lui”. Oare să fie vorba de o greșeală a sa? Sau avem de-a face cu o omisiune voită?
Se pare că această omisiune a apostolului fost voită. De ce? Pentru a aduce încurajare mai ales acelor părinți creștini ai căror copii au devenit fii risipitori, dar și tuturor celor care mijlocesc în rugăciune pentru cineva drag, pe care vor să-l știe la adăpostul mântuirii. Dacă Biblia nu ne-ar oferi și exemple care să întărească această idee, am putea spune că e vorba doar de o neînțelegere teologică.
În Luca 7,1‑10, avem relatarea vindecării robului unui sutaș. Întrebarea care se naște este următoarea: Pe baza cărei credințe a fost vindecat robul: a sutașului sau a robului? Cuvintele de apreciere rostite de Iisus în acea ocazie nu lasă loc de comentarii: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință atât de mare.” ( vers. 9 ) Este evident că Domnul a lăudat credința sutașului și această credință a fost onorata prin vindecarea robului bolnav.
În Matei 15,21‑28, găsim relatată istoria vindecării fiicei femeii siro-feniciene. Din nou aceeași întrebare: A cui credință a fost răsplătită de Mântuitorul: a mamei sau a fiicei? Desigur, credința mamei a fost apreciată de Iisus și răsplătită: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-ți-se după cum voiești!” Și fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” ( vers. 28 )
Biblia ne oferă numeroase alte exemple în care credința unui om a salvat viața sau a dus la vindecarea altui om:
– Pruncul Moise a fost salvat din apele Nilului prin credința părinților săi și a Mariei, sora lui ( vezi Evrei 11,23 )
– Copilul demonizat a fost vindecat prin credința tatălui său ( vezi Marcu 9,14‑29 )
– Fiica lui Iair a fost înviată prin credința tatălui său ( vezi Luca 8, 40‑56 )
Toate aceste exemple ne arată cât de importantă este în procesul mântuirii atât credința personală, cât și credința celor care mijlocesc în rugăciune pentru alte persoane. Dacă profetul Habacuc a înțeles rolul credinței personale în obținerea stării de neprihănire, după aproximativ cinci secole apostolul Pavel are deja un orizont mai larg, înțelegând că și credința celor care se roagă pentru alte suflete este apreciată și bine primită de Dumnezeu.
În concluzie, întregul proces al mântuirii este o problemă de credință. Mai exact, el este o problemă de de încredere în harul lui Dumnezeu așa cum s-a manifestat la cruce. O astfel de credință nu este statică, ci dinamică, crescând zi de zi, asemenea neprihănirii care o însoțește.
sursa: https://www.loribalogh.ro/