Categoria: Binefacere
Lumea in care traim de cateva milenii – asa cum este ea de cand s-a prabusit in abisul pacatului – se imparte in doua categorii mari de oameni: oameni care genereaza, care „produc” slujire si oameni care doar consuma slujirea altora. Pozitie intermediara, neutra, nu exista. Insa aceasta stare de lucruri nu reprezinta nici pe departe idealul lui Dumnezeu pentru omenire.
Autorul american de literatura religioasa Ellen G. White afirma in introducerea cartii „Viata lui Iisus” ( cunoscuta si sub titlul „Hristos Lumina Lumii” ) ca in intreaga si vasta Creatie a lui Dumnezeu „nu exista nimic, afara de sufletul egoist al omului, care sa traiasca pentru sine. Nicio pasare care spinteca vazduhul, niciun animal care se misca pe pamant nu slujeste decat pentru binele altuia. Nu este nicio frunza a padurii ori firicel firav de iarba care sa nu aiba de facut o lucrare.
Fiecare copac, arbust si frunza pulseaza acel element al vietii fara de care nici omul, nici animalele n-ar putea trai; iar omul si animalele, la randul lor, slujesc vietuirii copacului, arbustului si frunzei. Florile isi raspandesc parfumul si isi expun frumusetea pentru fericirea omenirii. Soarele isi revarsa lumina spre a inveseli nenumaratele lumi. Oceanul, el insusi sursa tuturor izvoarelor si fantanilor noastre, primeste torentele de apa de pe intregul pamant, dar primeste ca sa dea.” ( cap. 1 )
Ati citit undeva in Scriptura ca ingerii sfinti, care au ramas loiali lui Dumnezeu dupa rebeliunea lui Lucifer, s-ar imparti in ingeri care slujesc si ingeri care asteapta sa fie serviti? Biblia infirma categoric acest lucru. Autorul Epistolei catre evrei, referindu-se la aceste fiinte ceresti, intreaba retoric: „Nu sunt oare toti duhuri slujitoare, trimise sa indeplineasca o slujba pentru cei ce vor mosteni mantuirea?” ( Evrei 1,14 )
„Toti” ingerii, fara exceptie, au o lucrare de facut in implinirea planurilor lui Dumnezeu. Niciunul dintre ei nu se eschiveaza de la datorie, niciunul dintre ei nu „fenteaza”, niciunul dintre ei nu leneveste. Legea cerului – cea care aduce de fapt fericirea si implinirea deplina a tuturor creaturilor – este legea slujirii dezinteresate, bazata pe dragoste si renuntare la sine.
Creatorul Insusi este parte a acestui vast circuit al slujirii. El nu este un monarh care sade pe tronul Universului pretinzand sa I se aduca inchinare si laude fara incetare. Dimpotriva, El slujeste clipa de clipa pentru ca fiecare atom, fiinta si galaxie din vasta Creatie sa aiba toate conditiile pentru a exista si a-si implini menirea. Insusi Mantuitorul spunea despre Dumnezeu Tatal: „Tatal Meu lucreaza pana acum si Eu de asemenea lucrez.” ( Ioan 5,17 ) Daca doar pentru o clipa cele trei Persoane ale Dumnezeirii ar inceta sa mai lucreze, slujind intregii Creatii, aceasta s-ar prabusi in haos.
Gandul slujirii dezinteresate , asemenea „gandului vesniciei” ( vezi Eclesiastul 3,11 ), este semanat de Creator in inima si constiinta fiecarei creaturi. Numai ca, de cand a aparut pacatul in lumea noastra, doar unii oameni mai dau curs acestui imbold, in timp ce altii il ineaca sub egoismul naturii umane decazute.
Da, daca dorim sa facem parte din vastul circuit al generozitatii ceresti, trebuie sa slujim, folosind darurile primite nu doar spre satisfacerea propriilor noastre nevoi, ci si pentru binele semenilor nostri. Dar cum sa o facem? Unii isi imagineaza ca slujirea lui Dumnezeu si a semenilor presupune lucruri mari, iesite din comun.
A tine o predica intr-o biserica cu mii de participanti, a sustine o evanghelizare in fatza unor mari multimi de ascultatori, a face misiune in tari aflate la capatul lumii, a fi invitat intr-o emisiune TV in care ti se ofera oportunitatea de a apara credinta – iata doar cateva dintre activitatile percepute ca reprezentand slujirea lui Dumnezeu si a oamenilor.
