Categorie: Adventist
G. White este una dintre cele mai controversate persoane din istoria modernă a lumii. Milioane de creștini din lumea întreagă îi apreciază viața și lucrarea ( nu doar adventiștii de ziua a șaptea! ), în timp ce alte milioane de creștini îi contestă scrierile și autoritatea inspirației ( chiar și adventiști de ziua a șaptea! ). Există site-uri dedicate în exclusivitate scrierilor ei, dar și site-uri a căror singură menire este aceea de a submina lucrarea sa.
Cine a fost în realitate E. G. White, aceasta „mare problemă a adventiștilor de ziua a șaptea”, după cum se exprima o persoană care îi contesta lucrarea? „Ce are special E.White de știe atâtea?” – se întreba aceeași persoană, deranjată probabil de vastitatea temelor pe care le-a abordat scriitoarea americană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea?
Înainte de a intra în unele detalii legate de viața și lucrarea sa, doresc să pornesc de la o problemă de fond, o prejudecată larg răspândită între bisericile creștine din zilele noastre. Mulți creștini susțin, fără a avea nicio dovadă biblică în acest sens, că darul profetic ar fi încetat odată cu epoca apostolilor.
Am afirmat că este vorba de o prejudecată, deoarece nu avem niciun indiciu biblic potrivit căruia Dumnezeu ar fi intenționat să retragă manifestarea darului profetic după moartea apostolilor. Dimpotrivă, atunci când Biblia vorbește de ultima biserică – aceea care-L va întâmpina pe Mântuitorul – „Biserica rămășiței”, ea amintește și de darul profeției:
Apocalipsa 12, 17: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Christos.”
Apocalipsa 19, 10: „Ferește-te să faci una ca acesta ! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te! Căci mărturia lui Iisus este duhul prorociei.”
Ioel 2, 28‑29: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa visuri și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea.”
Este de subliniat faptul că toate cele trei pasaje biblice, ele însele fiind scrise de profeți, se referă la perioada ultimei Biserici, în timpul imediat premergător revenirii în glorie a Mântuitorului. Este numai logic și firesc ca Biserica sfârșitului, care trebuie să se confrunte cu cele mai mari provocări din istorie, să fie întărită, călăuzită, mustrată și mângâiată prin manifestarea darului profetic.
Dacă biserica din toate timpurile a avut nevoie de lucrarea profeților, de ce am crede că Biserica rămășiței nu are nevoie de lucrarea lor? Dacă Biblia însăși este rodul manifestării darului profetic ( ce ar mai rămânea din Sfintele Scripturi dacă am scoate din ele acele cărți scrise de profeți? ), dacă poporul lui Dumnezeu din timpurile Vechiului și Noului Testament a fost călăuzit prin manifestarea acestui dar spiritual, de ce am susține că Biserica din zilele noastre nu mai are nevoie de darul profetic?
O observație legată de acest subiect este aceea că darului profetic îi se acordă o importanță deosebită în scrierile apostolului Pavel, acest dar fiind amintit între primele și cele mai importante daruri spirituale ( vezi Români 12,6; Efeseni 4,11 ). Iar îndemnul său adresat creștinilor din toate timpurile: „Nu disprețuiți prorociile!” ( 1 Tesaloniceni 5, 20 ) și „Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile duhovnicești. Dar mai ales să prorociți.” ( 1 Corinteni 14, 1 ) este în totală antiteză cu teoria acelor creștini care neagă importanța darului profetic în zilele noastre.
„Ce are special E.White de știe atâtea?” – se întreba o persoană care și-a postat mesajul pe internet. Vă propun să trecem telegrafic prin câteva date biografice ale E. G. White, apoi să aruncăm o privire de ansamblu asupra lucrării sale, pentru ca în final să amintim câteva din cele mai întâlnite critici legate de viața și lucrarea sa.
