S-a născut la 20 decembrie 1899 în Cardif şi a crescut în Llangeitho, Ceredigion. În 1921 şi-a obţinut diploma de master la una din cele mai bune clinice din Londra : Şcoala de medicina a Spitalului Sf. Bartolomeu. Deşi medicina era pasiunea sa, exista în interiorul sufletului său o pasiune mai mare care creştea continuu: pasiunea pentru cei pierduţi. Adevărurile Scripturii ardeau din ce în ce mai tare în conştiinţa sa, astfel că s-a decis să devină un slujitor al Evangheliei dăruindu-se în întregime lui Cristos. Astfel s-a întors în ţara sa natală, Þara Galilor, în care vedea marea nevoie a unei treziri spirituale. În 1926 a fost chemat ca pastor al Bisericii Bethlehem Forward Movement Mission din Sandfield. În 1927 s-a căsătorit cu Bethan Phillips şi au avut două fete: Ann şi Elizabeth. După aproximativ zece ani se întoarce în Londra unde, timp de 30 de ani, predică câte trei predici pe săptămână de la amvonul Capelei Westminster. În 1968, după o operaţie, s-a decis să se retragă concentrându-se asupra editării şi publicării predicilor sale, consiliând alţi lucrători şi participând la diferite conferinţe. A predicat pentru ultima oara în 1980 la Barcombe Baptist Chapel. A încetat din viaţă la 1 Martie 1981.
Martyn Lloyd Jones a fost considerat unul din ultimii predicatori metodişti calvinişti, viaţa sa fiind marcată de o profundă aplecare spre profunzime în două domenii: profunzimea doctrinei biblice şi profunzimea unei experienţe spirituale vitale. A apărut doar o singură dată la televizor. Într-un interviu, a fost întrebat de ce nu este de acord să predice live la televiziune, la care a raspuns:” Ce aş face dacă Duhul Sfânt ar veni peste mine şi m-ar stăpâni?”
J.I.Packer : Predicile sale veneau „cu forţa unui soc electric, făcând cel puţin unul dintre ascultatori să aibă un sentiment mai profund al prezenţei lui Dumnezeu, aşa cum n-a mai făcut nici un alt om pe care-l cunoscuse până atunci”.
John Piper : „ Mereu şi mereu el lupta pe două fronturi: pe de o parte împotriva intelectualismului mort, formal, instituţionalizat, iar pe de altă parte, împotriva sentimentalismului superficial, orientat spre distracţie, concentrat asupra omului. El a văzut situaţia disperată a lumii fără Cristos şi fără speranţă, precum şi o Biserica fără puterea de a o schimba. O aripă a Bisericii făcea din ţănţarul nostru intelectual – armăsar, iar o alta înghiţea cămila compromisului evanghelic sau a învăţăturii carismatice neglijente. Pentru Lloyd Jones singura speranţă era trezirea istorică, care-L avea pe Dumnezeu în centru.”
Citate
Poate lucrul cel mai proeminent şi care iese cel mai mult în evidenţă, cel ce a creat această chestiune şi a cauzat cea mai mare confuzie de-a lungul secolelor, este ideea Bisericii de Stat. Ea a fost cel mai mare blestem din istoria bisericii şi a lumii ! Desigur, lucrul acesta s-a văzut îndeosebi în Romano-catolicism, în Ortodoxia Răsăriteană cu variatele sale ramuri, cît şi în Anglicanism, mai ales în anglicanismul acestei ţări. Eu vă sugerez că această asociere af79203bc16023fe53f0f53573a4cba9dintre Biserică şi Stat este responsabilă pentru multe dintre cele mai mari calamităţi din istorie, în mod direct, şi indirect pentru reacţiile pe care le-a produs. Am văzut cum această alianţă a produs o asemenea reacţie violentă în Franţa. Acolo este foarte dificil să separăm antagonismul faţă de Rege de cel faţă de Biserică, din cauză că aceştia au fost una. Astfel, când oamenii s-au revoltat împotriva Regelui, s-au revoltat şi împotriva Bisericii. Asta este ce s-a întâmplat în Franţa şi în Rusia. Ruşii nu doar că au suferit sub tirania ţarilor, oameni destrăbălaţi (imorali), ci şi sub tirania unor creaturi monstruoase, ca preotul Rasputin, şi a puterii Ortodoxiei ruseşti. De aceea, când s-au descotorosit de unul, s-au descotorosit şi de celălalt, fiindcă aceştia şi-au aparţinut. Fără îndoială că aceasta este, în prezent, o problemă acută atât în Spania cît şi-n Portugalia, şi este probabil să devină o problemă acută în Italia şi alte ţări.
