Maria Lodea

De ce mi-e sufletul trist şi mă simt vinovată că n-am ştiut, că n-am cunoscut, că poate n-am încercat să plec de la serviciu, de ce mi-e atât de ruşine de mine şi de ceea ce se întâmplă?

Dă-mi, Doamne, pocăinţă şi iertare! Trezeşte-mă pe mine şi pe fraţii mei! Sensibilizează-mă, Doamne, şi ajută-mă să trăiesc ceea ce cred! Ştiu că atunci când există o dorinţă după voia Ta, Tu dai şi înfăptuirea şi nicio justificare nu poate sta înaintea Ta…

Bucureşti, marţi, 23 noiembrie 2010.

O zi ciudată pentru un sfârşit de toamnă. Pe la 9 dimineaţa, cerul s-a întunecat aproape brusc, fulgere şi tunete ca-n miez de vară, iar la scurt timp o ploaie torenţială a pornit apocaliptic. La fel de brusc cum a început s-a şi terminat, iar soarele s-a uitat stins în ochiurile de apă din asfalt.

Aceasta a fost ziua în care Domnul a chemat-o la El pe Maria Lodea, puţin după ora prânzului, dintr-un cămin de bătrâni.

Cine a fost Maria Lodea?

Cum aş putea să reconstitui liniuţa dintre leagăn şi sicriu care se cheamă viaţă? Încerc s-adun din cioburi, din frânturi de amintiri un destin tragic şi anonim pentru contemporani.

S-a născut în 1921 în Ardeal, la Şelimbăr. Părinţii au fost modeşti, săraci şi nefericiţi. A fost cel dintâi copil dintre cei cinci ai familiei Lodea. A mai avut două surori şi doi fraţi. Ea a fost prima care a plecat în căutarea unei vieţi mai bune la oraş, în Bucureşti. S-a angajat ca fată în casă, la familia unui doctor. A fost apreciată de stăpâni pentru că era harnică şi foarte curată. Se spune că era chiar obsedată de curăţenie, iar genunchii i s-au tocit de tânără, frecând duşumelele.

Cu ceea ce câştiga muncind la această familie s-a întreţinut şi a putut să-şi continue studiile, absolvind o şcoală tehnică medie sanitară – în forma care era pe atunci – şi devenind moaşă, iar ulterior asistentă (soră) medicală.

În vecinătatea casei stăpânilor ei se ridicase nu de foarte mult timp un lăcaş de închinare evanghelic unde a auzit prima oară Cuvântul curat de la cel care a fost numit Luther al României: Teodor Popescu. S-a lipit de Dumnezeu cu tot sufletul şi I s-a dedicat Lui în întregime. Nu s-a căsătorit niciodată, a rămas mireasa Domnului Cristos.

Întoarcerea la Dumnezeu nu a rămas însă fără urmări. Cei din familie au considerat-o rătăcită pe cea care găsise Calea. Şi Securitatea a căutat-o de mai multe ori, iar într-un final a fost chiar mutată din Bucureşti în provincie.

Rând pe rând, şi-a adus surorile în oraş, iar ultima venită a fost mama. Un frate a murit de tânăr, iar de al doilea nu se mai ştie nimic. Surorile ei au făcut şcoală şi au avut o situaţie materială confortabilă. Maria a locuit un timp la una dintre surori, măritată în Bucureşti, şi a ajutat-o la creşterea copilului. Nepotul acesta, devenit adult, a urmat o şcoală superioară şi şi-a format o familie, dar, îmbolnăvindu-se grav, a părăsit de tânăr această lume. La scurt timp a murit şi mama lui, sora doamnei Lodea. Rămas singur, fără soţie şi fără fiu, cumnatul Mariei a gonit-o din casă. Cam după doi ani, s-a îmbolnăvit şi el, iar în spital a fost îngrijit de ea, de Maria, în braţele căreia a şi murit.

Ea a reuşit să-şi găsească o locuinţă cu chirie într-un subsol al unui imobil unde i s-au accentuat problemele de sănătate, multe şi neştiute. Dumnezeu a ajutat-o şi şi-a cumpărat în rate o garsonieră. De altfel, toate lucrurile le-a luat în rate, cu sacrificii şi privaţiuni. Îi spunea nepotului ei – pe numele căruia a trecut de la bun început locuinţa – că atunci când ea nu va mai fi, şi el, probabil, va îndepărta acel mobilier învechit şi ce mai adunase ea într-o viaţă, să-şi amintească de lacrimile cu care au fost făcute toate. Din ceea ce câştiga nu-şi oprea decât strictul necesar, cu restul de bani ajutându-şi familia.

Între ea şi copilaşul nepotului mort a existat o legătură aparte. El i-a fost sprijin şi ajutor până la sfârşit. Ca o bunică, l-a vegheat şi l-a iubit nespus, i L-a făcut cunoscut pe Domnul Isus, l-a învăţat să se roage şi să citească Biblia, aşa cum a făcut şi cu tatăl lui, plecat mult prea devreme dintre cei vii. Copilaşul de atunci este acum un tânăr matur şi învăţat, care a făcut tot ce a putut ca să-i uşureze suferinţele.

Anii au trecut. Maria Lodea a mers înainte pe calea credinţei, s-a lipit cu toată fiinţa ei de Domnul Isus pe care-L primise din tinereţe, iar bucuria ei era Adunarea unde venea să asculte ce avea El să-i spună. Nu era cunoscută de mulţi şi nu voia să se facă remarcată prin ceva. Stătea undeva la balcon, retrasă şi aproape necunoscută. A avut puţini prieteni. Necazurile au făcut-o să se retragă în sine. Înaintând în vârstă, cei din generaţia ei au dispărut unul câte unul, comunicarea cu cei mai tineri era dificilă şi era destul de greu să-i mai câştige cineva încrederea. Ea aparţinea acum unui alt timp…

În blocul în care locuia s-a împrietenit cu o vecină, s-au ajutat una pe alta, iar aceasta i-a rămas devotată până la sfârşit.