Date biografice
Ce are special E. G. White în comparație cu alți oameni? Ca om, ea nu avea nimic special, dimpotrivă. Era un om ca oricare dintre noi, o femeie care trebuia să răzbească și să lucreze într-o lume dominată de bărbați. Avea o sănătate șubredă și nu a avut parte de o instruire specială. A fost săracă și a cunoscut din plin greutățile vieții. Dacă a avut ceva special, atunci acel ceva a fost darul profetic primit de la Duhul lui Dumnezeu pentru călăuzirea, îndrumarea, mângâierea și mustrarea Bisericii rămășiței.
Ellen și sora ei geamănă Elizabeth s-au născut pe 26 noiembrie 1827 într-o mică fermă a familiei Harmon din ținutul Maine, în partea de nord-est a Statelor Unite. La câțiva ani după nașterea fetițelor gemene, părinții au renunțat la agricultură, mutându-se împreună cu cei opt copii ai lor în orașul Portland.
În copilărie, Ellen își ajuta tatăl la fabricarea pălăriilor, iar pe mama sa o ajuta la treburile casei. Deși promitea mult, un accident grav i-a schimbat radical viața fetiței de numai nouă ani. O piatră aruncată de o colegă de școală a lovit-o pe Ellen în nas, făcând-o să rămână inconștientă timp de trei săptămâni. Urmările acestui nefericit accident le-a resimțit întreaga viață. Educația oficială s-a încheiat brusc, și mulți ani de aici înainte va suferi de pe urma nefericitului eveniment.
În 1840, la vârsta de 12 ani, Ellen a participat împreună cu părinții la o întâlnire metodistă, în urma căreia și-a consacrat inima lui Dumnezeu. Doi ani mai târziu, în 1842, a primit botezul biblic prin scufundare, în aceeași zi fiind primită ca membră a Bisericii Metodiste din Portland.
În calitate de membră a Bisericii Metodiste, Ellen a participat împreună cu alți membri ai familiei la câteva întruniri organizate de William Miller și asociații săi, având ca tema revenirea iminentă a Domnului în toamna anului 1844. Ellen a primit cu bucurie mesajul advent și a devenit o misionară zeloasă printre prietenii și cunoștințele sale.
A urmat apoi marea dezamăgire din 22 octombrie 1844. Domnul Christos nu a revenit pe pământ, așa cum predicau William Miller și predicatorii milleriti, ceea ce a adus multă confuzie și tulburare între așteptătorii revenirii Mântuitorului, între aceștia numărându-se și tânăra Ellen Harmon. În timp ce mulți așteptători ai revenirii lui Iisus ezitau sau abandonau credința lor în advent, Ellen s-a alăturat celor care continuau să se roage și să studieze cu seriozitate pentru a primi de la Dumnezeu lumină și călăuzire.
Într-o dimineață a anului 1844, spre sfârșitul lunii decembrie, în timp ce participa la o adunare de rugăciune împreună cu alte patru femei în casa unui credincios din South Portland, Ellen Harmon a primit prima sa viziune în care i se descoperea călătoria poporului advent spre cetatea lui Dumnezeu ( Early Writings, pp.13‑20. ). Ellen avea pe atunci 17 ani.
Tremurând de emoție și fără să vrea, Ellen a început să povestească viziunea primită adventiștilor din Portland, care au acceptat-o ca venind de la Dumnezeu. Au urmat alte viziuni în urma cărora Ellen Harmon a început să călătorească din loc în loc pentru a le relata grupurilor împrăștiate de adventiști ceea ce îi descoperise Dumnezeu.
Într-una dintre aceste călătorii, Ellen Harmon l-a întâlnit pe un tânăr predicator adventist pe nume James White, în vârstă de 23 ani, cu care s-a căsătorit la sfârșitul lunii august 1846. În primele săptămâni după căsătorie, Ellen și James White au avut ocazia să studieze un tratat de 46 de pagini scris de Joseph Bates, intitulat „Sabatul de ziua a șaptea”. În urma studiului și a dovezilor scripturistice aduse de autorul tratatului, cei doi au ajuns la convingerea că sâmbăta, nu duminica, este adevărata zi de odihnă prevăzută încă de la Creațiune. Din acel moment, cei doi s-au hotărât să țină sâmbăta în locul duminicii, ca adevăratul Sabat biblic.