Insa viata de zi cu zi nu ne ofera tuturor astfel de ocazii speciale si rasunatoare. In schimb, zilnic ni se ofera ocazii in care putem face lucruri mici, poate nesemnificative pentru noi si nebagate in seama de altii, dar care in ochii lui Dumnezeu sunt deosebit de apreciate si, ca urmare, vor fi rasplatite pe masura bunatatii Sale. Caci este scris ( afirmatia Ii apartine Insusi Mantuitorului!): „Si oricine va da de baut numai un pahar de apa rece unuia dintre acesti micuti, in numele unui ucenic, adevarat va spun ca nu-si va pierde rasplata.” ( Matei 10,42; vezi si Marcu 9,41 )
Maica Tereza spunea: „Noi nu putem face lucruri mari, ci doar lucruri mici, insa cu dragoste mare.” Cei mai multi oameni care au trait o viata de daruire si slujire au descoperit ca aceasta aduce recompense uriase, nebanuite. Autoarea americana Ruthie Jacobsen povesteste despre o femeie de pe coasta de vest a SUA, pe nume Irene, care a trecut printr-o drama devastatoare. Dupa o boala grava si galopanta a sotului, la varsta de doar 46 de ani, acesta a decedat.
Dupa incheierea funeraliilor, membrii familiei s-au intors la casele lor. Irene insa avea simtamantul ca incepea sa alunece intr-un abis adanc si intunecat. Nu mai dorea sa vada pe nimeni, arareori mai iesea din casa, iar lucrurile care alta data ii produceau o mare bucurie acum nu o mai atrageau deloc.
Intr-o dimineata s-a trezit ca de obicei, astepandu-se la aceeasi existenta pustie si lipsita de speranta. Era predictibil ce urma sa i se intample in acea zi: aceeasi pustietate sufleteasca, aceeasi durere neimpartasita, acelasi intuneric launtric. Incepea sa realizeze ce se intampla cu ea si dintr-o data s-a hotarat sa faca o schimbare majora in viata. Se gandea ca sotul sau nu ar fi fost fericit sa o vada in starea aceasta de hibernare. Simtea ca trebuie sa faca ceva.
In acea dimineata Irene a inceput sa se roage lui Dumnezeu ca sa o ajute cumva sa priveasca totul prin alti ochi, sa-si faca prieteni noi si sa devina capabila sa ajute pe cineva din preajma ei. Nu stia nici ce sa faca si nici cum sa inceapa. Fiecare zi trecea, iar Irene facea aceleasi lucruri de rutina, insa fara a avea energia pe care o avusese alta data.
„Doamne”, se ruga Irene, „sunt atat de singura, dar cred ca Tu ai inca un plan cu viata mea. Nu stiu cum sa merg inainte singura. Te rog, ajuta-ma.”
In acea perioada, o prietena i-a oferit o carte. Aceasta era plina cu istorisiri fascinante despre cai simple prin care putem ajunge la semenii nostri pentru a-i ajuta si a-i incuraja. Citind cartea, Irene a devenit tot mai constienta de un lucru: cu cat mai mult se gandea la sine insasi, cu atat mai rau se simtea. De aceea, acum dorea o schimbare. Dorea sa-si largeasca orizontul.
Citind si recitind cartea ( „Bridges101, gas pumps, banana bread and other attitudes” ), aceasta parea sa-i transmita gandul: „Irene, si tu poti face asta. Tu iti poti face prieteni noi. Tu poti schimba vietile altora.” „Dar cum?” – se intreba ea.
In timp ce isi pregatea micul dejun in dimineata urmatoare, Irene si-a dat seama ca ii place sa gateasca. Intr-adevar, era cunoscuta intre prieteni ca fiind o buna bucatareasa. Atunci s-a gandit: „As putea sa transform aceasta abilitate in slujire, pentru a ajunge la alti oameni insingurati si nevoiasi din vecinatatea mea.” Imediat si-a pus gandul in aplicare.
Prima persoana pe care a vizitat-o a fost o vecina care suferea de leucemie acuta si care trecea prin chinurile chimioterapiei. Aceasta era slaba, deprimata si incapabila sa-si pregateasca o masa echilibrata pentru sine. Irene a inceput sa pregateasca masa pentru vecina ei in fiecare dimineata. Nu a trebuit sa treaca mult timp pentru ca ea sa observe ca vecina ei grav bolnava incepea sa-si schimbe dispozitia chiar sub privirile ei. Nu era vorba doar de vitalitatea pe care hrana pregatita de ea o aducea in trupul vecinei, ci si de starea ei sufleteasca, vizibil ameliorata si incurajata.