De la o vreme, au început alte necazuri...

Reumatismul poliarticular deformant a făcut-o să nu-şi mai poată folosi mâinile, apoi, rând pe rând şi celelalte organe din trupul ei au dat semne de oboseală şi scumpa noastră soră n-a mai putut părăsi casa, apoi nici patul. Lungi trebuie să i se fi părut acele zile şi mai ales nopţi!

Era o femeie micuţă, fină, delicată, sensibilă. Nu vorbea niciodată de rău. Asculta ce i se spunea, dar nu critica şi nu judeca pe nimeni. Era de o generozitate rară. În fiecare lună punea partea care I se cuvenea lui Dumnezeu într-un plic, întâi din salariu, apoi din pensie. Ea n-a purtat bijuterii, dar a avut câteva rămase de la cei din familie care muriseră. Nemaiputând ieşi din casă, a rugat o soră de încredere să meargă cu ele la Bancă şi să le vândă. Toţi banii aceia i-a dat Bisericii pentru vestirea Evangheliei. Ba, şi-a dat şi puţinele haine pe care le mai avea, oprindu-le doar pe cele pentru înmormântare.

Într-un an, după Revoluţie, s-au adus la Biserică ajutoare şi a convins-o o soră să vină şi ea. Îi trebuiau doar nişte cizme. Şi-a aşteptat rândul şi, timidă, cu sfială, a intrat în cameră şi a început să caute numărul potrivit. Încălţămintea nu poţi s-o iei oricum, trebuie să o încerci, să vezi cum mergi. Probabil avea picioarele deformate de boală, de muncă, de atâta umblet. A durat mai mult să găsească ceea ce căuta. Atunci un frate a observat-o şi a mustrat-o că nu se hotărăşte mai repede. Tare mult au durut-o cuvintele acelea!

Maria Lodea era o doamnă în sensul adevărat şi profund al cuvântului. Discretă, însingurată, anonimă. Anii i-au adăugat o înţelepciune aparte şi avea o vorbă de încurajare sau un sfat pentru puţinii care-i mai treceau pragul.

A venit şi ziua neputinţei totale. Câteva spasme cerebrale au pus-o definitiv la pat. Acum avea nevoie de îngrijire permanentă. A fost găsită o femeie care a fost plătită generos pentru asta. Şi... a îngrijit-o! A bătut-o, a înfometat-o şi a furat-o. Trebuia s-o supravegheze şi noaptea, dar această fiinţă n-avea nicio remuşcare. O încuia şi pleca. Într-o noapte, a căzut din pat şi a rămas pe jos până dimineaţa când a venit cineva s-o ridice. Vreo trei luni a suportat acest tratament, fără să se plângă, fără să spună un cuvânt rău, dar, vai, într-o deplină luciditate. Cu siguranţă, femeia aceea a bruscat-o şi verbal, ceea ce cred că i-a provocat suferinţe nespuse în sensibilitatea ei îngerească. Vecina ei a observat de la o vreme vânătăi pe corp şi picioare, şi-a dat seama că este brutalizată şi femeia aceea a fost îndepărtată.

De unde nu voia să audă de spitale, de aziluri, când a întrebat-o nepotul ei dacă vrea să meargă la spital, a acceptat imediat în speranţa că se va face bine...

A fost dusă într-o casă de bătrâni particulară, unde a fost îngrijită şi hrănită. Era mulţumită acum. Părea că zbuciumul trecuse dar, în 22 noiembrie, funia de argint s-a rupt.

În viaţa ei zbuciumată, petrecută în mare parte printre bolnavi, cu siguranţă că a văzut multe. A avut dorinţa să fie îmbălsămată pentru că se temea de o moarte clinică şi că s-ar putea trezi îngropată de vie.

Şi a mai avut o dorinţă: să fie condusă la mormânt de fraţii şi surorile din Adunarea pe care a iubit-o atât de mult...

Joi, 25 noiembrie 2010, ora 10.30.

O zi strălucitoare, nefiresc de caldă pentru acest anotimp. O maşină mortuară, un cortegiu redus, ultimul drum al Mariei Lodea spre cripta familiei. A fost discretă până şi în sicriul prea mare pentru trupul ei împuţinat de boli şi de ani. Nu l-a ocupat pe tot şi abia dacă se ghicea sub giulgiul care o acoperea, presărat cu câteva garoafe roşii, pete sângerii pe trupul care-şi găsise în sfârşit odihna. Pământul s-a închis deasupra ei în zgomotul sec de bulgări aruncaţi de groparii indiferenţi, grăbiţi să-şi primească obolul. O jerbă, câteva crizanteme albe şi vineţii şi-au topit parfumul stins în aerul rece de sfârşit de noiembrie şi de toamnă. Iar peste toate, ca de sticlă, plutea deja uitarea.

89 de ani. Strivită de o realitate brutală şi nedreaptă. Aproape un secol de suferinţă, sacrificiu, umilinţă, batjocuri, lacrimi, speranţă, dăruire, credinţă, sfinţenie, bunătate. Un destin …

Există oameni în faţa cărora simţi nevoia să te ridici în picioare. Doamna Maria Lodea a fost unul dintre aceştia.