La șase luni după această descoperire venită în urma studiului, pe 3 aprilie 1847, Ellen White a primit o viziune în care era confirmată noua lor descoperire. În acea viziune, ei i s-a arătat Sanctuarul ceresc și Legea lui Dumnezeu aflată acolo, având un nimb de lumină în jurul Poruncii a patra ( Early Writings, pp.32‑25 ). Această descoperire a condus la o mai mare înțelegere a doctrinei zilei de odihnă între adventiștii din acele zile.
Primii ani ai căsniciei au fost marcați de sărăcie și numeroase încercări. Deoarece primii adventiști nu aveau pe atunci un sistem de întreținere al predicatorilor și evangheliștilor, James White trebuia să-și împartă timpul între câștigarea existenței și predicare, lucrând munci din cele mai grele la căile ferate, în câmp sau la pădure.
În 1847, în tânăra familie s-a născut primul copil, Henry, care va aduce multă bucurie și mângâiere celor doi părinți. Însă, deoarece Ellen trebuia să-și continue activitatea de a călători pe la grupele de adventiști împrăștiate, a fost nevoită să apeleze la ajutor în creșterea copilului, pentru ca ea să fie liberă să călătorească.
În 1849, James White a început publicarea „Adevărului Prezent”, o revistă de doar opt pagini, în care erau relatate descoperirile primite de Ellen White, împreună cu o mulțime de sfaturi și avertizări. În 1851, a apărut prima lucrare a E. White, intitulată „Un rezumat al experienței creștine și al opiniilor lui E. G. White”. Au urmat ani lungi de muncă asiduă legată de publicații și călătorii misionare, ani uneori îndoliați, alteori marcați de sărăcie și lipsuri materiale, dar trăiți cu încredere în călăuzirea lui Dumnezeu.
Jurnalele ținute de Ellen White din acea perioadă arată că nu tot timpul ei era dedicat scrisului și activității publice. Era la fel de mult preocupată de o relaționare cordială cu vecinii, mai ales cu cei în nevoie, dar și de numeroasele sarcini domestice. Ocazional, își oferea ajutorul editurii Review and Herald.
În 1855, soții White s-au mutat la Battle Creek, Michigan, unde credincioșii adventiști i-au pus la dispoziție o nouă tiparniță. Aici, în urma unor descoperiri noi, E. White a scris primul volum din ceea ce mai târziu va fi cunoscut ca „Mărturiile pentru biserică”, o lucrare care în cei 55 de ani care au urmat a ajuns la aproape 5000 de pagini.
Au urmat ani de muncă în publicații și în organizarea Bisericii, dar și ani plini de deplasări în condiții vitrege, uneori prin ținuturi slab populate, înfruntând boala, frigul și numerose primejdii. Au fost ani de luptă cu descurajarea și opoziția față de activitatea Bisericii, dar și ani de experiențe frumoase cu Dumnezeu, în care cei doi au devenit conștienți de mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu.
Anul 1858 a fost marcat de o nouă viziune primită de Ellen White, cu prilejul unui serviciu de înmormântare ținut la școala publică Lovett’s Grove. În această nouă viziune era prezentată lupta milenară dintre Christos și Satana, începând cu apariția păcatului în univers și terminând cu eradicarea lui definitivă la sfârșitul timpului. La două zile după primirea viziunii, Satana a încercat să o omoare pe Ellen White, făcând tot posibilul să o împiedice să prezinte lumii cele descoperite. Dumnezeu însă a ocrotit-o și în același an a apararut lucrarea „Daruri Spirituale”, având 219 pagini. Cartea a fost primită cu interes, mai ales datorită descrierii pe larg a marelui conflict dintre cele două forțe în ultimele scene ale istoriei pământului.