Curand, Irene a gasit alti oameni care aveau nevoie de ajutor, asa ca bucataria ei a devenit un centru de slujire. Vecinii ei ii asteptau vizitele, nu doar pentru hrana pe care o aducea Irene, ci mai ales pentru zambetele si cuvintele sale de incurajare. Astazi, Irene are un traseu larg cu vizite pe care le face in mod regulat. S-a legat de aceste persoane si ele au devenit noii ei prieteni.
Insa Irene nu s-a oprit aici. I-a vorbit fratelui sau care preda intr-o universitate din Tennessee despre cartea care i-a schimbat viata. Acesta a cumparat mai multe exemplare pentru a le oferi colegilor, bibliotecii si chiar studentilor din clasele in care preda. Acestia au observat ca in masura in care traiau principiul expus in carte – acela de a ajuta o alta persoana – ei insisi erau ajutati si binecuvantati. Una dintre studente a marturisit: „Simt ca sunt o persoana mai buna. Privesc la semenii mei cu alti ochi.”
Iata ce transformari uriase si ce recompense sufletesti poate primi un om care se hotaraste sa faca un lucru mic si neinsemnat pentru aproapele sau. Si cat de mare este influenta acelui lucru si ce urmari indepartate poate avea el, chiar daca noua ni se pare ceva banal si fara importanta.
John Bunyan scrie in cartea sa „Calatoria crestinului”: „Tu nu ai trait cu adevarat astazi daca nu ai facut ceva pentru cineva care nu iti poate rasplati.”
Lucrul cel mai minunat care se intampla atunci cand le slujim dezinteresat semenilor nostri este acela ca, facand lucrul acesta, de fapt ne ajutam pe noi insine. Devenim fericiti, productivi si cu o noua perspectiva in viata.
Iisus nu le-a cerut niciodata ucenicilor Sai sa faca lucruri mari si dificile. La judecata finala El nu va spune: „Am fost bolnav si voi mi-ati construit un spital; am fost in temnita si voi M-ati eliberat.” Nu! El va spune doar atat: „Am fost flamand si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete si Mi-ati dat de baut; am fost strain si M-ati primit; am fost gol si M-ati imbracat; am fost bolnav si ati venit sa Ma vedeti; am fost in temnita si ati venit pe la Mine.” ( Matei 25, 35.36 )
Iar ca raspuns la nedumerirea celor mantuiti, care vor intreba: „Doamne, cand Te-am vazut noi flamand si Ti-am dat sa mananci? Sau fiindu-Ti sete si Ti-am dat de baut…?” El va raspunde: „Adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut.” ( Matei 25, 37-40 )
Cineva spunea despre prieteni ca sunt ingeri care ne ridica pe propriile picioare atunci cand aripile noastre nu mai pot sa zboare. Prietenul nu poate face minuni pentru tine. El nu poate vindeca aripile frante si nu te poate face sa zbori din nou. Insa el poate face un lucru mic, dar foarte important: El te poate ridica de jos si te poate ajuta sa stai din nou pe propriile picioare.
Cu ani in urma a fost publicata in media americana o istorioara impresionanat despre doua fetite gemene care s-au nascut in Worcester Memorial Hospital din Massachusetts. Fetitele – Kyrie si Brielle – se nascusera prematur, avand la nastere mai putin de 1 kg in greutate. In timp, Kyrie parea sa se dezvolte bine, insa Brielle respira greu si plangea continuu. Era evident ca Brielle se lupta pentru propria viata.
Echipa medicala a facut tot ceea ce se putea pentru a o salva pe micuta Brielle, insa lucrurile mergeau din rau in mai rau pentru ea. Atunci, o asistenta de la sectia de reanimare a sugerat echipei medicale un plan indraznet pentru salvarea micutei suferinde. Ea a cerut sa nu se mai respecte protocolul medical in cazul celor doua gemene, ci ele sa fie introduse impreuna in acelasi incubator.
Planul asistentei nu a fost acceptat cu usurinta, insa in final medicul si conducerea spitalului au acceptat ca gemenele sa fie puse alaturi in acelasi incubator, la fel cum erau si in uterul mamei lor. Dupa ce au fost asezate alaturi, Kyrie ( fetita sanatoasa ) a reusit cumva sa-si puna bratul in jurul surorii sale bolnave.