…să ne întoarcem la Scriptură şi să încercăm să-i rezumăm învăţăturile. Prima este, că Noul Testament nu susţine deloc revoluţia, mai degrabă opusul, reversul acesteia. Luaţi de pildă, atitudinea faţă de sclavie. Este negreşit importantă în acest moment. Observaţi că atunci când Noul Testament a vorbit despre aceasta nu a denunţat sclavia ca atare şi nici nu a încercat să o curme. Concepţia creştină este ilustrată, de exemplu, în Epistola lui Pavel către Filimon, unde Apostolul Pavel, face un apel spiritual şi solicită ca cel ce este sclav, deşi rămâne un sclav, să fie tratat acum ca un frate şi încă un frate preaiubit. Astfel, vedem că nu se aduce nici un atac generalizat asupra instituţiilor, cum a fost de pildă, cea a sclaviei. Fără îndoială că şi mai semnificativ este caracterul simbolic al Cărţii Apocalipsei, a descoperirii făcute lui Ioan, unde situaţia este descrisă foarte deliberat, într-o manieră simbolică pentru ca creştinii să poată primi mângâiere, ajutor şi iluminare, dar fără a le agrava poziţia şi fără a le adăuga suferinţelor lor printr-o denunţare a puterilor religioase şi pământeşti ce le erau potrivnice şi-i persecutau. O citire onestă a Noului Testament ne lasă cu această impresie, şi anume că creştinismul nu este o mişcare revoluţionară, aşa cum ar dori să credem cei ce fac parte din această nouă mişcare a teologiei revoluţiei sau a liberaţionismului. Lucrul acesta este complet contradictoriu învăţăturii Noului Testament. De partea cealaltă creştinul este reprezentat ca “sare” în societate şi ca “plămădeală”, ideea acestor comparaţii fiind negreşit faptul că acesta, creştinul, se presupune să fie o influenţă tăcută printr-un proces lent de influenţare a societăţii.
Greşesc dacă spun că primejdia calvinismului este de exagera întotdeauna ordinea ? Ordinea trebuie accentuată, însă există pericolul de a o exagera, de a o accentua prea mult. Arminianismul accentuează prea mult libertatea. Produce o concepţie “laissez-faire” în economie care întotdeauna produce inegalităţi (discrepanţe) - unii oameni, devenind extraordinar de bogaţi, iar alţii ajung să se zbată în lipsă şi sărăcie. Această perspectivă care este esenţialmente arminiană întotdeauna duce la o reacţie, producând întâi haos, apoi o reacţie violentă ce sfârşeşte într-o dictatură a dreptei, sau a stângii.
martyn-lloyd-jones1Sîntem acum martorii mişcărilor particulare anti-Dumnezeu cît şi ai unei atitudini mondiale împotriva lui Dumnezeu. Şi nu numai atât. Imperiul Turcesc a fost destrămat, iar Iudeii se află în Palestina. Cât de greu ne este să înţelegem cum de au crezut puritanii că Anglia a fost naţiunea aleasă ! Anglia, nu este poporul ales. Străvechiul popor al lui Dumnezeu, este. Din cauza neascultării ei acea naţiune a fost lăsată deoparte, iar Hristos a spus că Dumnezeu va da împărăţia unei “naţii ce va aduce roade” - şi anume, bisericii. Dar El nu şi-a abandonat poporul Său antic. Cel puţin, aşa mi se pare mie că există unele semne care ar trebui să ne facă să ne gândim. Acestea aduc o mare mângâiere în confuzia şi haosului cu care ne confruntăm în vremurile de faţă. Nu începem noi oare să fim şi martorii unei fărâmiţări şi distrugeri finale a Bisericii Romano-catolice ? Nu ştiu. Dar este de datoria noastră ca şi creştini să ne ţinem ochii deschişi.
Un alt principiu de mare importanţă într-o vreme ca a noastră este inutilitatea schimbării unei forme de tiranie cu alta. Nu are rost, de asemenea, să te lupţi împotriva unor şanse inegale. Astfel, în zilele noastre în multe ţări creştinul nu poate să facă nimic decât să se mulţumească cu o rezistenţă pasivă, până ce guvernul său nu se interferează în relaţia sa cu Dumnezeu, sau închinarea pe care i-o aduce. Atunci rezistenţa sa devine una activă. Dar dacă trăieşte într-o ţară unde un mare număr de oameni cad de acord asupra reformei şi îmbunătăţirii condiţiilor sociale, lucru ce pare posibil, atunci eu spun că este de datoria lui să li se alăture şi să le aparţină. Dar, niciodată nu trebuie să devină nesăbuit sau necugetat. Trebuie să rămână pasiv în rezistenţa (opoziţia) lui până ce crede că este posibil să se producă dezirabila schimbare.