În toamna anului 1860, familia White număra deja șase persoane, cu cei patru băieți având vârste cuprinse între câteva săptămâni, și 13 ani. Fiul cel mai mic, Herbert, a murit însă la doar câteva luni de la naștere, aducând doliul în familia White.
Anii care au urmat au fost marcați de preocupări legate de organizarea Bisericii. Punctul culminant l-a reprezentat organizarea Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șapte, în mai 1863. La două săptămâni după acest eveniment, în timpul unei ore de rugăciune din Sabat dimineață, Ellen White a primit o nouă viziune, de data aceasta privitoare la sănătate. Viziunea scotea în evidență legătura dintre spiritualitate și îngrijirea corpului, importanța remediilor naturale – aer curat, băi de soare, mișcare și apă curată, dar și principiile unei diete sănătoase.
Până la primirea acestei viziuni, în Biserică exista prea puțină preocupare față de aceste probleme, fapt pentru care mulți adventiști, mai ales păstori suprasolicitați, erau obligați să-și întrerupă activitatea din cauza bolilor și a epuizării. Noua viziune, primită pe 6 iunie 1863, a trezit interesul conducătorilor Bisericii nou-organizate pentru problemele legate de reforma sănătății. Urmarea a fost inaugurarea unui program educațional de sănătate, prin publicarea a șase cărți a câte 64 de pagini fiecare, intitulate „Sănătatea – sau cum să trăiești”.
Moartea prematură a lui Henry, fiul de doar 16 ani al soților White, precum și îmbolnăvirea lui James White, care l-a forțat să-și înceteze activitatea timp de trei ani, le-a întărit convingerea adventiștilor din acea vreme de importanța soliei reformei sănătății. Ca urmare, la recomandarea lui E. White cu privire la ridicarea unei case de sănătate pentru îngrijirea bolnavilor, în 1866 a fost inaugurat Institutul de Vest pentru Reforma Sănătății.
În anii care au urmat, soții White au continuat să călătorească, să organizeze întâlniri, să scrie și să predice, toate acestea suprasolicitându-l mai ales pe James White, care avea o sănătate șubredă. În 1874, Ellen White a primit o nouă viziune în care i se descoperea modul extraordinar în care Biserica se va dezvolta nu doar între granițele SUA, ci și dincolo de ocean. La scurt timp după aceasta, James White a pus bazele revistei „Semnele Timpului”.
În 1875 a fost inaugurat și consacrat Colegiul Battle Creek, prima instituție educațională a Bisericii, prilej cu care E. White le-a vorbit participanților despre ceea ce i s-a descoperit în legătură cu dezvoltarea sistemului educațional al Bisericii pe tot globul, nu doar în America. Au urmat ani de călătorii misionare, de participări la întruniri și sesiuni ale Conferinței Generale, organizarea unor case de editura și a Sanatoriului din Battle Creek.
Efortul supraomenesc depus de James White își cerea însă tributul. Astfel, în 1881, la Battle Creek, James White a murit, lăsând în urmă o soție îndurerată, însă decisă să-și continue lucrarea. În această perioadă, ea a publicat cel de-al patrulea volum din seria „Spiritul Profetic”, având ca titlu „Marea Lupta dintre Christos și îngerii Lui și Satana și îngerii lui”. Cartea descrie evenimente cuprinse între distrugerea Ierusalimului și încheierea istoriei păcatului, fiind bine primită. În doar trei ani au fost vândute circa 50 000 de exemplare.
Vara anului 1887 o găsește pe E. White în Europa, vizitând centrele misionare ale bisericii din Anglia, Germania, Italia, Danemarca, Norvegia și Suedia. În Elveția și Norvegia, ea a recunoscut tiparnițele pe care le văzuse în viziunea primită în 1875.
În 1888, ca urmare a cererilor de traducere a celui de-al patrulea volum din seria „Spiritul Profetic”, E. White a dezvoltat și a îmbunătățit lucrarea, apărând ceea ce noi cunoaștem astăzi sub titlul de „Marea Luptă”. Reîntoarsă în SUA, a participat la sesiunea Conferinței Generale din 1888, după care a călătorit mult în încercarea de a uni Biserica în jurul marelui adevăr al neprihănirii prin credință. În 1890 a apărut și lucrarea „Patriarhi și Profeți”.