Foarte curand, fara nicio explicatie rationala, inima micutei Brielle a inceput sa se stabilizeze si sa se vindece. Tensiunea ei arteriala s-a normalizat, temperatura corpului a devenit si ea normala si incet-incet Brielle s-a simtit tot mai bine. Astazi cele doua fetite sunt doua tinere sanatoase si frumoase. Fotografia celor doua fetite gemene imbratisate a facut inconjurul lumii la timpul respectiv.
Dumnezeu nu ne cere sa facem lucruri mari pentru El sau pentru semenii nostri. El asteapta sa facem lucruri mici, obisnuite, insa incarcate de dragoste. El nu vrea ca slujirea noastra sa fie trambitata cu sunete de fanfara si insotita de publicitate, ci in liniste, raspandind parfumul modestiei.
„Tu, dar, cand faci milostenie, nu suna cu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si in ulite, pentru ca sa fie slaviti de oameni. Adevarat va spun ca si-au luat rasplata. Ci tu, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ce face dreapta, pentru ca milostenia ta sa fie facuta in ascuns; si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati.” ( Matei 6,2-4 )
Cand ii slujim pe altii, chiar in lucruri neinsemnate, noi Il slujim de fapt pe Dumnezeu. Si niciodata nu Il simtim pe Dumnezeu mai aproape de noi ca in astfel de momente. Cand cauti pe cineva care are nevoie de ajutorul tau, probail ca nu trebuie sa-l cauti departe. Intotdeauna vei gasi pe cineva foarte aproape de tine care are nevoie de ajutorul tau. Poate un pahar cu apa rece, poate un cuvant de incurajare, poate un umar pe care cineva poate sa planga, poate orice altceva prin care poti usura suferinta, poti inlatura singuratatea si poti schimba starea sufleteasca a unui om care se afla in nevoie.
In timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial, Rezistenta Franceza s-a remarcat in lumea intreaga. Printre obiectivele sale era si acela de a-i ajuta pe pilotii tarilor aliate ale caror avioane fusesera doborate pe teritoriul francez sa treaca granita spre libertate. Acesti piloti erau uneori grav raniti, malnutriti si extenuati, iar pentru a-si salva viata trebuiau sa faca eforturi supraomenesti pentru traversarea M-tilor Alpi spre libertate.
Ghizii lor erau francezi buni cunoscatori ai traseelor montane. Ei stiau cum pot evita Gestapo-ul nazist care ii urmarea pe piloti. Insa ei se confruntau uneori cu situatii deosebit de grele in care unii piloti, prea obositi si grav raniti, cedau psihic si erau pe punctul de a renunta sa continue drumul. Unii preferau sa moara decat sa continue eforturile de a traversa muntii.
In cele din urma, ghizii au gasit solutia pentru astfel de situatii. Cand vreunul dintre pilotii extenuati era pe punctul de a renunta, ghidul il lasa cateva clipe sa se odihneasca, apoi ii vorbea in termenii unui ultimatum:
„Tu poti renunta, daca doresti. Dar ai obligatia sa ne ajuti pe noi, ceilalti, sa recapatam libertatea. De aceea, esti dator sa oferi ultima ta picatura de putere pentru binele comun. Noi avem aici un om care este la fel de grav ranit ca si tine si care nu va reusi sa strabata drumul fara ajutor. Tu trebuie sa-l cuprinzi cu bratul tau si sa-l ajuti pana cand nu mai poti face niciun pas inainte. Apoi trebuie sa mai faci un pas. Si inca unul. Atunci cand nu mai poti inainta nici macar un centimetru, poti renunta si-l poti abandona pe tovarasul tau, dar nu inainte de a-ti da ultimul dram de energie pentru a-ti salva camaradul.”
Chinuit de durere si oboseala, soldatul se ridica in picioare si isi daruia ultima picatura de putere pentru a-si salva camaradul. Partea cea mai fascinanta a acestei povestiri este ca, in cele mai multe cazuri, ambii soldati – si cel care ajuta si cel ajutat – reuseau sa ajunga la finalul drumului in libertate.
Atunci cand in vreme de criza facem ceva nobil pentru semenii nostri, oricat de mic si neinsemnat ar fi acel lucru, o noua putere se revarsa in sufletele noastre. Iar aceasta ne va salva si pe noi, dar si pe cel pe care-l ajutam.
„Arunca-ti painea pe ape si dupa multa vreme o vei gasi iarasi.” ( Eclesiastul 11,1)
„Da lumii ceea ce este mai bun in tine si ceea ce este mai bun se va intoarce la tine.” ( Madeline Bridges
sursa: https://www.loribalogh.ro/