După Conferința Generală din 1891, E. White a fost trimisă în Australia, în vastul terioriu lucrarea Bisericii fiind doar în faza de pionierat. Timp de mai mulți ani, E. White a încurajat și sprijinit financiar și prin îndemnurile sale, sistemul educațional, dar și cel medical din Australia. Acolo, în 1898, a fost terminată și publicată cartea „Hristos Lumina Lumii”, la care se adaugă „Parabolele Domnului” și „Mărturii vol. VI”.
În 1900, E. White s-a întors în America, stabilindu-se în nordul Californiei. Ultimii 15 ani din viață i-a dedicat scrisului, călătoriilor și sfaturilor date conducătorilor bisericii cu privire la reorganizarea acesteia. În 1903 a apărut cartea „Educație”, iar în 1905, cartea „Divina vindecare”. Datorită îndemnurilor sale, s-au pus bazele unui nou sanatoriu la Loma Linda, California, devenit astăzi una dintre cele mai renumite instituții de sănătate din lume.
Dându-și seama că viața i se apropie de final, E. White și-a intensificat eforturile de a încheia unele cărți: „Mărturii vol. IX”, „Sfaturi pentru părinți și educatori”, „Faptele apostolilor”, „Lucrătorii Evangheliei”. Ultimele zile active din viața sa au fost dedicate cărții „Profeți și Regi”.
În dimineața zilei de 13 februarie 1915, pe când intra în biroul ei, Ellen White s-a împiedicat și a căzut, neputând să se mai ridice. Examinată de medic, s-a constatat că accidentul era foarte grav, fiind vorba de o fractură de șold. Timp de cinci luni, E. White a rămas țintuită la pat sau într-un scaun cu rotile. În tot acest timp, ea nu și-a pierdut nicio clipă încrederea în călăuzirea lui Dumnezeu, având ferma convingere că și-a onorat cu credincioșie sarcina încredințată ei de Dumnezeu.
Viața ei s-a încheiat pe 16 iulie 1915, la vârsta de 87 de ani, fiind așezată la odihnă alături de soțul ei în cimitirul din Battle Creek.
Activitatea publică
În cei 70 de ani de activitate, de la vârsta de 17 ani, când a avut prima viziune, și până la vârsta de 87 de ani, când a fost chemată la odihnă, Ellen White a avut o activitate susținută și o contribuție majoră în organizarea și creșterea Bisericii. A scris 49 de cărți și peste 5000 de articole, subiectele acoperind domenii foarte diferite: educație, religie, sănătate, management, profeții, evanghelizare și nutriție.
Numărul titlurilor publicate, cuprinzând cărțile și compilațiile din cele peste 55 000 de pagini de manuscris depășește cifra 100 în limba engleză, E. White fiind cea mai tradusă autoare americană și femeia-scriitor cea mai tradusă din toată istoria literaturii. Deși a scris lucrări vaste, totuși capodopera sa cu cel mai puternic impact asupra trăirii creștine este cartea „Calea către Hristos”, tradusă în peste 135 de limbi.
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea o consideră pe Ellen White mai mult decât o scriitoare talentată. Adventiștii cred că ea fost desemnată de Dumnezeu ca un mesager special care a avut menirea să atragă atenția lumii asupra Sfintelor Scripturi, ajutându-i pe oameni să se pregătească pentru a doua venire a Mântuitorului. Calitatea excepțională a scrierilor sale, precum și caracterul său nobil sunt recunoscute și apreciate chiar și de neadventiști.
În cei 70 de ani de activitate publică, Ellen White a primit de la Dumnezeu aproape 2 000 de viziuni și vise, variind ca întindere temporală de la mai puțin de un minut până la patru ore. Adventiștii consideră că scrierile ei sunt inspirate, însă ele nu trebuie puse alături de Biblie și nici să o înlocuiască.
„Scrierile lui Ellen White nu sunt un substitut pentru Scriptură. Nu pot fi puse pe același nivel. Sfintele Scripturi nu împart poziția supremă cu nimic, constituind standardul unic după care scrierile atât ale ei, cât și altele, trebuie judecate și cărora trebuie să li se subordoneze” ( Adventiștii de Ziua a Șaptea Cred, Ministerial Association, General Conference of Seventh-day Adventists, Washington, D.C, 1988, p 227 ).
Obiecții și critici
Viața și lucrarea lui E. White au fost și sunt și astăzi contestate de numeroși oameni. De la acuzațiile de mesmerism, până la cele de folosire necuvenită a fondurilor Bisericii, Satana a încercat să arunce permanent o umbră asupra caracterului și lucrării acestei femei chemată de Dumnezeu la o lucrare specială. Nu este timpul și locul să abordăm toate aceste acuzații, demontându-le. Mă voi opri foarte telegrafic doar asupra a trei dintre cele mai dure critici îndreptate asupra vieții și lucrării sale.
1) Una din cele mai aprigi critici la adresa lucrării lui E. White este acuzația de plagiat ( furt literar ), argumentându-se că ea nu poate fi un profet trimis de Dumnezeu din moment ce a preluat idei și informații de la alți autori, fără să le indice sursa.
Ceea ce este interesant de observat este faptul că cel mai aprig acuzator al E. White, Dudley Canright, el însuși a plagiat în mod grosolan. Acesta a scris în 1878 o carte intitulată „Biblia din ceruri”, în care s-a inspirat din cartea unui fost pastor adventist, Moses Hull, preluând din aceasta pagini întregi.
Cu privire la acuzația de plagiat, trebuie să reținem câteva aspecte:
– În secolul al XIX-lea, când au fost scrise cele mai multe dintre cărțile E. White, plagiatul nu era înțeles ca în zilele noastre, când drepturile de autor sunt mult mai bine protejate. Scriitorii timpului împrumutau în mod firesc idei de la alți autori, mai ales în domeniul religios, în care nimeni nu are monopolul asupra adevărului în afară de Dumnezeu. Când aducem astăzi o acuzație cuiva care a trăit într-un alt timp și spațiu trebuie să ținem cont de regulile din acel timp, nu de cele din timpurile noastre.
– Scriitorii Bibliei au folosit adesea idei și pasaje din alți autori, uneori păgâni ( cazul apostolului Pavel, care citează din scriitori greci ), fără ca prin aceasta autoritatea lor de profeți să fie contestată sau inspirația scrierilor lor să fie pusă sub semnul îndoielii.
– E. White însăși recunoaște în prefața cărții „Tragedia veacurilor” că a preluat idei și pasaje din alți autori, îndeosebi istorici, pentru a susține adevărurile pe care i le-a transmis Dumnezeu. Pasajele respective sunt puse între ghilimele, iar autorii sunt menționați.
– Adevărații profeții au fost întotdeauna inspirați dinamic, nu verbal. Lor nu li s-a dictat ce să scrie, ci li s-au transmis ideile pe care apoi ei le-au îmbrăcat în cuvintele proprii, având deplină libertate să se folosească de formulări întâlnite la alți autori.
Așadar, acuzația de plagiat este nefondată și rău-voitoare. Nu există nicio dovadă că vreunul din autorii din care a citat E. White s-ar fi plâns de furt sau de faptul că au avut de pierdut din această cauză.
2) O altă acuzație la adresa lui E. White este aceea că ea a fost influențată de alții să scrie mărturiile pentru Biserică, ea nefiind demnă de încredere. Acuzația este total nefondată și este bazată doar pe bănuieli și rea-voință. Ea însăși neagă faptul că avea informații de la oameni, susținând că tot ce știa era de la Dumnezeu:
„Dumnezeu a avut plăcerea să deschidă înaintea mea tainele vieții interioare și ale păcatelor ascunse ale poporului Său. Asupra mea a fost pusă datoria neplăcută de a mustra relele și de a scoate la iveală păcatele ascunse… aceasta a stârnit simțămintele firii pământești în inimile celor nesfințiți… unii și-au umilit inimile… alții au simțit că în inimile lor se naște un spirit de ură…”
Unii se grăbesc să întrebe: Cine i-a spus sorei White aceste lucruri? „Le-am putut răspunde: Da, îngerul lui Dumnezeu mi-a vorbit… Dumnezeu a considerat potrivit să mă plaseze în poziții în care nu a plasat pe nimeni dintre cei din rândurile noastre. El a pus asupra mea mărturii de mustrare, pe care nu le-a încredințat nimănui.”
Conform acestei declarații, Ellen White nu era dependentă de informații primite de la alții când descoperea „păcatele ascunse”. Ar fi fost necinstit să declare că ea a primit informațiile de la Dumnezeu, dacă le obținuse de la „frați și surori”.
3) Criticii acuză Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea că o consideră pe E. White profet, în timp ce ea ar fi negat faptul că este un profet al lui Dumnezeu. Ea însă nu a negat niciodată faptul că este un profet. Ea doar nu a pretins acest titlu, considerându-se un mesager al lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. Manuscrisele sale confirmă acest adevăr:
„Încă din fragedă tinerețe am fost deseori întrebată: Ești profetă? Întotdeauna am răspuns „Sunt mesagera Domnului. Știu că mulți m-au numit profetă, însă eu nu am pretins a avea acest titlu. Mântuitorul meu m-a declarat mesagera Sa. „Lucrarea ta”, mi-a explicat El, „este să-Mi prezinți cuvintele…”
„De ce nu am pretins că sunt profetă? Pentru că în aceste zile mulți dintre aceia care au avut îndrăzneala să se pretindă profeți sunt o rușine pentru cauza lui Hristos; însă și datorită faptului că lucrarea mea include mai mult decât ceea ce înseamnă cuvântul „profet”…”
„A spune că sunt profetă ar presupune să fac ceva ce nu am făcut niciodată. Dacă alții mă numesc astfel, nu am nici o obiecție să le aduc. Însă lucrarea mea a acoperit atât de multe aspecte încât nu pot să mă consider nimic altceva decât o mesageră, nimic altceva decât că am fost trimisă să duc mesajul Domnului către poporul Său și să îndeplinesc lucrarea în orice aspect indicat de El.”
„Când am fost în Battle Creek, am afirmat înaintea unei mari adunări că nu pretind a fi profetă. În două ocazii am făcut referire la această problemă, de fiecare dată cu intenția de a afirma: „Nu pretind a fi profetă.” Dacă am spus vreodată altceva, atunci vreau ca oricine să înțeleagă că ceea ce am avut intenția să spun este că nu pretind a avea titlul de profet sau profetă” ( Review and Herald, 26 iulie 1906, retipărit în Selected Messages, vol. 1, pag. 31‑35 ). ”
„Lucrarea mea include mai mult decât înseamnă această titulatură. Mă consider o mesageră căruia Domnul i-a încredințat mesajele către poporul Său” ( Scrisoarea 55, 1905; citat și în Selected Messages, vol. 1, pag. 35, 36 ).
Concluzii
Apostolul Pavel îi îndeamnă pe creștinii tuturor timpurilor: „Nu disprețuiți proorociile!” ( 1 Tesaloniceni 5, 20 ). De ce am fi tocmai noi cei ce le disprețuim? De ce am fi tocmai noi, cei care trăim ultimele clipe ale istoriei păcatului, cei care refuzăm acest neprețuit dar divin pentru Biserica Sa – darul profeției?
De aceea, să ascultăm de îndemnul dat pe paginile Scripturii de unul din cei mai buni împărați pe care i-a avut poporul lui Dumnezeu de altă dată:
„Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru și veți fi întăriți! Încredeți-vă în proorocii Lui și veți izbuti!” ( 2 Cronici 20, 20 )
sursa: https://www.loribalogh.ro/